”Ladies and gentlemen, good afternoon. This is your captain speaking”. Trecuseră deja 9 ore de cînd decolasem din Doha, iar apropierea aterizării în Bali deja se simțea. Stewardesele începuseră să împartă tăvițele cu mîncarea ce ar fi trebuit să fie micul dejun, dar de fapt era prînzul, lumea se ridica de pe scaune ca să mai alunge din amorțeală, iar în jurul toaletelor se formaseră deja cozi. Anunțul comandantului a confirmat ceea ce ne transmitea și ecranul din fața fiecărui scaun, că zborul nu va mai dura mult. ”În 30 de minute vom ateriza pe aeroportul din Denpasar-Bali, destinația noastră. Sperăm că ați avut un zbor plăcut împreună cu ”Qatar Airways”.

Nu știu alții cum sînt, dar pentru mine acesta e momentul cel mai fericit al oricărei călătorii cu avionul. Nu-mi place să zbor, dar m-am obișnuit, iar de ceva vreme am ajuns la concluzia, pe care, sincer, trebuia s-o descopăr mai demult, că pentru cîteva ore de disconfort nu merită să ratezi locuri și destunații pe care îți dorești să le vezi. Nu sînt un tip invidios, chiar deloc aș zice, dar singura ciudă pe care o am este pe cei care reușeșsc să facă dintr-o călătorie cu avionul o chestie banală. Nu mai zic de cei care izbutesc să doarmă ”ca valizele”, indiferent de condiții ori circumstanțe.

Cu 9 ore și ceva în urmă urcasem la bordul unui Boeing 777 al celor de la ”Qatar Airways”. După ce, în prealabil, bifasem alte 4 ore și ceva de la București spre Doha, plus vreo 3 ore de așteptare pe aeroportul qatarez. Zborul, cu ceva turbulențe în ultimele 3 ore, de care fusesem avertizați în prealabil, a fost destul de bizar. Pornit la 2 noaptea din Doha, ajungea la 5 după-masa în Bali, iar lumina zilei avea să ne însoțească după ceva mai mult de o oră de la urcarea printre nori. Primisem prînzul drept mîncare, după cina ce a urmat decolării, deși puea la fel de bine să fie tot cină, căci ne aflam la asfințit. Lucru ușor de remarcat privind pe hublou, în partea stîngă, unde soarele, de un roșu fermecător, își făcea siesta și se pregătea de culcare. Detaliul mesei a fost repede trecut cu vederea, apropierea aterizării oferind un sentiment de bună dispoziție. Condițiile de zbor fuseseră la înălțimea unei companii ce tocmai primise la Paris, pentru a treia oară consecutiv, premiul pentru cea mai bună din lume și care nu are nici o aeronavă mai veche de 5 ani. Aterizarea în Bali se face pe deasupra Oceanului Indian, cu o întoarcere de 180 de grade inclusă, parcă special ca toată lumea să poată admira apusul soarelui, iar pista e atinsă cînd deja cei în situația mea, cu frică de zbor, încep să-și pună întrebări față de pregătirea comandantului. N-a fost cazul, la fel cum n-au existat nici aplauzele pe care le mai vedem pe la noi.

Iată-mă așadar ajuns în Bali. E o destinație pe care îmi doream de foarte mult timp s-o văd și care-mi părea, cum de altfel cred că pare multora, inabordabilă. Acum, după ce am fost, vă asigur că nu e așa. Îmi amintesc că pe la sfîrșitul anilor 90, pe cînd eram la ProSport, circula prin companie legenda cum că Mihai Tatulici își negocise cu Adrian Sârbu nu doar un salariu lunar extrem de consistent, dar și un concediu plătit, în fiecare an, de două săptămîni. Iar prima destinație fusese tocmai Bali. Mărturisesc că la momentul respectiv habar n-aveam unde e Bali și a trebuit să deschid un vechi atlas geografic ca să descopăr. De-atunci mi-am dorit să ajung aici, iar când am auzit, cu ajutorul neprețuit al facebook-ului, că există o promoție Qatar Airways spre mai multe destinații n-am mai stat foarte mult pe gînduri. Promoția a făcut ca prețul biletului, ce avea să includă și Singapore, să nu fie foarte mare, iar marele avantaj al unei călătorii cu ”Qatar Airways” spre această zonă e că timpul petrecut în avion e mai bine împărțit. Mie unul mi se par mai umane 4 + 9 ore prin Doha, decît 3 + 12 ore cu KLM (plus escală tehnică, de alimentare, de alte două ore în Singapore).

