Spune Xavi după remiza Barcelonei pe terenul Valenciei că echipa sa e ”pe drumul bun”. ”Buen camino”, zice el, ca să fiu extrem de riguros. Acum, dacă e să luăm în calcul ultimele două partide de dinaintea celei de pe ”Mestalla”, ceva dreptate are, căci față de eșecul cu Girona și, mai ales, cel cu Royal Antwerp, unde echipa a arătat lamentabil de-a dreptul, sâmbătă seară au existat destule îmbunătățiri. Care nu i-au folosit la aproape nimic, căci punctul luat în aceste condiții sună a eșec și mai degrabă sunt scoase în evidență cele două pierdute. 

Acest ”buen camino” de care se leagă Xavi aduce mai degrabă cu un fel de ”Camino de Santiago” dacă e să ne raportăm strict la dificultățile sale. Departe de mine ideea de a face în vreun fel o paralelă între pelegrinajul către splendida catedrală din Santiago de Compostela și drumul presărat cu multe obstacole pe care trebuie Xavi să-l parcurgă în acest sezon. Sezon în care, paradoxal, Barcelona arată mai bine, ca lot, față de cel trecut, când a ieșit campioană, însă ca fotbal arată mult mai rău. Ceea ce este, să recunoaștem, tare ciudat. Catalanii s-au întărit, dintr-un foc și fără să cheltuie mai nimic, cu 4 jucători de nivel, cei doi Joao portughezi, căpitanul campioanei campioanelor, Gundogan, și Inigo Martinez, om de echipă națională. Plus cel mai important jucător al liderului de azi, l-am numit aici pe Oriol Romeu, ostracizat acum pe motiv că nu joacă precum Busquets, de parcă înlocuirea unuia ce a arătat pe parcursul multor ani că e de neînlocuit era floare la ureche. Urmarea e că Barcelona nu doar că arată mai rău din punct de vedere ofensiv față de campionatul trecut, dar și-a pierdut și argumentele defensive cu care a făcut diferența în drumul spre titlu.

ÎNTRE STATISTICI ȘI RĂBDARE

Pe ”Mestalla”, catalanii au încasat al 19-lea gol al sezonului în curs. În etapa a 17-a. În sezonul trecut chestia asta s-a întâmplat în ultima rundă, a 38-a, cu amendamentul că aproape jumătate din ele au fost luate după ce titlul fusese matematic câștigat. Nici din punct de vedere al golurilor date lucrurile nu stau mai bine, căci ultima dată când Barcelona a câștigat un meci la mai mult de un gol diferență a fost în septembrie. Statisticile spun că Barcelona e echipa care generează cele mai multe situații din campionatele puternice ale Europei, rata de conversie în goluri fiind însă, incredibil aproape, de 11,8 la sută, ceea ce, conform ”Sofascore” plasează campioana Spaniei pe locul 76 într-o ierarhie de genul ăsta.

Mă întorc la drumul despre care Xavi consideră că e cel bun. Nu știu exact pe ce se bazează, însă mă tem că numele pe care și l-a dobândit pe terenul de joc și prestigiul de care se bucură nu-i vor folosi la mare lucru atunci când se va trage linie. Dacă o fi să ajungă la linia asta, căci începutul lui 2024 e complicat, cu Supercupa din Arabia Saudită și apoi cu reluarea ostilităților în Champions League, unde șefii catalani au ”bugetat” un sfert de finală ca minim obiectiv, după doi ani în care aerul de primăvară al acestei competiții n-a putut fi respirat. Memoria în fotbal e scurtă, inexistentă de cele mai multe ori, iar exemplul Arteta, aflat în pragul demiterii la un moment dat și devenit acum de neatins nu e neapărat unul de luat în seamă, căci răbdarea la Barcelona nu are aceleași unități de măsură ca la Londra.

