UPDATE
În continuare nu-l înțeleg pe Victor Valdes. Nici dupa conferința de presă pe care a susținut-o și în care a încercat să să explice motivele pentru care nu mai vrea să continue la FC Barcelona. La fel cum am scris și despre Radamel Falcao și transferul său la AS Monaco, e bine să nu încercăm noi să gîndim, cu mintea noastră, în locul fotbaliștilor. Ei au unitățile lor de măsură și, după atîția ani petrecuți în jurul acestui fenomen numit fotbal, timp în care am cunoscut destule personaje și am aflat destule situații, sînt din ce în ce mai convins că mare parte dintre fotbaliști nu decid doar ei atunci cînd vine vorba de astfel de afaceri. Căci, una peste alta, un transfer e o mare afacere nu doar pentru fotbaliști. Iar un transfer al unui jucător liber de contract e deja o mega-afacere.
Rămîne de văzut acum ce reacție va avea FC Barcelona.
Lucrurile sînt, cred, cunoscute. Victor Valdes a anunțat, prin vocea impresarului său, Gines Carvajal, că nu mai vrea să-și prelungească înțelegerea cu FC Barcelona în 2014, atunci cînd ea expiră. A spus-o cît se poate de clar, cît se poate de limpede, fără nici un fel de interpretări, fără să lase întredeschisă ușa unor eventuale negocieri ulterioare, nu, a închis-o pur și simplu în nasul oficialilor catalani. Ba pe Zubizarreta l-a și lăsat un pic în ofsaid, și împreună cu el și pe cei de la cotidianul Sport, directorul sportiv al Barcelonei anunțînd, declarație cu care Sport a ieșit pe copertă prin iarnă, că negocierile cu Valdes sînt pe drumul cel bun și că portarul va prelungi pînă în 2018.
Pînă a discuta despre ceea ce înseamnă Valdes pentru Barcelona, și chiar înseamnă enorm, să ne oprim un pic la gestul său. Să ne înțelegem, nu cred că e cineva atît de dereglat încît, neavînd absolut nici o problemă, să plece din Barcelona și de la această echipă a Barcelonei. Victor Valdes n-avea nici o problemă. Aparent, căci niciodată nu o să știm noi cei din afară ce se întîmplă sută la sută într-un vestiar. Era titularul postului, nimeni nu-i punea în discuție această poziție de vreme ce tocmai i se prelungise contractul lui Pinto pentru încă un an, e catalan, deci e de-al casei, e dintre cei crescuți în La Masia, relația cu ceilalți jucători din lot părea foarte bună, iar publicul de pe Camp Nou îi trecea cu vederea destul de ușor greșelile pe care le făcea, căci mai făcea și greșeli.
Și totuși ceva e la mijloc. Se spune că portarii au o anumită doză de nebunie, fără de care n-ar putea să reușească. Poate că în dreptul acestei nebunii s-ar înscrie decizia de a pleca de la Barcelona.
Merită să ne întoarcem în timp cu aproape 4 ani. În primăvara lui 2009, prin martie, anunțul că Victor Valdes a semnat un contract de reprezentare cu Gines Carvajal a stîrnit oarece murmur de nemulțumire la Barcelona. Gines Carvajal e unul dintre cei mai cunoscuți impresari din Spania, de numele său fiind legați Raul, Michel Salgado și Iker Casillas, chiar dacă Iker a renunțat între timp la serviciile sale, iar legăturile cu nucleul dur al vestiarului lui Real Madrid erau evidente. Cei care previzionau probleme și-au văzut așteptările confirmate. O lună mai tîrziu, prin aprilie 2009, cînd FC Barcelona deschisese discuțiile de prelungire a acelei înțelegeri, ce expira în 2010, Carvajal a dat de înțeles că lucrurile nu-s așa de simple cum par. El cerut ca Valdes să primească un salariu echivalent cu al lui Iker Casillas, considerînd că ambii portari au valoare egală.
Casillas cîștiga la Real Madrid 7,5 milioane de euro, un contract nou pe care tocmai îl semnase. Trebuie precizat însă că Iker era campion european cu Spania, cu contribuție esențială la cîștigarea trofeului, vezi ”sfertul” cu Italia decis la penaltyuri (la acea dată Valdes nu era în circuitul echipei naționale decît pasager) și luase două campionate consecutive cu Real. La Barcelona, 7,5 milioane de euro cîștigă Xavi, iar Iniesta, David Villa și Dani Alves au 7 milioane. Asta ca un reper. Negocierile n-au fost simple. Părțile s-au înțeles în cele din urmă pentru o înțelegere pînă în 2014, cu 5 milioane salariu fix și încă 2 milioane pe post de bonusuri. Bonusuri care, ținînd cont de performanțele ulterioare ale echipei, au cam fost bifate.