Pentru o insulă destul de mică, aeroportul din Denpasar e destul de mare. Aș zice că mai mare decît Otopeniul nostru. Ca să intri în Bali, în Indonezia de fapt, n-ai nevoie de viză în prealabil, ea se obține la fața locului, dar costă 35 de dolari de persoană. Dolarul e la putere în această zona, cu el te descurci mai ușor decît cu euro. Prima impresie a fost de căldură moderată, dar și un pic umedă. Oficiile de gazdă sînt făcute de o uriașă statuie de piatră, cu cap de leu și corp de dragon, care tronează fix în mijlocul aeroportului. Dar și un uriaș afiș, plasat strategic în zona benzilor pentru bagaje, cu mesajul: ”Welcome to Bali, the Island of Gods”. Aceste inserții religioase însoțesc orice vacanță în această insulă. Oamenii sînt extrem de aplecați spre religie, cred mult în karma, aduc ofrande spiritelor bune, dar și spiritelor rele. E locul în care am văzut cele mai multe temple din viața mea. Practic fiecare casă e un mic templu, în fața fiecărui stabiliment există un soi de farfurii de bambus cu ofrande aduse spiritelor rele, care, cred balinezii, astfel se hrănesc și-i lasă în pace. Într-o țară preponderent musulmană, cum e Indonezia, Bali oferă un procent de 85 la sută de hinduism local, apropiat de cel indian, dar și cu destule diferențe.

Cu ochii pe uriașa statuie, ai primul contact cu localnicii. Sînt cei care așteaptă, imediat după vamă, taximetriști care-și oferă serviciile, cam ca la noi, dar fără să fie obraznici, șoferi antamați în prealabil ori pur și simplu oameni veniți în întîmpinarea rudelor. E destul de complicat să-i deosebești, căci toți arată și par îmbrăcați la fel. Eu am pățit o astfel de confuzie. După ce l-am identificat pe șoferul trimis de hotelul la care urma să ajung, am fost nevoit să parcurg, pînă să ajung față în față cu el, zona duty-free-ului. Evident că mai întîi am văzut pancarta cu numele meu pe ea, dar nu m-am gîndit apoi că e foarte posibil să-l confund pe cel cu care urma să plec. Ceea ce, evident, s-a întîmplat. M-am dus direct la altul, care foarte amabil a luat bagajele și m-a condus spre mașină, confuzia fiind sesizată abia cînd m-a întrebat, în masină fiind și aproape ieșind din parcare, la ce hotel îmi doresc să ajung. Așa că am reluat operațiunea, de data asta în sens invers, și m-am întîlnit în cele din urmă cu omul meu, care era destul de confuz, neînțelegînd unde am dispărut.

Cei care-și doresc să ajungă în Bali trebuie să știe că există mai multe variante. Există Nusa Dua, stațiune mai degrabă cu circuit închis, cu resorturi de lux, populate în special de ruși și chinezi, mari amatori de astfel de locuri. Există apoi Jimbaran, locul unde, se zice, se mănîncă cel mai bine din Bali și poți admira cel mai frumos apus de pe întreaga insulă. Sunt aici o sumedenie de restaurante plasate pe malul mării, unele chiar pe nisip, unde fructele de mare, peștele se savurează în același timp cu apusul. Mai există Seminyak, un loc mai nou apărut pe harta turistică din Bali, locul cel mai animat al insulei, plin de australieni veniți la surfing, căci doar aici se poate, cu multe restaurante bune și cu o viață de noapte activă, cu locuri unde poți bea un cocktail sau un pahar de vin la doi pași de valuri, ascultînd muzică live. Și, în sfîrșit, dar nu în cele din urmă, există Ubud, loc dedicat celor dornici de meditație, departe de malul mării, dar cu peisaje ce-și taie respirația și hoteluri ce te lasă cu gura căscată. Ubud e locul unde se petrece acțiunea filmului ”Eat, pray, love”, cu Julia Roberts, un oraș-stațiune foarte ”chic” și extrem de liniștit.