CINE ACHITĂ NOTA DE PLATĂ? DE REGULĂ ANTRENORRUL

O să întrebați probabil care e vina lui Xavi că Lewandowski a uitat să dea goluri și pare fratele geamăn al celui care bătea record după record. Sau că Araujo, Kounde și ceilalți fundași nu mai știu cum să respingă o centrare de tip lumânare (cazul de pe ”Mestalla” de sâmbătă) cu grad minim de periculozitate. Sau că Gundogan a uitat cam tot ce făcea la City. Sau că Raphinha, simbolul perfect al acestei Barcelona care vrea multe și izbutește puține, nu-i în stare să completeze o prestație notabilă de la un cap la altul într-un meci. Întrebările sunt pertinente, răspunsurile mă tem că nu-s la Xavi, la el vor fi doar consecințele. Contextul e însă mult mai amplu și suficiente legături se pot face cu agitația din parcela instituțională, unde Xavi a rămas fără aliați după plecarea lui Jordi Cruyff și Mateu Alemany și unde Deco, deși e director sportiv, pare mai degrabă un apendice al lui Jorge Mendes și a intereselor acestuia. Care interese se leagă în primul rând de jucătorii ce trebuie plasați care încotro, dar și de antrenorii ce sunt în portofoliul său. E o stare de neliniște ce nu se vede la televizor, dar care cu siguranță se simte în vestiar, unde imaginea antrenorului și autoritatea lui sunt puse zdravăn sub semnul întrebării. Mesajele de susținere ale președintelui Laporta sunt bune pentru peluză, dar ajută puțin la nivel de stare de spirit a lotului, care vede și simte lucruri ce din afară sunt greu de observat. Iar în astfel de situații, de obicei, nota de plată o achită antrenorul. Că e mai simplu.

GUARDIOLA ȘI MAJORDOMII

Probabil că a fost un voiaj tare morocănos sâmbătă noapte între Manchester și Jeddah. Manchester City a plecat spre Arabia Saudită cu gândul de a câștiga Mondialul Cluburilor. Primul pentru ”cetățeni”, dar și ultimul în actualul format, căci din vara lui 2025 (în SUA va fi prima ediție) vom avea o altă competiție mamut, cu 32 de participante, pusă la cale în birourile mult prea odihniților oameni de la FIFA ce n-au nicio jenă să încarce un calendar și-așa foarte încărcat. City va merge și acolo, alături de viitoarea câștigătoare a Champions League, de Chelsea și Real Madrid (câștigătoarele din 2021 și 2022) și de alte 8 echipe de pe continentul nostru (Europa are 12 reprezentante). Obiectivul lui Guardiola de a mai bifa încă o premieră pentru City e deci limpede, dar la fel de limpede cred că e și preocuparea față de sezonul în curs din Premier League, căci e foarte probabil ca la întoarcerea din această expediție ”cetețenii” săi să se regăsească la periculos de multe puncte față de primul loc din clasament.

City a făcut sâmbătă 2-2 cu Crystal Palace, iar echipa și antrenorul său par atinși de o ciudată stare de confort un pic păguboasă, nu de blazare ci mai degrabă de snobism, o ușoară infatuare după performanțele obținute. Par a crede jucătorii lui Pep că adversarii lor sunt ca niște majordomi gata să le deschidă ușa succesului în fiecare meci doar pentru titlurile nobile pe care le-au dobândit. Și care ar trebui să fie mulțumiți că-s conduși doar la un gol sau două diferență și sub nicio formă n-ar avea motive să zgârie orgoliul mult prea lăudaților ”cetățeni” din Manchester. Ceea ce e evident fals, căci adversarii nu doar că nu-s majordomi, dar sunt dornici acum de două ori mai mult decât erau în trecut să-i bată pe campionii campionilor. Cu armele lor, câteodată cu mai puțin fotbal și mai multă luptă, dar câtă vreme nu e interzis aceste arme sunt cât se poate de valabile. Crystal Palace a arătat asta sâmbătă, iar acum drumul lui Guardiola spre cel de-al patrulea titlu la rând e mult mai greu. Fiindcă, spre deosebire de sezonul trecut, nu mai trebuie învins un singur contracandidat, Arteta, ci doi. Iar acest al doilea e Jurgen Klopp, singurul ce deține o balanță pozitivă în rezultatele directe cu Pep.

P.S.

În mai puțin de două săptămâni se deschide o nouă fereastră de mercato. Prilej de mare bucurie probabil pentru cei de la Chelsea, care, din ce se pare, doar pentru asta trăiesc în ultima vreme. Pochettino zice că echipa mai are nevoie de transferuri și zice că e precum o casă la care lipsește acoperișul. La câți bani s-au băgat în fundație și în materialele de construcție, ce mai contează ale cheltuieli. Despre o strategie coerentă de alcătuire a unui lot competitiv vorbim altădată.