Cât de mică este, în fotbal cel puțin, granița dintre fericire și nefericire, dintre succes și însucces, știm. Am văzut și s-a demonstrat asta în atâtea și-atâtea situații. Nu era nevoie să vină Simone Inzaghi și să ne explice, el e doar unul din multele exemple în acest sens. Și o confirmare a acelei teorii, despre care am tot vorbit și care mie îmi place foarte mult: ca antrenor, ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat.

Simone Inzaghi era, pe 1 aprilie și nu e nicio păcăleală aici, pe cai atât de mari încât nu prea putea să-i călărească. Cu perspective certe de a face tripla, o performanță cu care Italia nu se mai întâlnise de la Jose Mourinho, acum 15 ani. Era ”Simone cel mare”, un titlu dat de mine tot aici, după ”dubla” cu Barcelona și calificarea în finala Champions League. Mă refeream atunci la comparația cu ”fratello” Pippo, mult mai mare ca jucător, dar mai mic ca antrenor. Uite că cel mic (de fapt cel mai mare dintre frați, dacă e să vorbim de vârstă) a rămas singurul din familie în Serie A, căci tocmai a promovat cu Pisa și va avea greaua misiune de a face cumva ca turnul speranțelor din orașul toscan să nu se prăbușească. În vreme ce Simone are o altă grijă, ca turnul cu bani în care va intra cât de curând să nu devină o închisoare de aur, unde să-i fie ferecate multe dintre ambiții.

”Per denaro, non per soldi”

În Italia e o vorbă, ”non per soldi, per denaro”, am văzut-o deja în unele editoriale pe acest subiect. Cum s-ar zice pe la noi, nu pentru mărunțiș a abandonat Simone Inzaghi corabia interistă atât de tare avariată de tunurile pariziene la Munchen. Ci pentru bani serioși, 25 de milioane de euro curați pe sezon. Acum, nu e că Simone e un om sărac, cu ochii pe calendar ca să vadă când intră banii pe card, dar 25 de milioane ăștia sunt aproape de 4 ori mai mult decât lua la Inter. Și niciodată, absolut niciodată nu e de condamnat un om care se duce în căutare de mai bine. De discutat, poate că da, dar de condamnat niciodată, fiindcă oricare dintre noi am face-o. Mai ales că povestea asta are și un iz de familie, căci intermedierea treceri antrenorului de la Inter la Al Hilal a fost făcută de Tomasso Inzaghi, fiul din prima căsătorie cu celebra (la vremea respectivă, căci anii nu iartă pe nimeni) Alessia Marcuzzi. Câștigă și ”papa” Simone o tonă de bani, cum am zice noi, câștigă și ”figlio” Tomasso ceva mărunțiș (e un fel de-a spune, stați liniștiți, că nu-i chiar mărunțiș!).

Dacă e de discutat, hai s-o facem! De exemplu, putem vorbi despre un soi de abandon al comandantului, care-și părăsește corabia grav avariată? Cred că da și mi se pare, nu doar mie sunt convins, că arată mai rău chestia asta decât arăta tabela la Munchen, sâmbătă. Pentru că Inter nu dădea semne că ar vrea să se despartă de antrenorul său, dimpotrivă, părea că-și dorește să înceapă un soi de reconstrucție tot cu el pe bancă. Unii poate ar spune că Inter nu l-a dat afară și pentru că Beppe Marota n-a avut la îndemână o variantă optimă de înlocuire. Însemnând asta și rapidă, căci Mondialul cluburilor bate la ușă. E posibil și asta, însă ceea ce se știe din surse oficiale și nu numai e că, după eșecul cu PSG, clubul aștepta decizia tehnicianului și nu invers, cum poate ar fi fost cazul, ținând cont de proporțiile eșecului.

