UPDATE
Profit de de titlul de azi din Gazzetta dello Sport, ziar pe care l-am adăugat, alături de altele, la obișnuita revistă a presei pe care o fac de ceva vreme, pentru a-i aduce un omagiu celui care, cu golul său fantastic de sîmbătă, a decis meciul cu Juventus: ”AVE TOTTI!”.
Cine nu a văzut meciul, poate revedea momentele esențiale AICI
Mă număr printre cei care am zis că rolul lui Totti în actuala echipă a Romei, influența sa în vestiar și personalitatea sa uriașă pot dăuna echipei. Toti de azi nu mai e cel de acum 10 ani, pentru că nici unul dintre noi nu mai e cel de acum 10 ani. Însă atunci cînd dă astfel de goluri, parcă nu mai ai cum să-i spui ceva, nu mai ai cum să pui vreun semn de întrebare în dreptul numelui său. E limpede că la Roma va rămîne atît timp cît va dori el.
Și aș mai adăuga ceva. Această încălzire exact în fața peluzei suporterilor. Nu știu cine a avut această idee, dar cred că a fost una excelentă. Un doping moral fantastic pentru o echipă trecură prin multe episoade de turbulență de-a lungul acestui sezon
În rest, tot ce am scris mai jos rămîne valabil. A fost o plăcere să-i revăd pe cei 4 campioni mondiali din 2006. Cineva mi-a atras atenția că și Barzagli a fost campion mondial în 2006. De acord, dar rolul lui n-a fost precum al celor 4 menționați în titlu.
Roma – Juventus. Unul dintre meciurile etapei din Serie A. Unul dintre meciurile ”cu nume” din Italia. O rivalitate veche, din care s-au născut mari rezultate, mari echipe și mari campioni.
Nu vreau să mă refer în cele ce urmează la partida în sine. Locul 1 contra locul 9, un afiș nu tocmai favorabil. Juve vine după victoria clară de la Glasgow și încearcă să se calmeze. Roma, la rîndu-i, încearcă și ea să se calmeze după despărțirea de ”boemul” Zeman și să găsească formula de compromis care s-o ajute să termine cu bine sezonul.
Vreau să mă refer la 4 dintre protagoniștii partidei. Buffon și Pirlo la Juve, Totti și De Rossi la Roma. Ce-i unește pe acești 4 super-fotbaliști? Culoarea albastră a tricourilor Italiei, campioană mondială în 2006. A vedea laolaltă 4 campioni mondiali, 4 reprezentanți ai unei generații excepționale, care a adus squadrei azzurra cea de-a patra steluță pe tricouri în dreptul titlurilor mondiale, iată un adevărat privilegiu. Iată un motiv de a urmări acest meci!
Am fost la Mondialul din 2006. De la început pînă la sfîrșit. Am fost aproape de Italia din considerente… geografice. ”Casa Azzurra”, o idee excelentă a federației de la Roma, era un loc deschis tuturor jurnaliștilor acreditați la acest Mondial. Pentru asta fusese închiriat stadionul din Duisburg și remodelat, cu tot ce era necesar. Teren de antrenament, dar și studiouri speciale de televiziune (atunci, în Italia, Mondialul a fost transmis și de RAI și de SKY), spații amenajate pentru ziariștii de presă scrisă, dar și cafenele și restaurante. Care erau dintre cele mai căutate, din cîteva motive simple: făceau cea mai bună cafea, găseai cele mai bune paste și pizza din împrejurimi, dar și pentru că aveai șansa să te ciocnești de un Paolo Rossi, de un Bergomi, de un Maldini, de un Vialli sau de un Capello, toți aceștia trecuți în tabăra jurnaliștilor pe perioada turneului final.
Am fost la acel Mondial împreună cu Andrei Vochin. Noi stăteam la Koln, dar preferam să mergem la Casa Azzurra de la Duisburg decît la centrul de presă oficial de la stadionul din Koln. Era un pic mai departe, dar pe autostrăzile din Germania nu se simțea, plus că împrumutasem un GPS de la prietenul Vlad Enăchescu, care era la TVR în acele vremuri și avusese inspirația să-și aducă din țară acest dispozitiv, pe atunci, 2006 nu uitați, nu atît de comun.