Astăzi, se spune că Gines Carvajal (care mai nou îl reprezintă și pe Deulofeu, noua perlă de la La Masia, deci, posibil, alte viitoare probleme) a cerut 10 milioane de euro net salariu anual ca bază de pornire a negocierilor. Informația nu e certă și pare să provină din interiorul clubului. Ceea ce pare destul de aproape de certitudine e că Valdes are o soluție de viitor, există un as în mînecă. Revin la o frază de mai sus, nimeni nu pleacă de la Barcelona și de la FC Barcelona dacă n-are o alternativă mai bună.
În Anglia se aude din ce în ce mai pronunțat că De Gea nu s-a acomodat la Manchester United, incluzînd în această neacomodare toate capitolele, inclusiv cel al vremii, dar și al competiției, astfel că Valdes ar putea fi o soluție bună. Unii spun că și City-ul lui Txiki Beguiristain e pe listă, dar e greu de crezut de vreme ce acolo e Hart. Aceeași situație e și la Bayern-ul lui Guardiola, unde e Neuer. Cît ar fi cei doi de legați de Valdes, în special Pep, Hart și Neuer sînt doi portari excelenți, mai tineri, plus că că sînt titularii posturile în echipele lor naționale. Chelsea îl are pe Cech, plus opțiunea Curtois, ar mai rămîne Liverpool și acel schimb Valdes-Reina, dar să pleci de la Barcelona ca să te duci la Liverpool mi se pare cam exagerat, sau chiar Arsenal, unde postul de portar nu-i atît de bine acoperit. Însă nici Liverpool și nici Arsenal nu plătesc salarii de 7 milioane de euro.
E de văzut acum reacția Barcelonei. Clubul pare în stand-by și oarecum în stare de șoc, căci după toate problemele lui Tito Vilanova nu era cazul să apară o alta, dar e de presupus că va acționa în vară, cînd se pot scoate ceva bani dintr-un eventual transfer. Problema e că va fi greu de găsit un înlocuitor cu calitățile lui Valdes. Cea mai importantă e jocul de picior, esențială la orice portar al Barcelonei de azi. Valdes e cel ce începe acțiunile de atac, procentajul său de pase corecte fiind apropiat de cel al unui jucător de cîmp. A fi portar la Barcelona nu-i așa simplu cum pare. Vorbim de un portar care trebuie să-și mențină nivelul de concentrare intact timp de 90 de minute, deși posesia echipei sale se apropie de cele mai multe ori de 70 %, vorbim de un portar care trebuie să rezolve în general situații de contraatac, cu adversari în superioritate și cu foarte mult spațiu la dispoziție, căci FC Barcelona nu prea se apără în zona propriului careu. Vorbim de un portar care trebuie să rezolve și fazele fixe, în condițiile în care FC Barcelona e vulnerabilă la aceste situații. Toate aceste aspecte se adaugă la cel din start, cu jocul de picior.
Victor Valdes este cel mai bun portar din istoria Barcelonei. A cîștigat tot ce se putea cîștiga la nivel de club și la nivel de echipă națională. 5 campionate, 2 Cupe, 5 Supercupe ale Spaniei, 3 Ligi ale Campionilor, 2 Supercupe europene, 2 Mondiale de cluburi, un Euro și un Mondial cu Spania. Are de 4 ori consecutiv cîștigat trofeul Zamora în Spania și poate cea mai importantă contribuție la prima Ligă a Campionilor cucerită de FC Barcelona, în 2006. Toate acestea din 2002, cînd Louis van Gaal l-a debutat la prima echipă pînă astăzi, la 31 de ani. Și-i mai rămîne un sezon, cel actual.
Toate acestea pentru un club la care a intrat pe cînd avea 10 ani. Și toate acestea în condițiile în care n-a vrut să se facă portar, iar la 18 ani a avut nevoie de vizite la psiholog, pentru că voia să renunțe.
Pentru final, am păstrat un film realizat de Canal Plus din Spania, cu Victor Valdes în rol principal.Veți afla tot ce trebuie să știți despre el.
Prima parte:
Partea a doua:
Fernando Llorente a fost un nume suficient de des vehiculat în ultimul an. În special în ultimele perioade de mercate,în vara trecută și în iarnă. Rezultatul ”bombelor de presă” ce l-au avut drept subiect s-a dovedit cel care se prefigurase: a rămas la Athletic. Iar misterul destinației sale la momentul cînd va părăsi Țara Bascilor a fost spulberat încă de atunci.
Beppe Marotta, directorul general al torinezilor, a confirmat că Llorente vine la Juve din 1 iulie. Pesemne sătul să tot fie întrebat dacă atacantul spaniol va fi luat din iarnă, Marotta a oferit răspunsul. Case closed.
