Despre Jose Mourinho și Julen Lopetegui s-a vorbit și scris enorm în ultimele săptămâni. Mai exact despre situația lor pe banca echipelor pe care le antrenează, despre posibilitățile reale de a fi dați afară. Ba chiar sâmbătă seară, după eșecul Madridului cu Levante și remiza lui United cu Chelsea, s-a vehiculat inclusiv ideea unei întoarceri a lui Mourinho la Real Madrid, pe considerentul că portughezul rămâne una din marile slăbiciuni ale lui Florentino Perez. Ideea s-a mai nuanțat ulterior, în sensul că varianta ar fi de luat în calcul doar pentru la vară și doar în anumite circumstanțe. Nu știu cât de mult îi convine lui Lopetegui acest neîntrerupt vacarm în jurul persoanei sale, dar aș îndrăzni să pariez că lui Mourinho îi place teribil. Jose e un tip care se hrănește din astfel de situații, adoră să fie în centrul atenției, alimentează polemicile prin tot ceea ce face, are grijă mereu să nu rămână dator, vezi cele trei degete arătate fanilor lui Juve, senzația e că nu prea mai are timp să antreneze de ocupat ce e. 

Pentru Lopetegui și Mourinho, revenirea Champions League în actualitate devenea un prilej numai bun de a mai acoperi din probleme. Mai mult pentru Julen decât pentru Jose, căci Viktoria Plzen era un adversar mai potrivit ca medicament decât Juventus. Dar un duel cu Juve și Cristiano Ronaldo se putea constitui într-un soi de declic, un fel de restart dat unui mecanism ce nu funcționa la parametrii doriți. Un rezultat pozitiv într-un astfel de meci poate da un nou sens întregului sezon, lucru valabil acum pentru Lopetegui în perspectiva lui El Clasico de duminică. Asta dacă nu cumva se decide să-l dea afară Florentino până atunci.

N-a fost să fie însă pentru United și Mourinho. Juventus a făcut o demonstrație de forță pe ”Old Trafford”, în fața unei echipe gazdă care părea că nu știe ce joacă. Înainte de partidă treceam în revistă primul ”11” al lui Mourinho și ne miram de cât de ofensiv este. Portughezul a repetat formula de start din meciul cu Chelsea, mizând probabil pe starea de spirit a jucătorilor săi, frustrați de ceea ce au pățit pe ”Stamford Bridge” și dornici de revanșă. Iar Manchester United chiar a atacat în meciul cu Juventus. Vreo 200 de secunde, cât a durat până ce torinezii au pus stăpânire mai întâi pe mijlocul terenului, mai apoi pe minge, iar în final pe întreaga partidă. Cine n-a văzut meciul poate crede, văzând rezultatul, că a fost un duel disputat, câștigat greu de Juve. Cine l-a văzut știe însă că nu-i așa. Juventus nu e Chelsea, oricât de bine i-ar merge echipei lui Sarri în Premier League. Juventus este, astăzi, un din principalele candidate la câștigarea Champions League, dacă nu cumva a devenit principala candidată.

Dacă ar fi să analizez ce a jucat United în această partidă n-aș avea nevoie de prea multe rânduri. Aș putea zică că mai nimic, asta ca să fiu generos și să nu spun direct nimic. Mourinho pare înțepenit într-un stil care i-a adus succese, dar care s-a cam perimat, nici măcar adepții săi cei mai fideli, vezi Cholo Simeone, nu-l mai practică. Așa cum spuneam mai sus, prea ocupat cu diverse polemici sau, poate, prea orgolios, Mourinho pare că nu evoluează deloc în pas cu evoluția fotbalului. Și, spre deosebire de prima lui etapă la Chelsea, de etapa atât de prodigioasă la Inter și de cea de la Real Madrid, nu mai e înconjurat în vestiar de o gardă pretoriană care să-l asculte și care să facă tot ceea ce vrea el. Acum, la United, are în lot mai mulți jucători care, mai pe ascuns sau fățiș, pun sub semnul întrebării metodele și stilul său, ceea ce nu e deloc bine. Și ceea ce conduce, mai devreme sau mai târziu, la deznodământul știut.

Max Allegri în schimb n-are niciun fel de problemă. Aclimatizarea lui Cristiano a decurs perfect, aglutinarea lui în conceptul tactic al echipei de asemenea. Ăsta era un semn de întrebare, să recunoaștem, cum va decurge colaborarea unui vulcanic Allegri cu un prea mândru Cristiano. Deocamdată răspunsul îl avem în ceea ce joacă starul portughez și în ceea ce joacă echipa. Juventus de azi e o mașină extrem de bine pusă la punct, are piese de colecție, și-a recăpătat una în apărare, pe Bonucci, are un Pjanic din ce în ce mai matur, are o bijuterie ca Dybala, un autentic om de echipă în persoana lui Mandzukic, o bancă de rezerve ofertantă (marți au intrat Douglas Costa și Bernardeschi, plus că au lipsit Mandzukic, Khedira și Emre Can). Și-l are pe Cristiano, cu a sa foame de a arăta că mai are multe de spus în fotbal și cu al său stil de a se antrena care cu siguranță îi motivează și pe ceilalți. Plus un antrenor ca Max Allegri, care e exact ca un medic ce a devenit mai bun învățând din cazurile pe care le-a avut în trecut și de la pacienții pe care a fost nevoit să-i trateze.

Două vorbe și despre Real Madrid și Lopetegui. Trecerea de la Cristiano la Lopetegui nu-i întâmplătoare. După prima victorie a Madridului în fața Romei scriam pe acest blog că Ronaldo doar părea de neînlocuit. E posibil să mă fi grăbit, dar așa era situația atunci. Felul în care s-au derulat lucrurile la Real Madrid în ultimele săptămâni rămâne un mister poate la fel de mare ca dezintegrarea acelei echipe a lui Ancelotti, care câștiga Champions League în 2014. O echipă salvată ulterior de Zidane și dusă aproape de perfecțiune. Meciul de marți cu Plzen nu s-a constituit în medicamentul așteptat, iar apele nu s-au liniștit în ciuda victoriei. Care n-a fost una de proporții, cum poate că era normal, iar prestația cehilor a fost demnă. S-a văzut din nou ce importantă e tema mentală la o echipă, chiar la una care are în componență supervalori. Mi se pare că jucătorii și-au pierdut încrederea în Lopetegui, inclusiv cei cu care el lucrase la ”naționala” Spaniei și care au avut rolul lor în aducerea lui. Încrederea jucătorului de fotbal în antrenor e un capital extrem de prețios în mâna acestuia din urmă, dar e un capital limitat, care se risipește foarte repede dacă nu știi să-l folosești așa cum trebuie. Sau așa cum cred respectivii jucători că trebuie. Fără să aibă anvergura lui Zidane, Lopetegui a încercat să revoluționeze într-un fel jocul echipei cumva tot în folosul jucătorilor, astfel încât ei să controleze meciurile și să nu mai aibă emoții. Doar că acea adrenalină existentă pe vremea lui Zidane era foarte importantă, iar acum s-a cam pierdut, la fel cum s-au pierdut cele 40-50 de goluri pe care le garanta Cristiano. Clasico bate la ușă, iar șansa lui Lopetegui e că într-un astfel de meci totul se ia de la zero, inclusiv starea de spirit. Vă amintiți că Zidane era și el în pericol de a fi dat afară la începutul acestui an? Și-atunci echipa juca prost, era de nerecunoscut. A venit ”dubla” cu PSG și restartul a fost dat.