Ne-am identificat într-un fel cu italienii. Știam prin ce trecuseră, scandalul Calciopoli era în floare, și le admiram puterea de regenerare. Cînd vorbești despre fotbal cu un italian de rînd rămîi impresionat de felul în care pune problema, de felul în care gîndește. Dar cînd vorbești despre fotbal cu un jurnalist italian e un soi de meditație, e un prilej de a descifra felul lor de a privi acest sport, de a înțelege de ce în Italia scorul perfect e 0-0 sau de a asculta teorii legate de catenaccio.
Apropo de catenaccio. Îmi spunea un prieten italian, mort după fotbal evident, o chestie simpatică: ”Toată lumea l-a lăudat pe Ferguson pentru cum l-a pus pe Rooney să facă faza defensivă la meciul cu Real. Dacă se întîmpla asta cu un antrenor italian era făcut zob”.
Italia a avut în 2006 poate cea mai frumoasă echipă din istoria fotbalului său. E posibil să mă înșel, dar eu unul niciodată n-am văzut la un loc atîtea talente, atîția fotbaliști exponențiali. Printre ei Buffon, Pirlo, Totti și De Rossi, ca să revin la motivul acestui articol.
Și, în final, așa cum v-am obișnuit, imagini. Vă propun o trecere în revistă a partidelor Italiei de la Mondialul din 2006 prin intermediul unui mixaj, în două părți, de introduceri realizate de Fabio Carresa, unul dintre cei mai buni comentatori de la SKY.
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
Și, pentru final, o trecere în revistă a unui drum încheiat cu victoria de la Berlin, împotriva Franței
Și dacă tot am amintit de SKY Italia, nu pot să mă abțin să nu vă ofer cel mai frumos promo pe care eu unul l-am văzut pentru un eveniment sportiv: finala de la Berlin din 2006.
De regulă interviurile le iau eu. Dar uite că se întîmplă să mai și dau. Am dat la finalul anului 2012, unul în care povesteam cîte ceva din cariera mea jurnalistică, pentru o emisiune de pe DigiSport 1, și cel de-al doilea colegilor de la știri, care au creau această rubrică, ”Faza mea memorabilă”.
Am avut destule faze memorabile pe parcursul anului trecut, dar m-am gîndit să nu fie ceva neapărat de joc. Am strigat de atîtea ori ”gool” de-a lungul anului că nu mai e nimic memorabil în asta. Sigur, ar fi fost memorabil dacă aș fi reușit să-l întrec pe colegul Bogdan Socol în ceea ce privește durata și decibelii, dar asta e foarte foarte greu, dincolo că nu e stilul meu, nici nu pot, nu mă mai țin plămînii ca pe el, care e ceva mai tînăr.
Așa că am ales acest moment al introducerii pe care am făcut-o pe ”Etihad Stadium”, la meciul Manchester City – Manchester United. Am explicat acolo de ce.
Sper ca 2013 să-mi aducă mai multe momente memorabile de genul ăsta!
S-a întîmplat acum aproape 15 ani. În 1998, mai exact. În acel an Bucureștiul a găzduit Europeanul de tineret, în ultima săptămînă a lunii mai. Erau alte vremuri pentru fotbalul românesc. ”Naționala” mare se pregătea pentru Mondialul din Franța, iar echipa de tineret, cu Victor Pițurcă antrenor, se calificase la turneul final, pe care președintele Mircea Sandu a izbutit să-l aducă la București. Au participat, în afară de Romania, alte 7 echipe: Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Rusia, Suedia și Spania, cea din urmă cîștigînd competiția, într-o finală cu Grecia, jucată în Ghencea. Au fost atunci la București cîțiva dintre fotbaliștii buni de mai apoi, Ballack, Klose, Liberopoulos, Karagounis, Dellas, Van Bommel, Van Nistelrooy, Makaay, Iversen, Michel Salgado, Valeron, Guti, Ballesteros, Ljungberg, iar dintre ai noștri, Reghecampf, Contra, Miu, Cătălin Munteanu, Florentin Petre sau Hâldan.