Juventus s-a mișcat fenomenal pe această pistă. La fel cum a făcut-o și în cazul lui Paul Pogba, luat de sub nasul lui Sir Alex Ferguson de la Manchester United pe baza contactelor realizate cu impresarul jucătorului francez, Mino Raiola.
Ați citit de multe ori în textele mele cuvîntul impresar. Și-l veți mai citi. Asta pentru în lumea fotbalului impresarii ocupă un loc principal, imediat după cel al fotbaliștilor, dar de foarte multe ori se plasează înaintea lor. Relația dintre un fotbalist și impresarul său e stranie, e o legătură aproape religioasă a unui om, fotbalistul, care-și pune cariera în mîinile unui alt om, agentul, acceptînd de multe ori ceea ce-i propune acesta, ceea ce decide acesta în locul lui. Impresarii știu foarte bine cum să convingă un jucător ce e mai bine să facă și de cele mai multe ori interesele coincid, pentru că toate interesele, în acest domeniu al fotbalului, se leagă de un singur cuvînt: BANII.
Asemănarea cu Pogba e limpede. Ca și francezul, Llorente și-a schimbat impresarul tocmai cînd se afla în plin proces de renegociere a contractului cu Athletic, contract ce expiră în iunie 2012. Cam acum un an și jumătate, Llorente a renunțat la Chus Medina, agentul care reprezintă majoritatea fotbaliștilor din lotul lui Athletic, înlocuindu-l cu Jesus Llorente. Nu, nu e o coincidență, impresarul actual e chiar fratele jucătorului. Se poartă lucrul ăsta destul de des, vezi și cazul Kaka, al cărui impresar e chiar tatăl său.
De atunci au început problemele dintre Llorente și Bilbao. Tergiversarea prelungirii contractului nu era deloc un lucru bun, însă președintele bascilor, Josu Urrutia, n-a înțeles lucru ăsta, destul de ciudat totuși pentru că vorbim de un fost fotbalist, care a jucat 15 ani la Athletic și care ar fi trebuit să știe destul de bine cum gîndesc fotbaliștii și impresarii lor.
Toată primăvara lui 2012, Llorente a amînat discuțiile, sub pretextul că vrea să se concentreze cît mai bine pe finalul de sezon al echipei. Apoi a mutat pretextul spre ”națională” și participarea la Euro, apoi a urmat vacanța și tot așa, Bilbao s-a trezit că a venit august și Fernando mai avea 10 luni de contract. Deja prețul scădea simțitor, dar chiar și așa se putea scoate ceva, vezi cazul Van Persie, vîndut de Arsenal la Manchester United într-o situație similară. Llorente, fotbalistul sau impresarul, nu contează, e același lucru, își juca bine cartea, cerînd salariu de 5 milioane pe sezon, sau 4 milioane plus bonusuri. Inter, de exemplu, l-ar fi luat, ar fi plătit lui Athletic undeva între 15 și 18 de milioane, jumătate din clauza de reziliere fixată la 36 de milioane, însă problema salariului mare a frînat mutarea.
Bilbao putea totuși să-l forțeze pe Llorente să plece. Există metode. Eu unul sînt curios ce va face Barcelona cu Victor Valdes, a cărui situație e asemănătoare. Dar despre Victor Valdes, mai multe în următoarele postări.
Nu l-a forțat. Iar Llorente a rămas, constituindu-se într-o mare problemă a vestiarului, o alta pe umerii lui Marcelo Bielsa după plecarea lui Javi Martinez la Bayern, destul de contondent produsă și ea. Văzînd prestațiile bune ale lui Aduriz, care a dat mai multe goluri decît dăduse Llorente în sezonul trecut pînă în luna ianuarie, probabil că scoaterea din vestiar a unui element-problemă ar fi ajutat la un campionat mai relaxat.
Așadar ne-am lămurit. Llorente merge la Juventus și asta e tot ce e important la momentul de față. Va primi acel salariu de 4 milioane, căci vine gratis, iar așa-zisa primă de instalare va fi și ea adăugată, împărțită pe fiecare din cei 5 ani de contract. Cum se va adapta el la ceea ce înseamnă ”Il Calcio” e o altă discuție, interesantă și ea. Llorente e un atacant de forță, puternic, bun la loviturile de cap, bun în poziție de pivot, cu spatele la poartă, dar nu foarte bun pe joc combinativ. E o resursă interesantă, un jucător cu asemenea caracteristici Juve n-are în lot (poate Amauri să se fi apropiat) și nici Serie A nu prea are. Poate că i s-ar fi potrivit mai bine Anglia, un fotbal mai aproape de aceste calități, de exemplu dacă Liverpool l-ar fi luat pe el și nu pe Caroll poate că altele ar fi fost rezultatele echipei.
