Articolul precedent

DULCEA AMINTIREA A LACRIMILOR

DULCEA AMINTIREA A LACRIMILOR

Cu siguranță, una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-și aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieții.

Sâmbătă am revăzut România-Suedia pe TVR. ACEL meci cu Suedia, din 1994. Care putea deveni MECIUL unei națiuni dacă… Dacă. Mă gândeam că nu se va da. Tocmai pentru că dezamăgirea a fost imensă, atât de mare încât persistă și-acum. Mai apoi, în timp ce urmăream imagini, mi-am dat seama că decizia a fost una corectă. Totuși, viața e construită și din lacrimi, nu doar din zâmbete. Și mi-am mai dat seama de un lucru. Sunt norocos că am trăit acea partidă. Amintirile nu ți le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sunt ale tale, doar ale tale.

Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, o confruntare cu Brazilia în semifinale, ca o destinație de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul “sfert”, era 10 și jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania și se bucura pentru semifinala cu Italia ce avea să vină. Urma rândul nostru la coada bucuriei, străzile își așteptau oamenii, deși semnele cerești, care nu-s niciodată întâmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la București la ora meciului, era o vreme mohorâtă, tristă, puțin obișnuită în luna lui Cuptor.

Am pierdut acel meci și acea șansă. Lumea a ieșit totuși în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimile. Fusesem invitați la cea mai frumoasă petrecere pe care fotbalul ne-a oferit-o. Am trăit atunci din toate câte puțin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia pe holuri, la o țigară, apoi iar cu extazul, la bar, așteptând șampania, pentru ca, într-un târziu, hazardul să facă loc unui invitat pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeași masă: tristeţea.

În vara trecută s-au făcut 25 de ani de la acel moment. Uoff, ce repede mai trece timpul! Fotbalul nostru nu s-a născut atunci, în acea noapte ploioasă. Ci 4 ani mai devreme, în Italia, când a făcut un turneu final onorabil. Părinții n-au avut însă grijă de acel copil frumos, născut din bucuria eliberării dintr-o dictatură și crescut cu mândria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Și-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-și umple buzunarele, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanțatori fără scrupule, prea siguri că nu vor ajunge niciodată acolo unde, în cele din urmă, au ajuns. La pușcărie. Acel copil e ca mulți copii de azi, rod al unei societăți bolnave, fruct al unui copac neudat la timp și apoi vopsit cu minciuni.

Lacrimile acelei seri de 10 iulie sunt totuși o amintire frumoasă. Amintirea că-n ziua aia contam și noi. Existam. Să plângi că ai ratat Everestul e una, să te plângi că n-ai ocazia să plângi e cu totul altceva.

Cu siguranță, una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-și imagina cum ar fi fost dacă…

P.S.

Atunci, în acea seară ploioasă de iulie, a fost ultima oară când eu am plâns pentru fotbal. Sâmbătă, în momentul în care Răducioiu a făcut 2-1, am schimbat canalul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă