Semifinala asta dintre Arsenal și Atletico, în ambele manșe ale sale, putea foarte bine să nu-i aibă pe cele două bănci pe Arteta și pe Simeone, ci pe Kasparov și Karpov. Fiindcă exact așa au fost cele două partide, niște meciuri de șah, pe care cei doi antrenori le-au gândit extrem de meticulos. Triumfător a ieșit, în cele din urmă, Arteta, pentru că structura defensivă a echipei sale a funcționat mai bine decât cea a lui Simeone. 

Treaba e simplă. Nu toți antrenorii sunt Luis Enrique, Kompany, Flick sau Guardiola. Există și cealaltă categorie, în care lider absolut într-o vreme era Mourinho, iar mai apoi a devenit Simeone, pentru care apărarea e cel mai bun atac și, în consecință, a nu primi gol e mult mai important decât a da. Nu-i nimic anormal aici, în fond, am mai spus asta, fotbalul are, de când lumea, două elemente, atac și apărare, scopul fiind dublu, să dai un gol mai mult ca adversarul și să iei unul mai puțin. Pesemne că o echipă ideală i-ar avea ca antrenori pe Luis Enrique și Simeone, fiecare pregătind compartimentul lui preferat, doar că, știm bine, asta nu se poate. Așa că trebuie să ne mulțumim să-i împărțim pe categorii și să le analizăm performanțele în funcție de rezultate.

Puțin mai târziu ajung la Mikel Arteta, căci el e totuși protagonistul zilei. Încep însă cu câteva cuvinte despre Simeone. ”Supraviețuitorul” Simeone, așa cum i-am spus tot aici nu de puține ori. A crezut că, 10 ani mai târziu de la ultima finală disputată și pierdută, poate fi momentul său. A mizat, poate, pe ideea că zeul fotbalului i-a pus și lui ceva deoparte, măcar așa ca reparație pentru cele două eșecuri traumatizante cu Real Madrid, la Lisabona și Milano. A încercat oarecum să-i vină zeului în întâmpinare, considerând că-l poate înmuia dacă-și mai îndulcește un pic stilul, devenind o idee mai ofensiv, având ca sprijin în acest sens și lotul de jucători, ce poate produce și un astfel de fotbal. Nu i-a ieșit, poate și pentru că jumătățile de măsură nu funcționează întotdeauna. Atletico a fost, conform statisticilor, echipa mai ofensivă pe ansamblul ambelor manșe, dar nu i-a folosit la nimic lui Cholo cât timp această ofensivă s-a produs mereu din necesitate și mereu cu senzația de frână de mână trasă. Atletico n-a atacat nici în tur, nici în retur decât după ce Arsenal a dat gol, iar la întrebarea, legitimă de altfel, pusă de fanii lui Atleti, ”de ce n-am jucat așa de la început?”, cred că nici Cholo nu poate răspunde. Ce-ar putea, de fapt, să zică? ”Pentru că așa-s eu”, pesemne. Cât timp însă capitalul de simpatie de care se bucură în rândul suporterilor, corelat cu capitalul de încredere de care se bucură în ochii noilor acționari majoritari americani nu se erodează considerabil, povestea lui va continua. O va lua de la capăt în sezonul viitor, cu aceleași aspirații, cu destule cheltuieli și mișcări de trupe, cu multe speranțe. Care, știm bine, mor ultimele.

Contaminarea lui Arteta

Acum despre Mikel Arteta. E un pic ciudat, nu credeți? Dintr-un discipol al lui Guardiola și un interpret fidel al stilului Wenger (ca jucător) s-a transformat într-un Simeone+Mourinho, pentru care cel mai important e rezultatul. Putem totuși să-l blamăm pentru asta? Sincer, n-aș crede. Cred însă că Arteta merită mai multe aprecieri pentru tot ceea ce a făcut de când e antrenorul lui Arsenal. E pe cale să câștige campionatul, după 22 de ani, iar remiza lui Guardiola pe terenul lui Everton de luni seară a fost un doping moral excepțional pentru vestiarul ”tunarilor”, ca și pentru public, de altfel, a dus echipa spre finala Champions League, după 20 de ani, mai are așadar în față 4 meciuri pentru ca sezonul 2025-2026 să fie cel mai bun din istoria clubului.

Arteta n-a fost, în toți acești ani, un pasager, dus de un curent rămas în vigoare din perioada Wenger. El este arhitectul acestei schimbări, fiindcă Arsenal de azi are puține de-a face cu acel trecut. Arsenal nu mai e echipa ironizată pentru lipsa de mentalitate, a devenit o fortăreață pe care o cucerești cu multă greutate. În acest sezon de Champions League, statisticile ”tunarilor” sunt formidabile: 14 meciuri, niciun eșec (11 victorii), 9 partide fără gol primit și doar 6 goluri încasate per-total. Dacă-i va folosi statistica asta la Budapesta, pe 30 mai, vom vedea, căci acolo va avea în față un adversar obișnuit să dea goluri și nu puține.

Putem spune cât vrem despre Arsenal că e ”ugly team”, că e o expertă a fazelor fixe, că e preocupată mai mult de defensivă și tot așa. Toate aceste aspecte sunt adevărate. La fel de adevărat este însă faptul că Arsenal și Arteta s-au contaminat în ultimele sezoane cu un microb al anxietății. Să-i zicem teama de a nu pierde, de a nu pierde din nou, ”again”, dacă vă sună mai bine. Și cum te poți apăra în fața unei astfel de contaminări? Apărându-te și mai bine. Iar Arteta asta a făcut și cred că doar cei rău intenționați ori iremediabiul copleșiți de subiectivism pot nega eleganța cuplului de fundași centrali, Saliba-Gabriel, probabil cel mai bun din lume la acest moment.

Însă toată această narațiune, cu Arteta personaj principal, se poate dărâma foarte ușor. În fața lui Arsenal stă, în week-end, o confruntare cu West Ham United, extrem de grea, căci West Ham e o echipă disperată și, deci, periculoasă. Am spus, după City-Arsenal, că soarta titlului în Premier League va depinde de ce va fi în Everton-City și West Ham-Arsenal. Abia apoi vine finala de la Budapesta, căci opțiunea fanilor lui Arsenal pare clară, câștigarea campionatului e prioritară. Anxietatea nu dispare așa ușor, iar granița dintre fericire și nefericire e foarte mică. Simeone știe cel mai bine, căci după ”dubla” cu Barcelona era fericit. Iar pentru Arteta diferența dintre un ”winner” și un ”looser” se poate scrie în următoarele 3 săptămâni.