Cît despre Bilbao, în ciuda opțiunii clare de a nu aduce decît jucători basci, va supraviețui. La fel cum a supraviețuit după plecarea lui Javi Martinez. Nimeni nu e de neînlocuit.
Wesley Sneijder e deja la Istanbul, iar isteria legată de transferul olandezului e la ea acasă. Adică tot la Istanbul, un oraș pasional prin excelență, atunci cînd la fotbal se referă această pasiune, un oraș care aglutinează această pasiune cu multă ușurință și o direcționează în 3 direcții, Fener, Galata, Beșiktaș.
Că Sneijder e văzut drept noul Hagi e un mare compliment pentru Hagi și pentru noi. Înseamnă că Hagi continuă să reprezinte acel reper pentru Galata și, cred, pentru întreg fotbalul din Turcia, acel reper pe care se tot străduiesc unii și alții să-l înlocuiască, dar nu prea reușesc. A venit acum rîndul lui Sneijder să încerce.
În paranteză fie spus e straniu, dacă n-ar fi aproape mizerabil, cum românii se chinuie să găsească motive pentru a-și ironiza cel mai mare fotbalist din istorie, în vreme ce turcii au făcut din el un monument, o bornă.
Pînă să ne lămurim ce va face Sneijder în Turcia, să încercăm o privire înapoi peste cariera sa. Wesley a fost ultimul fotbalist care s-a implicat în furibundul duel Messi vs Cristiano Ronaldo. Ba chiar ar fi putut să-i învingă, în 2010, dacă nu s-ar fi schimbat exact din acel an metodologia de acordare a Balonului de Aur. 2010 a fost anul magic al lui Sneijder. Serie A, Cupa Italiei, Liga Campionilor, Mondialul Cluburilor, toate cu Inter, plus o finală de Campionat mondial cu Olanda, toate s-au aliniat în CV-ul lui Sneijder așteptînd să fie confirmate de un trofeu personalizat.
Acel ianuarie 2011 a fost începutul coborîrii de pe muntele gloriei pe care urcase. S-a trezit ignorat, rămas fără recunoașterea meritelor, ba mai era și accidentat. Urcușul se terminase, acum începea panta descendentă.
Să mergem mai înapoi în timp. Avem aici această posibilitate, nu-i așa? Să ne întoarcem la acel Ajax de la începutul anilor 2000. Cu Cristi Chivu acolo, dar și cu Lobonț, plus bătrînii Litmanen, Winter și Witschge, plus Pienaar și Ibrahimovici, plus foarte tinerii Sneijder, Van der Vaart, De Jong, Heitinga sau Maxwell. Poate cea mai bună echipă a Ajax-ului de la cea a lui Van Gaal. Sneijder își găsise un loc la mijlocul terenului, mai întîi ca rezervă a lui Galasek, apoi ca partener al său într-un dublu pivot gîndit de Ronald Koeman, pe un modul 4-2-3-1 ușor criticat de garda veche a fotbalului olandez, pe motiv că distruge mitul 4-3-3-ului legendar din fotbalul olandez. Acel sistem însă i-a folosit lui Wesley pentru formarea sa ulterioară, chit că timpul a demonstrat că nu era poziția sa naturală.
Poziție pe care avea s-o găsească ulterior, tot la Ajax. După aducerea lui Davids, Sneijder s-a trezit urcat cîțiva metri, pe poziția pe care obișnuim s-o numim a numărului 10. Conexiunea cu Huntelaar a fost brutală, felul în care Sneijder se completa cu el și profita de deplasarea acestuia fără minge l-au transformat într-un mijlocaș de tip Lampard sau Gerard, care venea din linia a doua și finaliza. Devenise esențial în jocul acelui Ajax, campion în ediția 2006-2007.
Trecerea la Real Madrid, în acea vară, a fost ceva firesc. Îi venise vremea, era ciclul normal al oricărui mare talent marca Ajax. În sezonul 2007-2008, Real Madrid, cu Schuster antrenor, a fost ultima echipă care a cîștigat duelul posesiei într-un meci cu FC Barcelona. Sneijder era mijlocașul de referință, crea linia de pase, se orienta în cîmp deschis, dar făcea și munca de recuperare, grație experienței acumulată pe această poziție la Ajax. Problemele au început să apară după plecarea lui Robinho, accidentarea gravă a lui Van Nistelrooy și problemele fizice fără sfîrșit ale lui Robben. Sneijder s-a văzut din ce în ce mai izolat în jocul său, iar Real Madrid se resemnase cu un rol secundar în fotbalul spaniol, în fața Barcelonei lui Guardiola, versiunea 1, a celor 6 titluri.
