Barcelona a jucat ceva între prost și foarte prost la Dortmund. Așa cum mereu e loc de mai bine, câteodată e loc și de mai rău. Astfel că-n loc de reacție de orgoliu urmată de îmbunătățire, Barcelona s-a dus la Granada ca să joace ceva între foarte prost și oribil.

Primul semnalat, ca de obicei în astfel de situații, e antrenorul, la fel cum Zidane fusese cel arătat cu degetul și, prin intermediul presei aliate, chiar amenințat voalat cu demiterea de Florentino Perez. Ernesto Valverde are un pic mai multă liniște, izvorâtă din tradiția catalanilor de a nu da afară antrenorul la prima situație de criză (ultimul demis în plin sezon a fost Van Gaal, tocmai în 2001), dar n-ar trebui să se bazeze prea mult pe asta. Valverde are limpede partea lui de vină (sunt greu de priceput formulele lui de start), dar el trebuie să antreneze și situații mai puțin normale. Barcelona de azi se laudă că va factura în 2020 peste un miliard de euro, dar nu mai e o echipă de fotbal ci un soi de multinațională care trebuie să scoată bani de oriunde poate și la care părerea antrenorului contează destul de puțin. Credeți că Valverde a fost foarte încântat ca echipa să meargă mai întâi în Japonia, apoi să joace un pic în Europa pentru ca ulterior să se ducă-n America? Eu cred că nu. În plus, credeți că Valverde a fost foarte încântat de toată povestea cu Neymar, care a dinamitat concentrarea vestiarului? Eu cred că nu. Cât a fost de mulțumit de aducerea lui Griezmann n-am de unde să știu, inițial se părea că da, însă dificultățile de a-i găsi un loc francezului oferă o altă perspectivă. Și, deloc în ultimul rând, credeți că Valverde e foarte mulțumit de forma sportivă a lui Messi, de dezvăluirea că poate pleca liber la finalul sezonului, dar și de ultimele declarații ale lui, prin care se arăta ușor deranjat că nu s-a reușit aducerea lui Neymar? Eu cred că nu.

Barcelona a arătat sâmbătă cum nu trebuie să se piardă un meci. Nu există echipa perfectă, însă există eșecuri și eșecuri. Cel al catalanilor de la Granada, o echipă mică, dar care și-a jucat impecabil cărțile, nu prea suportă explicații. Suportă eventual reacții, iar dacă există o parte bună în această criză ea trebuie căutată în toamna lui 2014 și începutul lui 2015, când Barcelona a mai cochetat cu dezastrul, iar ulterior a câștigat ”tripla”.

REAL MADRID ȘI SOLIDARITATEA

Real Madrid a câștigat la Sevilla un meci pe care mulți se așteptau să-l piardă. Madrilenii au avut reacția așteptată după eșecul de la Paris și pentru că au jucat, pentru prima dată în acest an, ca o echipă, ca o orchestră, nu ca un grup de tenori interpretându-și propria partitură. Cu multă solidaritate, cu multă atenție, parcă înțelegând situația în care este pus Zidane.

CONTE DE ”MADONNINA”

Inter a câștigat primul episod al derby-ului din Milano pentru că are echipă mai bună, dar și idei mai clare în privința jocului pe care trebuie să-l practice. Iar aici meritul e al lui Antonio Conte. E mult cinism în fotbalul ”nerazzurrilor”, tipic pentru Conte aș zice, care a învățat ceva din ușoara aroganță de dinainte de Slavia Praga, dar e fix elementul de care are nevoie Inter (aș zice și fotbalul italian) astfel ca lupta pentru ”scudetto” să nu mai fie un monolog al ”Bătrânei Doamne”.

LIVERPOOL ȘI ACEA DINAMICĂ DE CAMPIONI

Liverpool merge impecabil în Premier League, are punctaj maxim și își câștigă meciurile chiar dacă jocul nu merge întotdeauna perfect. Așa s-a întâmplat și cu Chelsea, iar această dinamică invită la optimism pe ”Anfield”. Liverpool este, cred, singura echipă care n-ar face o dramă dintr-o eliminare prematură din Champions League dacă ea ar fi compensată de câștigarea titlului.