Mult prea ocupați noi cu optimismul de dinaintea acestei ”duble” a echipei naționale, mai apoi cu pesimismul pe care plonjonul în cruda realitate ni l-a servit, mult prea ocupați așadar cu ale noastre am uitat să mai aruncăm un ochi și pe la alții. Și am trecut cu vederea câteva lucruri care s-au întâmplat în zilele astea. 

Spre exemplu în Italia. Unde situația la ”squadra azzurra” e cât se poate de albastră. Dar și de ciudată în același timp. Astăzi, la ora când scriu, Italia n-are încă selecționer, după ce, dintr-un impuls de moment destul de bizar și fără să se bazeze pe nimic concret, președintele Federației de la Roma i-a transmis un ”Lu-ciao” lui Spaletti, nu înainte de a-i cere să conducă totuși echipa și-n meciul cu Moldova, chiar așa, demis fiind. Decizie luată la nervi, după eșecul rușinos și prestația jenantă din Norvegia, pe baza unor promisiuni și a unei idei preconcepute că echipa națională, oricare ar fi ea, nu se refuză. Iar aici intră în scenă personajul principal al acestor rânduri: Claudio Ranieri.

Sir Claudio Ranieri, așa îi spuneau italienii după ce reușise miracolul acela cu Leicester, a fost văzut drept omul potrivit pentru a readuce corabia albastră pe linia de plutire. Iar entuziasmul în Italia a fost aproape general, căci Ranieri a tot avut povești captivante în ultimul timp. Rolul de salvator îi venea bine, iar ”greu de pensionat” putea fi o reeditare a unui film destul de cunoscut, cu alt scenariu de data asta. Doar că după ”da”-ul inițial, când deja se completase și staff-ul pe care urma să-l aibă, a venit un ”nu” surprinzător, prin intermediul unui mesaj pe whatsapp (m-aș fi așteptat la un sms, dar uite că și ”old school” se poate adapta!), în miez de noapte, adresat președintelui Gravina: ”non me la sento”. Mergând pe mâna lui google translate, în română ar suna: ”nu am chef”, dar sunt convins că nu asta a vrut să spună don Claudio. Engleza e mai aproape de realitate, ”I don t feel it”, la fel și spaniola, ”No tengo ganas”.

Nu s-a simțit în stare Claudio Ranieri să se așeze pe banca unei echipe naționale în spatele căreia stau depozitate speranțele a zeci de milioane de italieni. A căror pasiune pentru sportul ăsta e arhicunoscută. Implicit pentru prima lor reprezentativă. Ar fi dat foarte bine o ieșire din scenă ca selecționer, dar ar fi dat foarte rău o ieșire ulterioară pe ușa din dos. Iar aici cred că trebuie căutat motivul refuzului. Pesemne că și discuțiile în familie au avut rolul lor, pesemne că odată trecut entuziasmul primei propuneri a venit analiza aprofundată a unei situații ce tinde să fie, așa cum spuneam mai sus, cam albastră. Italia are șanse minime să mai prindă locul 1 în grupa ei, iar perspectiva unui baraj nu e deloc încurajatoare, ținând cont de ce au pățit ”macaronarii” în trecut. Cât despre viziunea unui al 3-lea Mondial urmărit la televizor, ei bine e depresivă de-a dreptul.

Italia are azi una dintre cele mai slabe ”naționale” din toate timpurile. La nivelul său, firește, căci Italia nu e, cu tot respectul, România. E de 4 ori campioană mondială și, logic, pretențiile sunt de 4 ori mai mari. Numai că, iată, azi italienii sunt cumva în situația noastră, își doresc întâi de toate să meargă la Mondial, fără să le pese prea tare de ce vor face pe-acolo. Iar Claudio Ranieri, cu experiența lui, a înțeles și a ales în consecință. Sigur că ideea de ”salvatore della patria” era seducătoare, dar, în contrapartidă, imaginea unui ”becchino”, gropar, era oribilă. Așa că a ridicat mâna, a zis pas și a aruncat cărțile.

Se refuză echipa națională?

Poate fi acuzat Ranieri acum eventual de lipsă de patriotism? Evident. S-au găsit destui care au făcut-o, inclusiv Arrigo Sacchi, care a zis că el a renunțat la o grămadă de bani pentru a prelua ”squadra azzurra”. Poate fi însă și înțeles? Evident, din nou. Când ai 74 de ani ești mai grijuliu și mai puțin dornic de eșecuri. În căutarea unui motiv care să satisfacă patriotismul de bibliotecă al unora, presa italiană l-a găsit țap ispășitor pe Dan Friedkin, patronul american al Romei, care, vezi Doamne, nu l-a lăsat pe Ranieri să plece din poziția de consilier personal al său. Ipoteză cam străvezie, căci inițial se convenise că își poate păstra poziția la clubul capitolin, poziție care, să fim serioși, nu implica cine știe ce, de vreme ce antrenor fusese numit Gasperini. Rostogolită în spațiul public ideea a prins, iar acum americanul e vinovat că Italia nu are selecționerul dorit.

Dezbateri putem avea câte dorim pe tema asta. Iar italienii chiar le au. Le și place, fie vorba între noi. Se adâncesc însă în ele și uită elementul fundamental, faptul că ”squadra azzurra” azi a devenit o ”națională” pentru care îți trebuie curaj ca s-o abordezi. Sau nevoie, asta ca să ne mutăm atenția spre numele ce sunt vehiculate acum (apropo, Stefano Pioli, și el pe listă, a zis că dacă tot e să plece de la banii din Arabia Saudită mai degrabă se duce la Fiorentina).

Știu că vă doriți o paralelă cu situația de la noi. Dar n-o s-o fac. O poate face însă oricine dorește, pornind obligatoriu de la ceea ce reprezintă Italia pe planul fotbalului mondial și ce reprezentăm noi.

O să spun doar atât: Mircea Lucescu n-a refuzat ”naționala” României. Deși ar fi avut fix aceleași motive ca Ranieri.