Jose Mourinho n-avea cum să scape o asemenea oportunitate. Mizînd pe dorința olandezului de a căuta alte provocări, dar și pe nevoia Madridului de a mai și încasa bani într-o vară în care cheltuise 300 de milioane, Mourinho l-a luat cu 15 milioane la al său Inter, pe care-l regîndea după plecarea lui Ibrahimovici. Iar pariul portughezului a fost cîștigător. Sneijder a fost piesa care a unit un puzzle ce beneficia de nume noi precum Lucio, Motta, Milito și Eto’o. Olandezul a fost capital în 4-3-1-2 de la început, dar și în 4-2-3-1 din final. Întotdeauna în spatele lui Milito, dar mereu în fața lui Cambiasso, Sneijder a dinamitat un campionat extrem de bine pus la punct tactic, dar neobișnuit să vadă un fotbalist care are și idei de pasă, și soluții de finalizare, dar și modalități de recuperare. Tripleta a venit logic, Liga Campionilor fiind însă trofeul ce l-a transformat pe Sneijder într-unul dintre cei mai buni mijlocași din lume.
Plecarea lui Mourinho l-a lăsat pe Sneijder, ca de altfel și pe ceilalți jucători ai Interului, secat de puteri, fizice și psihice, ca un soi de burete. E de așteptat ca la fel să se întîmple și cu unii dintre jucătorii Realului de astăzi. Mourinho l-ar fi vrut înapoi la Real, însă o poveste de dragoste consumată aprig cu o jurnalistă de la Real Madrid TV, pe vremea cînd juca la Madrid, s-a constituit într-un motiv suficient de bun pentru ca actuala soție a lui Wesley, Yolanthe, să se opună vehement. Și cum cei doi abia făcuseră nunta, Wesley a renunțat la idee.
Acum, la 28 de ani, Sneijder a ales mai degrabă banii decît cariera. A avut variante mai bune, cu nume mai bune și poate mai potrivite pentru stilul lui. Impresarul său, fostul mare internațional danez Soren Lerby, a ținut în teroare orașul Manchester, negociind cu ambele echipe, într-o încercare cam flagrantă de a ridica prețul. A mai fost și Liverpool pe fir, însă pretențiile sale au fost considerate nejustificate. A găsit pînă la urmă răspuns pozitiv la Galata, fotbalul turc fiind obișnuit cu astfel de excese, excentricități cîteodată. Salariu foarte mare, sumă fixă de 25.000 de euro pentru fiecare meci în care joacă, plus alte bonusuri ce ar trebui să ducă venitul anual net spre 6 millioane de euro. O înțelegere pînă în 2016, adică atunci cînd va avea 32 de ani , vîrstă numai bună pentru o revenire în Olanda. Cu 20 de milioane de euro mai mult în conturi.
Dacă e de criticat sau nu alegerea lui Sneijder nu mai știu. Și nici nu cred că e treaba cuiva. De comentat însă o putem face, fiecare în felul în care dorește. Mie mi se pare un mare pas înapoi. Ajax, Real, Inter și acum Galata.
Se spune că banii n-aduc fericirea, nu-i așa?
”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Teoria îi aparține lui Mircea Lucescu, sau cel puțin de la el am auzit-o prima dată. Mai bine zis am citit-o, într-un interviu, extrem de bun pentru vremurile acelea, publicat înainte de 1989 într-o revistă. Nu mai rețin cum se chema revista, poate se găsește cineva pe aici să mă ajute, știu că era color și ne bucura ochii în acele timpuri gri, și parcă era legată cumva de clubul Sportul Studențesc. A trecut mult de atunci, memoria, ca să fiu un pic misogin, înșală, fiind de gen feminin.
E o introducere cam lungă pentru ceea ce urmează. Va fi un text legat de Barcelona și Real Madrid. Barcelona a pierdut, , și încă la ce mod, Real Madrid a cîștigat, și încă la ce mod, e prima conjunctură astrală pe această linie din sezon. Prilej de polemici, întrebări, ironii și alte lucruri de genul ăsta.
E posibil ca o singură etapă să schimbe datele actuale din Primera Division? Greu de crezut. Nici Barcelona nu-i mai slabă, nici Real Madrid nu-i mai bună decît în turul campionatului. E posibil să fie un punct de plecare pentru o eventuală revoluție în Primera? Aici răspunsul trebuie să mai întîrzie un pic, 15 puncte, cît sînt acum între cele două, reprezintă îmcă o marjă de eroare suficient de mare.
