RONALDINHO ȘI FERICIREA DIN TRISTEȚE

RONALDINHO ȘI FERICIREA DIN TRISTEȚE

E luni dimineață și, în mod normal, aș fi trecut în revistă aici lucruri importante petrecute peste week-end în fotbalul european. Din păcate, lucrurile care se întâmplă nu-s vesele, dar tristețea asta am început s-o privim altfel acum. Săptămâna trecută am citit în ”El Pais” un editorial cu un titlu care m-a emoționat de-a dreptul: ”Eram fericiți și nu știam asta”. Acum suntem triști, dar o știm. Poate că e bine. Poate că vom învăța ceva. Citeste mai mult …

ÎN MINTEA LUI FLORENTINO PEREZ

ÎN MINTEA LUI FLORENTINO PEREZ

”Being John Malkovich”. E un titlu suficient de cunoscut printre amatorii de film. Dacă nu l-ați văzut încă, merită s-o faceți. Pe scurt, căci nu o să încerc defel să trec la cronici cinematografice, e vorba despre cineva pe nume Craig, personajul principal, păpușar de meserie, care găsește el o modalitate de a pătrunde în mintea lui John Malkovich, un actor suficient de mare și el în zilele noastre. Pentru 15 minute. Miercuri seară, în timp ce comentam meciul Realului cu Levante, m-am gîndit pentru o clipă că tare mi-ar plăcea să pot intra și eu, poate mai mult decît 15 minute, în mintea lui Florentino Perez.  Citeste mai mult …

HASTA SIEMPRE, COMANDANTE RAUL!

HASTA SIEMPRE, COMANDANTE RAUL!

Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Singurul prenume din fotbalul numelor. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a vizat mai mereu imposibilul. Cîteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește. Citeste mai mult …

NOAPTE DE FOTBAL BRAZILIAN

NOAPTE DE FOTBAL BRAZILIAN

Campionatele importante ale Europei sînt întrerupte pentru meciurile din preliminariile Euro 2016, însă în America de Sud lucrurile se derulează în continuare în ritmul cunoscut. La mijlocul acestei săptămîni e programată o nouă etapă din Serie A Brasileirao, prima divizie a Braziliei. Iată mai jos cîteva din meciurile importante ale rundei. Citeste mai mult …

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.

Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.

Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.

Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.

Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.

Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.

Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.

Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.

Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.

RONALDINHO, FOSTUL FOTBALIST

RONALDINHO, FOSTUL FOTBALIST

Prinși cu El Clasico, cu week-end-ul, cu echinocțiul de primăvară și cu tot felul de griji cotidiene, aproape că ne-a scăpat că sîmbăta trecută a fost ziua lui Ronaldinho. A împlinit 35 de ani, prilej pentru toată lumea de a constata ce repede trece timpul, dar și de a ne reaminti că vorbim despre unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie, care însă nu a putut să ocupe locul pe care talentul imens l-ar fi impus. Și asta din motive ce țin numai de el. Astăzi, la 35 de ani, Ronaldinho e un ex-fotbalist. Ceea ce face el acum nu se poate numi fotbal. E doar o încercare de a rămîne într-o lume care l-a adulat, de a se agăța de ultimele rămășițe ale valorii sale pentru a mai obține ceva beneficii, pentru el și pentru anturajul său.

Casa Pariurilor

Acum 10 ani pe vremea asta, Ronaldinho era cel mai bun din lume. Era zeul fotbalului, era cel care iniţiase conceptul de “jogo bonito”, acel fotbal estetic, jucat cu zîmbetul pe buze, din plăcerea copilărească a unui băiat fără copilărie, plecat de timpuriu de acasă, în căutarea gloriei şi a bunăstării. Era cel ce alungase crizele de nervi de la FC Barcelona. Cei ce n-au văzut încă super-documentarul ”FC Barcelona Confidential” o pot face acum și se vor convinge. Era personajul principal al dezbaterilor vremii, la fel de stupide precum cele de azi, dacă era mai bun ca Maradona, dacă nu cumva Pele era egalul lui ori dacă Johan Cruyff era cel ce se apropia întrucîtva de stilul său electric de a dribla și conduce mingea, de a pasa ”a la Michael Jordan”, de a găsi finalizările cele mai surprinzătoare. La finalul acelui an primea Balonul de Aur și trofeul FIFA World Player. Fotbalul era la picioarele sale, Barcelona era la picioarele sale.