Pe vremea aceea, Jose Mourinho era secundul lui Louis van Gaal la Barcelona. Și a venit să vadă, din partea clubului catalan, competiția de la București. În paranteză fie spus, atunci s-a inaugurat și relația dintre portughez și Giovanni Becali. Era destul de necunoscut totuși, mai ales la noi, căci televiziunea nu era atît de dezvoltată, iar informațiile circulau mult mai greu.
Se juca pe ”Cotroceni” semifinala dintre Spania și Norvegia. Am fost la meci ca ziarist la ProSport. Pentru noi, acel turneu final de tineret a fost prilejul perfect de a experimenta noua tehnologie pe care o primisem la ziar în perspectiva Mondialului din Franța. Atunci am utilizat pentru prima dată laptopurile și transmisia textelor direct de pe stadion, ceva ce astăzi e considerat de un firesc absolut. La poarta de acces din Doctor Lister am nimerit într-un mic conflict. Doi jandarmi încercau să se înțeleagă cu un tip brunețel, nu foarte înalt și deloc forțos, ce voia să intre în stadion. Problema lui era că voia să intre fără acreditare, pe care o uitase la hotel, iar jandarmii, evident, nu aveau o mare dorință să-l lase. Degeaba se chinuia el să le explice că e secund la FC Barcelona și că, normal, are acreditare, oamenii nu-l credeau și pace.
Atunci am intervenit eu. Îl cunoșteam pe Mourinho din presa spaniolă, îl mai văzusem la televizor (pe vremea aia unele meciuri se transmiteau pe TVE Internacional) și le-am explicat jandarmilor cu pricina că e într-adevăr secund la FC Barcelona și, probabil, are acreditare, dar a uitat-o la hotel. Nu știu dacă am fost mai convingător decît Mourinho, dar, față de el, am avut un mare avantaj, vorbeam aceeași limbă cu oamenii de ordine. Cert e că s-au înmuiat și l-au lăsat să intre pe stadion, care oricum era destul de gol, meciul nestîrnind cine știe ce interes pentru români.
Anii au trecut. Mourinho a avansat, a devenit ”The Special One” și, mai apoi, ”The only one”. A cîștigat titluri, trofee, bani, glorie. E unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe planetă și cred că poate intra pe orice stadion din lume fără bilet. Poate doar în schimbul unui autograf. Sau a unei poze, de genul celei de mai sus, pe care am făcut-o la Barcelona, după ”Clasico” din aprilie 2012, la finalul căruia Real devenea aproape campioană a Spaniei. Am dat atunci nas în nas cu Mourinho prin catacombele de sub ”Camp Nou”, în timp ce căutam ieșirea, după meci și după ce făcusem un ”live”, chiar de pe gazon, pentru ”Fotbal European”. Butona ceva la telefon, părea extrem de liniștit, de parcă nu bătuse pe Barcelona la ea acasă. A acceptat fără prea mari fițe o poză, asta apropo de cei care-l numesc arogant.
Nu i-am amintit de episodul din 1998. Ce rost avea! Pesemne că nu-și mai aducea aminte. Și nici nu era important. De fapt, am scris despre asta doar ca pretext pentru o invitație. O invitație la film, pe care v-o fac, pentru că tot e vineri și e o zi cu mai puțin fotbal. E un documentar excepțional realizat de englezii de la ITV, despre ceea ce este azi Jose Mourinho și felul în care a ajuns să fie ”Special One”. Veți găsi imagini inedite, opinii ale unor oameni de fotbal gen Sir Alex Ferguson, dar și păreri ale celui în cauză. Are aproape 5o de minute, dar vă garantez că nu vă veți plictisi. Vizionare plăcută!
Caută-mă!