Pentru Real Madrid faptul că încă existe speranțe la campionat, fie ele și extren de mici, e un semn foarte bun. Un club ca Real Madrid are nevoie ca de aer de tensiune competitivă. Altfel, dacă s-ar înscrie pe tărîmul plat al renunțării, al resemnării, al intrării în tot soiul de dezbateri, atunci cînd se va ajunge la meciurile care contează cu adevărat va fi greu să le interpreteze altfel. Real Madrid nu se poate odihni în anumite meciuri, poate eventual să odihnească anumiți jucători, dar tensiunea, motivația, trebuie să existe. Iar meciurile care contează cu adevărat acum sînt cele două cu Manchester United sau, în cazul calificării, cele ce urmează în Ligă.
Despre partida de la Valencia sînt puține lucruri de comentat. După acel 2-0 din Cupă, de pe ”Bernabeu”, obținut pe fond de dominare a jocului din partea Valenciei și pe fond de polemici după erorile de arbitraj, acest 0-5 de pe ”Mestalla” a pus oarecum lucrurile la punct. Ernesto Valverde a greșit grav formula de start, mai întîi în zonă centrală a mijlocului, unde a început cu Gago, apoi în zonele laterale ale apărării, unde a folosit doi oameni, Guardado și Costa, care sînt orice mai puțini fundași laterali de meserie. Real și-a masacrat adversarul pe benzi, prilej numai bun pentru Di Maria să primească un doping moral excelent pentru ce va urma. Cu spații pentru contraatac în față, Real Madrid e o echipă letală, e cea mai reactivă echipă din lume, viteza de reacție după recuperarea balonului e colosală.
Duminică dimineață, dinspre Madrid se auzea că Iker va fi rezervă, Cristiano de asemenea, Di Maria de asemenea. Cu o zi înainte, cotidianul AS îl cam certa pe Mourinho, care n-a stat decît 45 de minute la antrenamentul echipei pentru că a plecat să-și vadă băiatul jucînd. Ceva s-a întîmplat duminică în orele de dinaintea partidei de pe ”Mestalla” și mulți vorbesc acum că a existat un telefon la care s-a auzit o voce nervoasă spunînd: ”Gata! Ajunge cu chestiile astea!”. Seară, Madridul a ieșit cu cel mai bun ”11” posibil. Și a obținut un rezultat care pune într-o altă lumină și meciul retur din Cupă, de miercuri. Valencia are în acest joc de refăcut acel 0-2 din tur și va trebui să atace, doar că atunci cînd va apărea prima ocazie de contraatac a Realului amintirile acestui 0-5 se vor deschide ferm la lumina nocturnei.
Barcelona a pierdut la San Sebastian și e straniu ce se petrece pe acest stadion pentru echipa catalană. 3 sezoane consecutive fără victorie și un scenariu repetat aproape perfect față de sezonul trecut. Conduce cu 2-0 și nu poate cîștiga meciul. Prin minutul 35, pe ”Anoeta” s-a stins o parte din nocturnă. Cam atunci a început să se stingă și Barcelona, de parcă ar fi fost pe baterii ce și-au pierdut forța. A urmat eliminarea lui Pique și totul s-a întors pe dos într-un meci la care Tito Vilanova a apelat la formula sa standard. Incluzîndu-i în această formulă și pe Dani Alves, care e foarte departe de ceea ce a arătat în primele sale sezoane, dar și pe Victor Valdes, ultimul generator de probleme interne.
De regulă Barcelona are căderi în această perioadă. Consultați rezultatele din sezonul precedent, dar și alte sezoane! Poate fi un risc asumat, e vorba de microcicluri de pregătire pentru jucători în perspectiva lunilor care decid totul și care sînt martie, aprilie și mai.A pierdut însă meciul de la San Sebastian și pentru că a căutat victoria, în 10 oameni, respectîndu-și într-un fel filozofia, cînd foarte simplu se putea mulțumi cu egalul pe care Sociedad l-ar fi acceptat.
Pentru Barcelona a fost al doilea meci consecutiv fără victorie, ceea ce e un eveniment în sine, dacă privim parcursul de pînă acum. Joi urmează Malaga însă, o deplasare grea, căci Malaga se califică în semifinalele Cupei și la 0-0. Dacă Barcelona nu obține calificarea, dincolo că ne lasă pe noi fără un dublu Clasico în această competiție, poate genera o primă criză în Catalunya.
Două goluri marcate contra lui Udinese sîmbătă seară, goluri cu care a ajutat evident pe Juventus să cîștige acest meci, căci pînă la deschiderea scorului fotbalul practicat de campioana Italiei nu fusese prea grozav, două goluri, așadar, plus o evoluție bună l-au scos în atenția tuturor pe Paul Pogba. L-au scos din nou în atenție ar fi o exprimare mai potrivită, căci nu-i prima dată cînd lumea își pune întrebări în legătură cu acest francez de 19 ani.
