Orice debut e complicat. Vorb-aia, prima dată e ca prima dată. Orice meci cu care un antrenor își începe mandatul pe banca unei echipe beneficiază de o atenție specială. Pentru că e vorba de Inter, specialul ăsta se înmulțește cu doi. Și pentru că e vorba de acest Inter, care acum nici trei săptămâni pierdea cum pierdea finala Champions League, se înmulțește cu 3. Iar pentru că numele antrenorului e Cristi Chivu, se înmulțește cu 4.

Poate că ar trebui să începem și noi să-i spunem Cristian, așa cum o fac italienii. Diminutivul ăsta, Cristi, e destul de românesc pentru un antrenor ce e mai degrabă italian, mai ales dacă-l auzi vorbind. Să lămuresc din capul locului un aspect de mai sus. De ce am spus că numele antrenorului face ca gradul de atenție să sporească? Pentru că, deși i se spune Cristian în Italia, Chivu e tot Cristi, românul. Fostul jucător al Inter-ului, da, dar românul Cristi Chivu, adus pe banca vicecampioanei (Italiei și Europei) în regim de urgență și cu o senzație deloc disimulată că a fost ales pentru că n-a existat altă soluție. Chivu știa însă foarte bine la ce se înhamă, știa la fel de bine că o oportunitate ca asta nu poate fi refuzată, știa că a dus o astfel de bătălie și ca jucător și a reușit să steargă anumite prejudecăți. Și mai știa că e marea lui șansă.

Ghinionul a făcut ca debutul lui să se întâmple la o competiție oficială. Acest Mondial al Cluburilor, la care Inter participă datorită performanțelor lui Simone Inzaghi, a devenit un soi de corvoadă din cauza lui Simone Inzaghi. Deocamdată să punctăm că debutul lui Chivu pe banca Inter-ului și debutul ”nerazzurrilor” la acest turneu au fost stricate de mexicanii de la Monterrey (oraș înfrățit cu Iași, nu știu dacă vă cutremură în vreun fel informația asta), cu bătrânul Sergio Ramos în frunte, inclusiv ca marcator, dar și cu acest talent neexploatat numit Sergio Canales în mijloc, plus nume precum Ocampos sau Oliver Torres în câmp. Și cu un antrenor catalan, Domenec Torrent, care în Europa a stat pe banca lui Galatasaray la un moment dat, dar care, asta e o informație pe care nu cred c-o știați, era unul dintre asistenții lui Pep Guardiola la acea semifinală cu Inter-ul lui Chivu (și Mourinho, evident) din 2010. Nu e o echipă banală, cum ar putea crede unii ce se grăbesc să puncteze pasul greșit al italienilor, căci fotbalul din Mexic nu e banal, dimpotrivă. În plus, asta și ca o paranteză, asistăm acum la un soi de revers al medaliei față de tradiționalul Mondial al Cluburilor jucat în decembrie, când echipele sud-americane ori mexicane, după caz, ajungeau sleite de puteri în fața europenelor aflate în plin fuleu. În acest moment europenele sunt sleite de puteri, iar celelalte sunt în plin fuleu, vezi și meciurile bune făcute de River ori Boca.

Nevoia de deconectare

Să revenim la Chivu. Cristian Chivu. O analiză a debutului său e un pic hazardată, cred. Totuși a avut foarte puțin timp la dispoziție. S-a văzut o încercare de a schimba anumite lucruri, fără a face revoluții, în special la momentele fără minge, de apărare cum s-ar zice. Inclusiv la apărarea fazelor fixe, unde se va renunța, probabil, la marcajul om la om. Dar aici e vorba de detalii, ce sar prea puțin în ochii privitorilor și au nevoie de timp pentru a fi aprofundate. La fel și schimbarea de modul la momentul în care se căuta golul victoriei, cu doi oameni în spatele ”nouarului” Marcus Thuram. Mai sunt două meciuri, cel cu River se anunță deja extrem de complicat, dar senzația mea e că jucătorii Inter-ului au acum mai multă nevoie de vacanță și deconectare decât de un asemenea turneu.

Care e totuși șansa lui Cristi Chivu? Cristian, pardon. Ei bine, ea vine din impactul mediatic provocat de povestea plecării lui Simone Inzaghi la Al-Hilal. Care plecare, s-a aflat urmare a unei dezvăluiri din zona saudiților, ce mie nu mi se pare o scăpare, ci mai degrabă o umflare a mușchilor, era antamată încă dinaintea finalei de la Munchen. E un mic ajutor pe care Simone Inzaghi i-l face fără să vrea lui Cristi Chivu, căci atenția generală s-a mutat deja la acest subiect. La ”trădarea” lui Simone Inzaghi și la impactul pe care l-a avut asupra vestiarului la meciul cu PSG. Asta e direcția spre care se va concentra presa în zilele următoare, căci între noi fie vorba Inter-ul a fost de nerecunoscut la Munchen și e practic imposibil să nu existe o legătură. Se vor face săpături destule în acest sens și probabil că vom afla lucruri noi.

Scade astfel un pic presiunea de pe umerii lui Chivu. Care ar fi fost privit altfel, inclusiv de către jucători, dacă ar fi venit în locul unui Simone Inzaghi demis de conducere, nu în locul unui Simone Inzaghi ce a trădat acea conducere ce-i acordase în continuare încredere, în ciuda eșecului. Iar felul în care a reacționat vestiarul e elocvent și puteți încerca o comparație cu demiterea lui Postecoglu de la Tottenham. Destui jucători ai lui Spurs, în frunte cu căpitanul Son, au postat diverse mesaje cătrre ”Big Ange”, ceea ce la Inter nu s-a întâmplat. E posibil ca lotul să se fi simțit trădat, ceea ce, de exemplu, n-a fost cazul la plecarea lui Mourinho, în 2010. Că doar nu crede cineva că Jose s-a înțeles cu Real Madrid a doua zi după acea finală cu Bayern și că lucrurile nu fuseseră stabilite cu mult timp înainte. Eu cred că lacrimile lui Materazzi de-atunci s-ar fi produs și dacă bavarezii câștigau acel meci.

Cristi Chivu, pardon, Cristian, era atunci la Inter. A și jucat acea finală. A văzut și a băgat la cap niște lucruri. Pe care acum le poate folosi căci e destul de limpede că Mourinho e un model pentru fostul căpitan al ”tricolorilor”, atât la nivel tactic, cât și al poziționării față de vestiar. Pe care acum îl poate câștiga tocmai pentru că jucătorii au nevoie de cineva în care să aibă încredere. E un aspect mult mai important decât lipsa de marcaj a lui Acerbi la golul lui Ramos.