Era.

Din acel final de 2005, nimic n-a mai fost la fel pentru Ronaldinho.  Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta, a uitat de importanţa odihnei, puterea nopţii, a atracțiilor ei mai bine zis, au hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni, față de un anturaj care nu voia decît să se distreze. Pentru un fotbalist încă tînăr acest lucru e fatal. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal. Au urmat două sezoane în care coborîrea a fost continuă. Episoadele cu el venind la antrenamente direct de la discotecă erau din ce în ce mai obișnuite.

Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zîmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere. De la glorie a trecut la singurătate. E cunoscut un episod petrecut de Craciun, în anul 2007. Un copac a fost doborît de vîntul puternic în curtea casei sale. A chemat pompierii, iar aceștia au avut marea surpriză să-l găsească singur singurel, în vila lui uriașă de la Sitges, fără nimeni aproape într-o zi de Sărbătoare în care cuvîntul familie e esențial. Apoi a plecat de la Barcelona, a ajuns la Milan, s-a repatriat în Brazilia, iar acum trage de el prin Mexic, la o echipă prea obscură pentru strălucirea lui, în încercarea de a-și regăsi plăcerea de a juca fotbal. Sau, poate, de a retrăi vremurile de mult apuse. Cineva ar trebui să-i spună brazilianul că ceea ce nu trăiești la timpul potrivit, nu mai trăiești niciodată.

Acum un an, imediat după revelion, un bun prieten aflat în Brazilia, în vacanță, îmi trimitea un mesaj și niste poze. ”Stau lîngă Ronaldinho la plajă. Are o viteză la șampanie cum n-am mai văzut. Ce mare ar fi ajuns dacă nu-i plăcea viața!”. Exact asta e concluzia. Ce mare ar fi putut ajunge Ronaldinho dacă îi plăcea doar fotbalul. Poate cel mai mare din toate timpurile!

Ar fi bine să se retragă. Pentru el și pentru cei ca mine, care l-au iubit pe el și fotbalul cu zîmbetul pe buze pe care-l propunea. Tocmai pentru ca toate acele lucruri nefăcute pînă la el şi făcute de el să rămînă vii. Geniile nu se nasc pentru a se pierde în derizoriu.

P.S.

Vă invit să vedem împreună un filmuleț cu și despre Ronaldinho. ”Abdicarea unui rege” se numește, un titlul foarte inspirat. E realizat de spaniolii de la Canal + care au încercat să explice, prin intermediul celor care l-au cunoscut și au jucat alături de el, ce s-a întîmplat cu adevărat, cum a fost posibil ca o carieră ce se anunța fulminantă să se oprească atît de brusc.

Vă propun acum să vedem cîteva imagini cu legăturile existente între Ronaldinho și Messi. Ronaldinho e cel care l-a luat pe Messi lîngă el atunci cînd era doar un copil, iar apoi, pentru că influența pe care o avea asupra argentinianului nu mai era cea potrivită, a fost îndepărtat.

Iar pentru final vă propun să revedem cîteva dintre momentele de magie ale lui Ronaldinho.

Casa Pariurilor

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Vlad on BESTIA CU FAȚĂ UMANĂAsteptam cu interes si un comentariu referitor la postarea lui Messi despre plecarea lui Suarez si atacul direct la conducerea [...]
  • Matei on NECUNOSCUTUL PIRLO ȘI ÎNTREBĂRILE STARTULUI DIN SERIE ATransferurile lui Juventus pentru acest sezon sunt Ronaldo si Dybala. In sensul ca a reusit sa-i pastreze. Pandemia a muscat [...]
  • Matei on MOMENTUL SCHIMBULUI DE GENERAȚIIAcum 10 ani a fost acea semifinala memorabila intre Barca si Inter, urmata de triumful Spaniei la Mondial. Intradevar, Pep [...]
  • Matei on IT`S TIME TO SAY SARRIPS. Presa de azi confirma faptul ca Mendes a primit mandat pentru a-l transfera pe Ronaldo oricarei echipe interesate. Intre [...]
  • Matei on IT`S TIME TO SAY SARRIDar Cristiano va pleca? Ma gandesc ca in acest context dificil dpdv financiar (apropos, Pirlo ia de 3.5x mai putin [...]
Twitter
Arhivă