Mai bine zis își pune o întrebare: cum de l-a lăsat Mancheter United să plece? Cum a putut Sir Alex Ferguson să piardă un asemenea talent? Sînt două întrebări, de fapt, dar miza e aceeași: Paul Pogba.
United l-a luat în 2009 de la Le Havre. În condiții destul de dubioase, căci președintele grupării franceze, Jean-Pierre Louvel, a acuzat clubul Manchester United că ar fi apelat la mijloace un pic interzise, mai clar că i-ar fi uns pe părinții tînărului, care avea atunci 16 ani, fiind și căpitanul echipei naționale sub 16 ani a Franței, cu o sumă de bani suficient de mare ca să-și determine copilul să traverseze Canalul Mînecii și să se înroleze la Manchester United. Le Havre a făcut și un protest la FIFA, deși utilizase cam aceleași practici cînd îl racolase pe Pogba de la Torcy, doi ani mai devreme, dar forul mondial a dat dreptate gigantului englez, astfel că transferul a fost pus în aplicare imediat.
La United, Pogba a intrat mai întîi în programul echipei a doua, cu care a cîștigat Cupa Angliei în 2011, așa numita ”FA Youth Cup”. Aparițiile în primul ”11” al lui United nu se încadrau însă la nivelul așteptărilor tînărului și neliniștitului Paul, care ar fi vrut să joace mai mult, bazîndu-se probabil și retragerea, la vremea respectivă, a lui Paul Scholes, cu care presa îl compara deseori și al cărui înlocuitor era văzut. A apărut apoi și o accidentare la ligamente, în luna martie a anului trecut, care l-a scos complet din calcule.
Și apoi a plecat la Juventus. Principiul roții care se întoarce întotdeauna a funcționat și în cazul lui Manchester United. Așa cum funcționase și-n cazul lui Le Havre. Ori poate varianta engleză a proverbului ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Sir Alex Ferguson a fost foarte supărat pe fotbalist, declarîndu-se ”dezamăgit” de decizia sa de a semna cu Juventus.
Însă, ca în multe alte situații de acest gen, în spatele deciziei a stat o altă persoană. Iar motivația n-a fost una sportivă, ci una financiară.
Acea persoană este impresarul jucătorului. La sfîrșitul lui 2011, Pogba a semnat un contract de colaborare cu Mino Raiola. E un personaj pe cît de cunoscut, pe atît de controversat în lumea fotbalului. Un impresar care are sub contract, printre alții, doi dintre cei mai greu controlabili de către cluburile de care aparțin fotbaliști: Ibrahimovici și Balotelli.
Cum face Raiola de adună numai astfel de jucători în jurul lui e un mister? Dar cred că un mister numai bun pentru el, căci orice transfer e aducător de comisioane, nu-i așa? Un jucător greu contralabil de către club e predispus unor transferuri repetate, vezi cazul Ibrahimovici.
Și acum ajungem la motivație. United l-a acuzat pe Raiola că a cerut 45.000 de pounds pe săptămînă pentru jucătorul său. Calculat lunar și în euro, ar duce spre 2,5 milioane de euro pe an. Nimic extraordinar, chiar dacă era un salariu mare pentru u tînăr de 19 ani, care încă era la stadiul de promisiune, dar în nici un caz un salariu pe care un club de nivelul lui United să nu și-l poată asuma. Alta a fost mai degrabă problema. Comisionul lui Mino Raiola. Care a cerut 2 milioane de euro partea lui, ceea ce pe Sir Alex Ferguson l-a cam enervat. ”Un club ca Manchester United n-are nevoie să arunce banii” explica Sir Alex, fără să spună clar motivul, pentru că a beneficiat și el de-a lungul timpului de asemenea practici ale agenților de jucători, dar aluzia a fost mai mult decît evidentă.
Juventus i-a dat, conform presei italiene, acești bani lui Mino Raiola. Asta după ce el bătuse pe la toate ușile cluburilor importante, inclusiv Manchester City, inclusiv PSG, oferindu-și jucătorul. Juve nu i-a dat salariul pe care-l ceruse lui United, asta pentru că și scara salarială la Juve e alta. I-a oferit jumătate, dar un contract pe 4 ani cu posibilități de renegociere. Cît timp Raiola și-a luat comisionul totul e în regulă, dar nu știu de ce am senzația că în curînd, dacă nu în vara asta sigur în cealaltă, vom fi martorii unui alt scandal marca Mino Raiola, dar cu Pogba în rol principal.
Întrebarea e dacă Sir Alex Ferguson are acum vreun motiv să regrete că a pierdut un jucător cu potențial?
Încă un ”Super Sunday” în fotbalul englez, încă o după-amiază petrecută în fața televizoarelor. Avem noroc. Două duminici cam mohorîte, din pricina vremii de afară, salvate de soarele fotbalului jucat în Premier League.