Eu am ales Seminyak. Dar dacă ar fi să repet experiența balineză sau aș putea să dau timpul înapoi (ceea ce evident că e nu pot) aș face altceva. Așa sta mai mult și cîte puțin în fiecare parte, astfel încît să pot gusta din fiecare ingredient propus de acest loc magic. Aș începe cu Seminyak, pentru un sejur mai zgomotos, aș continua cu Ubud, pentru meditație, eventual yoga și relaxare, aș termina cu Nusa Dua, pentru cîteva zile de lux oferite de resorturile de aici. Depinde, evident, de disponibilitatea fiecăruia, inclusiv de cea financiară.

Sînt multe lucruri de făcut în Bali. N-ai cum să ratezi templele. Sînt multe, fiecare oferă alte și alte lucruri. N-ai cum să ratezi plantațiile de orez sau priveliștea oferită de vulcanul Batur și lacul său. E încă activ, dar în somnolență de ceva ani, spre deosebire de fratele său din Java, care atunci cînd intra în activitate (s-a întîmplat zilele trecute) produce mari perturbări traficului aerian. Sub nici o formă nu trebuie să ratezi Monkey Forest, o pădure sacră unde maimuțele stau în libertate. E o experiență grozavă, să treci la cîțiva metri, de multe ori centimetri de aceste animale pe care le vezi doar în documentare. Dacă îți dorești o amintire fotografică poți să cumperi un mănunchi de banane și să ridici mîna. E suficient, imediat se va găsi o maimuță, poate chiar două, care să ți se urce în cap, la propriu, pentru a obține o masă rapidă și consistentă. Par prietenoase, dar e bine să nu le enervezi, căci sînt capabile de lucruri destul de rele. Inclusiv mușcături, dar s-au văzut cazuri cînd au șterpelit telefoanele mobile cu care erau pozate, ori bijuteriile de la mîna sau gîtul oamenilor.

Eu n-am ratat nici ”Bali Safari & Marine Park”, o grădină zoologică unde poți vedea animalele de foarte aproape, te poți fotografia cu ele, ceea nici măcar la un safari în Africa nu poți obține, dar poți face și o plimbare de o jumătate de ceas pe spatele unui elefant, printre celelalte animale, iarăși o experiență de neuitat. Parcul are inclusiv un hotel de lux, astfel că poți privi animalele de la balcon, eu aș încerca și asta dacă voi mai ajunge acolo, căci cred că e o experiență, mai ales pe timp de noapte.

Ar mai fi spa-urile, cu feluritele masaje oferite. Masajul în stil balinez e celebru, iar spa-urile sînt peste tot, cam ca farmacile pe la noi. Cele de la hoteluri sînt mai scumpe, dar oferă și condiții mult mai bune. Nu trebuie ratată nici degustarea celei mai scumpe cafele din lume, Luwak, obținută cu sprijinul decisiv al unui animal numit civetă. Care seamănă cu o pisică, dar nu e pisică, ci un soi de felină care manîncă boabele de cafea, le digeră și apoi le elimină pe traseul natural. Produsul rezultat, numiți-l cum doriți, e cules, e prăjit și măcinat manual pentru a da naștere unui soi de cafea extrem de robust, ce trebuie consumat fără zahăr ca să-i simți aroma, care prin Europa costă cîteva sute de euro kilogramul, dar care acolo, la producător, poate fi degustată cu 4 euro o cană obișnuită. Eu am avut curajul ăsta, ba chiar am stat de vorbă cu proprietarul acelei mini-plantații, unde am văzut toate soiurile posibile de copaci și unde am băut felurite tipuri de cafea, ceai ori sucuri sută la sută naturale. Mi-a spus, de-a lungul discuției, un lucru care mi-a dat mult de gîndit: în Bali, cancerul e boala bogaților, asta pentru că oamenii de rînd se hrănesc aproape exclusiv cu ceea ce le oferă pămîntul, cu ceea ce cultivă ori cu ceea ce cresc.

