De când s-a schimbat proprietarul, de când Roman Abramovic a fost, din motive deja știute, nevoit să plece, iar clubul să se mute de sub umbrela rublelor convertibile sub cea a dolarilor americani, Chelsea a fost mai degrabă subiect de glume decât un club privit cu seriozitate. În toți acești ani, ”Stamford Bridge” a părut un supermarket, iar noii patroni dădeau senzația că abia așteaptă perioadele de mercato ca să mai facă un transfer, să mai plimbe niște bani și să mai facă o investiție, să supraliciteze prețurile unor jucători și să cumpere alții, mai degrabă necunoscuți, pe sume extrem de mari.

În toată această perioadă, când poantele erau la ordinea zilei (”pe cine nu vrea Chelsea?”, a fost gluma la modă, completată de acea caricatură cu un autocar cu 4 etaje pentru a cuprinde tot lotul), londonezii au continuat să urce în Premier League, de la locul 12 din 2023 la locul 4 de azi (Champions League așadar), de la finalele pierdute (una de Cupa Ligii și o semifinală de Cupa Angliei, ce poate fi considerată un fel de finală ținând cont că s-a jucat în partidă unică, pe ”Wembley”) la cea de Conference League câștigată acum câteva săptămâni, ceea ce a transformat pe Chelsea în unicul club ce are în palmares toate trofeele UEFA, inclusiv defuncta Cupă a Cupelor. Iar acum, la orizont stă această finală a Mondialului Cluburilor, pe pământ american, al proprietarilor cum ar veni, ce poate propune o abordare distinctă a prezentului, dar mai ales a viitorului.

Joao Pedro, de la plajă la finală

Cupa asta inventată de Infantino din motive pe care cred că le intuim cu toții, aduce, pe lângă fotbal, și tot felul de anecdote. Joao Pedro e una dintre ele. Pe plajă la începutul competiției, cu un ochi mai degrabă spre Fluminense, din motive ce țin de copilărie, eventual spre celelalte grupări braziliene, decât spre Chelsea, atacantul de 23 de ani s-a transformat, cu cele două goluri ale sale din semifinală, într-unul din personajele turneului. Găsești mai greu situații asemănătoare în fotbalul modern, să recunoaștem, ca un jucător să fie transferat în mijlocul unei competiții de genul ăsta, dar, vorb-aia, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, să trăiască Infantino. Și banii americanilor, evident, că ar fi vrut și Fluminense să facă vreun transfer, dar prin conturile sale bătea vântul.

Una peste alta, investiția în Joao Pedro a oferit un randament imediat. Chelsea a dat pe el în jur de 60 de milioane de lire, iar de la FIFA tocmai a pus mâna pe 82 de milioane. Cu posibilitatea de a sări de sută, dacă va câștiga și trofeul. Evident, în afara brazilianului s-au mai cheltuit alte zeci de milioane bune (peste 200 de milioane, ca să fim mai exacți) și pe alții, doar în această perioadă, dar să nu lăsăm detaliile să strice povestea lui Joao Pedro. Care reprezintă, e clar, un mare pas înainte în zona atacantului central. În toate discuțiile și analizele din sezonul trecut, apărea în mod recurent o întrebare: poate emite Chelsea pretenții la un trofeu major cu Nicolas Jackson ca nouar? Deși prestațiile senegalezului adus de la Villarreal au fost mai mult decât rezonabile, notabile uneori, deși colaborarea lui cu Cole Palmer era foarte bună, răspunsul era mai degrabă sceptic, dacă nu cumva negativ. De azi, lucrurile se schimbă, iar viitorul lui Nicolas Jackson a devenit o necunoscută, mai ales că a venit și Liam Delap. Că așa e în fotbal, azi ești indiscutabil, mâine te transformi în transferabil. Mai ales la Chelsea.

Meritele lui Maresca

Acum e momentul să vorbim despre Enzo Maresca. La primul său sezon în elită (totuși Leicester a fost în Championship), al doilea ”Mini-Pep” (primul este, evident, Arteta) a arătat că Todd Boehly și trupa lui de americani nu-s chiar novici în ale ”soccerului”. Loc de Champions League bifat, trofeu coontinental câștigat, plus această finală reprezintă argumente cât se poate de solide. Și, dincolo de toate, senzația că a reușit să pună un pic de ordine în toată agitația de prin birouri. Chelsea a fost cea mai tânără echipă din Premier League în sezonul trecut, iar media de vârstă ar trebui să scadă în cel viitor undeva sub 23 de ani. Un proiect de dezvoltare durabilă și sustenabilă, dacă-mi permiteți să folosesc din cuvintele pe care le tot auzim în ultima vreme.

Sigur, Chelsea a avut norocul unui culoar mai mult decât favorabil în America. Pe partea sa de tablou nu s-au regăsit ”balaurii” PSG, Real Madrid sau Bayern, ci suferinde precum City sau Inter, chiar și Benfica, plus ”exoticele” Flamengo, Palmeiras, Fluminense, plus Al-Hilal, care a tăiat cu surpriza din ”optimi” un posibil duel Pep vs Mini-Pep în semifinală. Dar situații de genul ăsta s-au mai văzut, nu e vina londonezilor aici, dimpotrivă, e meritul lor că după 62 de meciuri disputate au mai găsit resurse. Al 63-lea meci va fi diferit, căci adversarul va fi de cu totul alt calibru. ”Top of the world” înseamnă totuși altceva, dacă vrei să ajungi acolo trebuie să depășești și astfel de obstacole.

Pentru Chelsea însă finalul asta e, paradoxal, doar un început.

P.S.

Ar merita și învinsa din semifinale două vorbe. Fluminense a căzut cu onoare de pe un piedestal pe care a ajuns, la rându-i, printr-o conjunctură favorabilă. A beneficiat și de plusul de prospețime fizică dat de contextul competițional din America de Sud (e abia mijloc de sezon, spre deosebire de Europa). Farmecul fotbalului a fost bine reprezentat de acest portar de 44 de ani, Fabio, ce n-a venit niciodată în Europa și a jucat 16 ani la Cruzeiro înainte să treacă la Fluminense, de legendarul Thiago Silva, de acest Hercules ce nu l-a găsit pe Pif (”Pif et Hercule, ont la formule”, cei un pic mai bătrâni vor înțelege poanta, ceilalți pot apela la inteligența artificială), dar a găsit drumul spre două goluri decisive la Mondial, ori de acest columbian Arias, ”Pele al Colubiei”, pe care-l cheamă și Jhon, scris chiar așa (prenume des întâlnit în America latină, fără să fie o greșeală de tipar, ci doar o încercare de a păstra pronunția originală). Fluminense, ca și Flamengo ori Botafogo ori Palmeiras, ca și River sau Boca, a adus un pic de ”jogo bonito” și un aer proaspăt la această competiție dominată de oboseală, dar, în final, Europa a arătat că este și va rămâne la conducerea fotbalului mondial.