Ambele partide se dispută la Londra. Ce norocoși sînt londonezii din acest punct de vedere. Daca-ți place fotbalul nu există week-end fără el la Londra și sînt destul de puține week-endurile fără un derby, în adevăratul sens al cuvîntului, cel de dicționar. Indiferent de liga în care se dispută, derbyurile în Anglia au tradiția lor și farmecul lor, derivat din acestă tradiție. Meciul zilei nu e însă un derby. E un ”derby de clasament”, locul 1 cu locul 4, Tottehnham-Manchester United. Se joacă pe White Hart Lane, iar precizarea nu e întîmplătoare.
În ultima etapă a sezonului 2000-2001, United pierdea pentru ultima dată pe acest stadion în fața lui Tottenham. Atunci, într-un moment de supărare amestecat cu frustrare, o frustrare de moment, mai degrabă răsfăț sau metodă de negociere, căci United era deja cîștigătoare a titlului, Sir Alex Ferguson anunța, de fapt reitera, decizia de a părăsi clubul de pe ”Old Trafford” la finalul campionatului. Ce s-a ales de această promisiune vedem cu toții etapă de etapă. Sir Alex e tot aici, e tot în lupta pentru titlu, iar o victorie cu Tottenham în această etapă ar ușura această luptă.
Numai că Totenham are nevoie de victorii în fața echipelor mari ca să poată pătrunde cu mai multă convingere în topul fotbalului englez. Acel Top 6, o formulă extinsă a vechiul Top 4, pe undeva după modelul Uniunii Europene. Tottenham a bătur în tur, în septembrie, chiar pe ”Old Trafford”, punînd atunci capăt unei perioade de 27 de meciuri fără victorie în fața lui United, dar asta nu-i totul, de vreme ce echipele mari din Anglia i-au cam rezistat lui Andre Villas-Boas, Arsenal, Chelsea, Everton și Manchester City învingînd-ul.
Nu va juca Adebayor, încă o victimă a acestei competiții stupide numită Cupa Africii. Stupidă, să ne înțelegem, pentru data la care se desfășoară, căci este aberant să scoți din contextul cluburilor care plătesc salarii, uriașe de multe ori, anumiți jucători pentru a-i duce la o competiție ce s-ar putea ține destul de lesne în iunie. Dar despre subiectul ăsta, cu altă ocazie. Lipsește deci Adebayor, în schimb Hugo Lloris pare într-o formă bună, 11 goluri primite în 12 meciuri, dar 5 dintre ele pe ”Emirates”, plus că și-a revenit Scott Parker, o piesă de bază în sezonul trecut. ”Spurs” au o serie de 6 meciuri consecutive fără eșec sau, în formulă ușor extinsă, un singur eșec în ultimele 10 meciuri. United rămîne United, așa că meciul ăsta e un ”must have” al după-amiezii.
Înainte ne încălzim cu un derby londonez, Chelsea-Arsenal. Arsenal s-a mai scos în Cupa Angliei după eșecul cu City, plecat de la acea gafă, echivalentă cu eliminarea, comisă de Koscielny în primele minute. Theo Walcott a semnat în sfîrșit prelungirea contractului, un alt subiect ce merită tratat separat în zilele următoare, dar Arsenal are nevoie de victorii în astfel de meciuri pentru a începe să creadă în ceva. Iar Wenger are nevoie ca jucătorii săi să nu mai fie generoși în cadouri pentru adversari. Nu degeaba Arsenal are în acest sezon cele mai puține puncte adunate în 21 de meciuri de cînd a fost instalat alsacianul.
În campionatul trecut a fost un meci splendid pe ”Stamford Bridge”. E însă o mică-mare deosebire. De la Arsenal a zburat ”olandezul zburător” Van Persie, iar de la Chelsea a plecat Andre Villas-Boas.
Chelsea n-a mai bătut acasă de cînd a demolat, în decembrie, pe Aston Villa. E o vorbă veche în fotbal care spune că nu e bine să dai toate golurile într-un singur meci. Chelsea s-a lăcomit atunci, iar acum plătește nota de plată. Benitez a fost huiduit copios cu Southampton, ”sfinții” nefiindu-i alături la această partidă, și parcă totul îi e potrivnic, deși faptul că Guardiola a semnat cu Bayern e pînă la urmă un semn bun, căci ar însemna un pretendent în minus la banii lui Abramovici. Conceptul de meci acasă e un pic straniu pentru Rafa, al cărui palmares, o victorie în 6 meciuri, cea de care vorbeam mai sus, e complet în antiteză cu cele 6 victorii pe terenuri străine.
În concluzie, doamnelor, domnilor, vă invit la ”Super Sunday”. Și la Fotbal European, firește. Unde altundeva decît pe DigiSport!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!