Aici intervine o întrebare: cine a ajutat pe cine în această relație de 4 ani dintre Simone Inzaghi și Inter? Începută pe 3 iunie, terminată, ce să vezi!, pe 3 iunie. Părerile sunt împărțite și balanța e destul de fină. Palpabile sunt rezultatele, seci, reci, de la care pornește orice judecată. În 4 ani, Inter a luat un campionat, niște cupe și Supercupe, dar a pierdut două finale de Champions League (una în care a jucat, deși pornea cu șansa a doua, alta în care n-a jucat, deși mulți îi ofereau prima șansă) și, cel mai supărător până una alta, a pierdut două campionate la nivel de detalii. Faptul că Inter a căpătat o identitate de joc, o constanță până la urmă, a devenit acea ”echipă grea” de care vorbește toată lumea reprezintă cealaltă parte a balanței. De-aici încolo, părerile sunt ale fiecăruia. Eu l-am apreciat și lăudat de multe ori pe Simone Inzaghi, dar cred că Inter i-a oferit mai mult decât a oferit el. Și mai cred că nu e întâmplătoare această dezintegrare a echipei, imediat după epica ”dublă” cu Barcelona, când starea de spirit trebuia să fie, normal, în stratosferă. Exact atunci a transpirat în presă oferta din Arabia Saudită și faptul că tehnicianul e tentat să-i dea curs.

”Les jeux son fait!”, ce urmează?

Dar acum, gata, orice discuție nu-și mai are rostul. Nici măcar cele care scot în evidență că, într-un fel, roata s-a întors pentru Inter, care l-a convins pe Simone Inzaghi să lase baltă Lazio, pentru a-l înlocui pe Conte, deși îi promisese solemn președintelui Lotitto că nu va abandona corabia lazială pentru nimic în lume. ”Per denaro, no per soldi”, vă amintiți ideea. Orice discuție încetează căci, așa cum s-ar zice, ”le jeux sont fait”. De fapt, nu, nu încetează, doar se mută către un alt orizont, își schimbă doar tema.

Cine vine? Ce urmează? Asta se întreabă toți fanii Inter-ului, care acum au în minte o dilemă: nu cumva era mai bine ca Acerbi să nu fi dat golul ăla cu Barcelona, echipa să nu se fi calificat în finală și să rămână cu gândul doar la ”scudetto”? În paranteză fie spus, pentru finala în sine, pentru spectacolul ce trebuia să fie oferit de un asemenea eveniment, poate că era mai bine. Pentru Inter și pentru Simone Inzaghi e mai greu de spus, deși exemplul Allegri, pierzător și el în două finale de Ligă cu Juventus e grăitor, căci Max a compensat eșecurile cu titlurile din Serie A.

Deci, ce urmează? La ora când scriu, varianta Fabregas e cea mai vehiculată. Mai apoi De Zerbi. Apare și Cristi Chivu printre rânduri, ceea ce e excelent pentru el, chit că șansele-i sunt minime. Dacă Simone Inzaghi a fost, la momentul iunie 2021, o continuitate a stilului Antonio Conte, Fabregas ar fi o schimbare radicală. O mutare spre filozofia Barcelona, Guardiola, Luis Enrique, Arteta, Maresca, plus Flick, care nu poate fi catalogat altfel. La Como, Cesc a lăsat o foarte bună impresie. Apare aici o mică problemă: nu cumva la fel era și Thiago Motta? Tot școala Barcelona, apropo. Care a simțit pe pielea lui că Bologna e una, iar Juventus e cu totul altceva. La fel și-aici, Como e una (Fabregas e și acționar la clubul de pe malul spledidului lac), Inter e o pălărie mult mai mare. Ce s-ar putea să-i cadă pe ochi catalanului.

Problema e că Inter e cam cu spatele la zid. Nici varianta De Zerbi nu oferă mai multe garanții, căci e un tip destul de ciudat. Aici, de fapt, e lovitura pe care Simone Inzaghi a aplicat-o clubului. L-a lăsat baltă, fără a se gândi prea mult. Am convenit că roata se întoarce, rămâne să vedem cum va fi și-n cazul lui.