Am tot fost întrebat zilele astea dacă și ce mi-a plăcut mai mult la derby-ul dintre City și United. N-o să mă refer acum la meciul în sine, căci a fost analizat destul de bine la Fotbal European. N-o să mă refer nici la situația delicată prin care trece Manchester City. Am mai scris despre Mancini, despre ceea ce se zvonește, cum că ar fi pierdut vestiarul, cum că nu se ințelege cu anumiți jucatori, iar cu unii are relații de-a dreptul înghețate (Lescott ar fi unul dintre ei, iar faptul că nu l-a introdus pe el in locul lui Kompany în derby, preferîndu-l pe Kolo Toure, întăreste aceasta presupunere). Am mai scris și vorbit despre supertacanții lui United și despre capacitatea lor uluitoare de a decide meciuri.

Ceva mi-a sarit în ochi la Manchester și n-are legatura cu fotbalul. Sau are, dar nu neapărat cu cel din teren. Am cîteva secvențe care chiar mi-au rămas în minte. Prima ar fi cu doi bătrîni, soț și soție cred, ambii trecuți clar de 70 de ani, pe care i-am avut alături în liftul ce ne ducea la nivelul 3, acolo unde trebuia să ajungem. I-am vazut venind spre stadion, încet-încet, ea ținîndu-l de braț, ambii cu fulare și căciuli în culorile lui City. Lumea se dădea la o parte, tinerii îi priveau cu simpatie politicoasă, oamenii de ordine de asemenea. S-au oprit să-și ia un ceai fierbinte și au mers la locurile lor in tribună. Nu i-am mai zărit apoi. Pesemne că au fost foarte triști pentru rezultat, dar foarte bucuroși că au mai putut vedea un derby. Pentru ei era înca o victorie.

Al doilea clișeu e, de fapt, o poveste, auzită acolo. Povestea unui fan al lui Manchester United, trecut și el de 70 de ani, care, în urma unei boli, a orbit. Continuă să-și trăiască însă viața, să meargă pe drumul destinului. Și continuă să meargă la meciuri. Pe „Old Trafford” și-n deplasările mai ușoare. E ajutat de prieteni, de colegii de tribună. Am vrut să scriu, inițial, de „colegii de suferință”, dar ce inseamnă „suferința” dată de fotbal în comparație cu suferințele date de viață? Nu vede fazele, dar le simte, aude reacția stadionului și își imaginează, în universul lui, ce se petrece pe teren. A fost și pe „Etihad” și trăit succesul lui United, dar, la fel ca și mai sus, oricare ar fi fost rezultatul, pentru el tot victorie însemna.

Al treilea clișeu e dat de incidentele din tribună. Căci, da, au fost ceva incidente. Televiziunea engleză SKY a decis sa nu popularizeze astfel de lucruri, sa nu le facă reclamă iresponsabililor. Cel ce a intrat pe teren nu va mai avea ocazia să vadă prea curînd un stadion de fotbal, iar cel ce a aruncat moneda care l-a ranit pe Rio Ferdinand va fi și el pedepsit la fel de aspru. La altceva vreau să mă refer. La felul în care oamenii de ordine au intervenit. Am spus-o și în transmisie, cînd spiritele s-au încins, oamenii de ordine făceau semne prin care le cereau fanilor înfierbîntați să se calmeze. Gesturi, nu fapte. Nimic violent, totul ca să previna, nu să pedepsească. Într-un singur moment s-a intrat În rîndul suporterilor, dar numai pentru a scoate de acolo o femeie și un copil. Tot o masură preventivă. Încă o victorie, așadar.

Sînt trei clișee dintr-un alt fotbal. Dar și dintr-o altă civilizație. Manchester nu-i un oraș frumos, dimpotrivă. Are însă ceea ce am remarcat și-n alte orașe urîte din Europa cea frumoasă: oameni care zîmbesc, care se poartă normal, care acceptă cu calm și situațiile mai nervoase.

Cînd ați văzut ultima dată oameni zîmbind pe străzile din România?