Pentru a vedea tot ce oferă această insulă e bine să închiriezi o mașină. În Bali se conduce pe stil britanic, pe dreapta, dar n-ar fi asta o mare problemă dacă traficul ar fi normal. Dar nu e. E o nebunie generală, am văzut, nu exagerez, sute de scutere făcîndu-și loc printre mașini cu un curaj amestecat cu nebunia. Scuterul e cel mai popular mijloc de transport în Bali, fiecare familie are măcar două. Am văzut chiar și copii în scutece transportați cu scuterul, imaginile cu doi adulți și un copil între ei fiind ceva normal. Regula pe stradă e să ai grijă de cel din față, să încerci să-l ferești, ce e în spate nu te privește. N-am văzut cît am stat nici un accident, deși senzația că e iminent unul te însoțea permanent.

Eu unul nu recomand modul tradițional de a închiria o mașină. Dacă ai curaj, închiriezi un scuter, dacă totuși vrei mașină e bine s-o iei cu șofer cu tot. Costa 50 de dolari pe zi, cu combustibil nelimitat, iar șoferul e și un ghid foarte bun. Oamenii sînt extrem de răbdători, nu simți nici cel mai mic reproș, nu vezi să strîmbe din nas. Te duce peste tot, inclusiv la restaurante și așteaptă să mănînci, și e foarte mulțumit dacă tu ești mulțumit. Știu că fără turiști Bali s-ar scufunda în sărăcie, astfel că fac orice pentru ca turistul să fie mulțumit. Vorbesc de karma și de întoarcerea tratamentului pe care ei îl aplică. E cel mai sigur mod de a te bucura de plăcerile acestui loc binecuvîntat.

Cel mai greu lucru la o vacanță în Bali e drumul. Și cel mai scump. Există și hoteluri foarte scumpe, totuși ieftine în comparație cu cele similare din Europa, plecînd de la ceea ce oferă. Restaurantele sînt în general ieftine, iar mîncarea e savuroasă. Cei care-și doresc o plajă cu nisip alb și un ocean de culoarea smaraldului nu găsesc asta în Bali. Aici oceanul are valuri, de multe ori mari, iar asa face ca apa să nu fie mereu limpede. Nisipul e uneori negru, de origine vulcanică, nu-i fin ca-n Caraibe.

Dar Bali oferă o escapadă într-o altfel de lume. E un loc în care zîmbetul localnicilor e contagios, în care uiți de griji. E un colț de paradis pe care merită să-l atingi. Lăsați viața să vă surprindă, nici nu știți cînd vă poate suprinde plăcut!

 P.S. 1

Acesta a fost ghidul meu din Bali în zilele în care mi-am dorit să descopăr această insulă. Se numește Arief Dewanto și e omul cel mai vesel pe care l-am cunoscut. N-are o viață ușoară. În fiecare zi se trezește la 3 dimineața pentru a-și ajuta soția să facă niște prăjituri balineze, pe care apoi le împachetează și le duce la diverși furnizori. Apoi își începe treaba de ghid pentru turiștii străini. De multe ori pînă seara tărziu. dar nu se plînge. Dimpotrivă, mulțumește zeilor balinezi pentru că poate să muncească. Îl puteți contacta la devinotravel@gmail.com.

Există însă o sumedenie de alte agenții care oferă o multitudine de variante de excursii de cîteva ore, de o zi, chiar și de mai multe zile.

P.S 2 Mulțumesc agenției Travel Tips pentru ajutorul oferit. Așa cum am spus și atunci cînd am vizitat America, o agenție de turism bine informată și experimentată ușurează mult o vacanță de genul ăsta

La final, vă ofer cîteva ilustrate din această vacanță. Sper să vă placă și să vă ofere motiv pentru a cunoaște această parte a lumii: