BALONUL LUI INIESTA

BALONUL LUI INIESTA

În acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi, în acest duel, așadar, există cineva care mai poate ieși în evidență. Andres Iniesta.

Iniesta nu e un asasin al superlativelor, așa cum e Messi, nu e un ”killer” al comparațiilor, așa cum e Cristiano. El e doar un fotbalist. Un băiat liniștit, cu un fizic timid și un ten albicios, de ”queso manchego”, apropo și de zona de unde provine, cu un caracter profund și un ego ce nu explodează în vestiare, ori pe teren, către colegi. E din acea categorie a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, știm doar că e cap de familie și tată, despre care n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său.

Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur.

Priviți-l pe Iniesta în joc!  Iniesta e omul care ordonează jocul celei mai bune echipe a Barcelonei din toate timpurile şi a celei mai bune echipe a Spaniei din toate timpurile.  E cel care dă sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute. Iniesta e mereu acolo unde e mingea, pe care o cumințește atunci cînd e nervoasă. Iniesta nu e colecționarul de trofee, nu-și face un scop din asta ori din a bate recorduri, el e omul de echipă, omul cu pasa, cel care crează contextul golurilor și vindecă stările de anxietate ale echipei. Puţine exemple de fotbalişti precum Iniesta găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.

Sînt convins că dacă ar primi Balonul de Aur, l-ar pasa imediat lui Messi.

 

VIVA LA VIDA

VIVA LA VIDA

UPDATE

E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.

De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.



Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.

Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.

 

În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire.     ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.

BOXING DAY

BOXING DAY

 

Pentru toți cei care iubim fotbalul, este evident ca în Anglia el are o aromă cu totul specială. Și nu trebuie neapărat să te transformi într-un fan necondiționat al fotbalului englez, și să dai deoparte alte campionate, ca să observi.Eu unul cred că dacă iubești sportul ăsta, îl iubești cu totul, nu poți să spui că iubești pînă la fanatism fotbalul englez, în schimb nu-l suporți pe cel italian, sau invers. Fotbalul a același, stilurile diferă, felul în care e el interpretat, ca și stilurile de muzică.

O astfel de interpretare vine din Anglia. Se numește ”Boxing Day”. Originea acestei denumiri e incertă. Ceea ce se știe sigur e că se sărbătorește în fiecare an pe 26 decembrie, a doua zi după Crăciun. Se spune că, în vechea tradiție britanică, în această zi servitorii primeau din partea stăpînilor o cutie, mai mare sau mai mică, în care se găseau cîțiva bănuți, mai mulți sau mai puțini, ori un cadou. Alții cred că denumirea vine de la miile de cutii ce se găsesc pe străzi în această zi (box = cutie), cutii în care inițial au fost cadouri și în care cei ce le scot afară pun cîțiva bănuți pentru ca lucrătorii ce salubrizează orașele (în Anglia acest ”serviciu” exista de vreo 300 de ani), gunoierii adică, să găsească și ei micul lor dar de Craciun.

În ziua de azi, ”Boxing Day” are destule conotații. O simplă privire aruncată pe Wikipedia vă lămurește. Ar putea fi și ziua reducerilor colosale din marile magazine, dar nu shoppingul e pasiunea principală a acestui blog. Așa că, pentru noi cei amatori de sport, ”Boxing Day” e ziua în care fotbalul englez își deschide larg ferestrele și-și expune, cu multă grație, tot ce are mai frumos de arătat. Iar prilejul e numai bun, căci în afară de Anglia și NBA, alte competiții importante în această perioadă nu se derulează.

E o sărbătoare a fotbalului (și a rugby-ului) pe stadioanele din Insulă. Mai mici sau mai mari, ca și cadoul de Craciun, stadioanele acestea sînt mereu pline. Englezii vin întotdeauna cu plăcere, iar imaginea cea mai vizibilă în această zi este cea a copiilor așezați lîngă tații lor, de multe ori și lîngă bunicii lor, bucurîndu-se ce ceea ce Craciunul obișnuiește, prin tradiție, să ofere: reunirea familiei.

E o sărbătoare a fotbalului la care se alătură cei care trebuie să o celebreze prin muncă: fotbaliștii, antrenorii, arbitrii. E un respect aproape reverențial pe care aceștia îl arată, în aceasta zi, față de cei care le sînt alături un întreg sezon, la bine și la rau, e un respect pe care-l acordă unei profesii ce le acordă beneficiile știute, dar care cere, iată, și astfel de momente de, să zicem, sacrificiu.
Îi invidiez sincer pe englezi pentru acest ”Boxing Day”. În România n-ar fi posibil. Și nu pentru că nu ne ajută clima, ci pentru că nu ne ajută educația. În România fotbaliștii cred că au numai drepturi, nu și obigații, pretind fără să dea prea multe în schimb. Spaniolii, italienii și, mai ales, nemții studiază pozibilitatea copierii modelului englez. Pe ei îi ajută și clima, dar și educația, și sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, acest model va fi adoptat.

Și ce zi frumoasă de ”Boxing Day” am avut anul ăsta. Ce meci frumos pe ”Old Trafford”, ce surpriză pe ”Stadium of Light”, ce înfrîngere pentru Aston Villa (12 goluri primite în două meciuri, nu-i a bună pentru o echipă ce a adus 36.000 de spectatori pe ”Villa Park” la 3 zile după ce a pierdut cu 0-8!!), ce moment bun pentru Chelsea!

Urmează cea mai grea perioadă din fotbalul englez. Rare sînt situațiile cînd o echipă a survolat fără turbulențe aceste zile extrem de pline, extrem de solicitante. Din punctul nostru neutru de vedere, foarte bine, spectacol să fie. Și meciuri cît mai multe.

Într-adevăr, fotbalul din Anglia e altceva.

MOURINHO, CASILLAS ȘI CÎTEVA EXPLICAȚII

MOURINHO, CASILLAS ȘI CÎTEVA EXPLICAȚII

 

Nu știu sigur dacă asta și-a propus, dar e cert că a reușit. Jose Mourinho, el e subiectul. A reușit să devină personajul despre care se va vorbi cel mai mult în această pauză de două săptămîni din fotbalul spaniol. E stilul lui, prin tot ceea ce face, voit sau fortuit, Mourinho reușește să fie în centrul atenției. De data asta a izbutit, printr-o simplă decizie, să-și acorde un protagonism planetar. Căci despre el nu discută acum doar cei ce sînt, într-un fel sau altul, în jurul lui Real Madrid, ci toată lumea care are cît de cît habar de fotbal.

Gestul în jurul căruia se învîrte toată polemica e lăsarea lui Iker Casillas pe banca de rezerve la meciul de la Malaga, întîmplător (sau nu?) ultimul din an. Sînt două direcții de discuție. Cel pur sportiv, al deciziei tehnice, și cel al mesajului subliminal.
Din punct de vedere sportiv, dacă e să judecăm foarte la rece și să analizăm foarte la obiect, Iker Casillas n-a avut cel mai bun sezon posibil. De puține ori a fost ”San Iker”, de multe ori a primit goluri parabile. Inclusiv cele din faze fixe, căci rolul portarului de a-și dirija apărarea la aceste momente e extrem de important. Existau așadar suficiente motive, pur sportive, care să justifice acest gest. Pînă la urmă, nimeni, nici chiar căpitanul campioanei mondiale și europene, n-are un loc de titular asigurat din start, indiferent de forma în care se află. Pentru un fotbalist, fie el și portar, momentul în care nu mai simte pericolul concurenței e echivalent cu intrarea pe o spirală periculoasă, cea în care-și pierde motivația, concentrarea.

Discuția însă nu se poate opri aici. Căci întrebarea ce se pune, logic, e cît de răspunzător e Casillas de situația de la Real? Asta e ceea ce a încercat Mourinho să transmită, subliminal. Oricîte analize am face, de oricîte ori am revedea meciurile Madridului din acest sezon, tot nu ne apare un Casillas drept principal vinovat. Mesajul lui Mourinho se îndreaptă însă spre ceea ce noi nu putem vedea la televizor. Spre vestiar, spre antrenamente, spre relațiile din grup. Iar ținta cam asta este, responsabilizarea căpitanului pentru ceea ce toată lumea a observat, deteriorarea relațiilor din interiorul lotului.

Privind pe după degetul lui Mourinho, îndreptat, chiar și subliminal, către portarul și căpitanul său, e timpul să ne întrebăm ce scop are portughezul acum? Ce urmărește el, de fapt? În general, un antrenor care vrea să-și forțeze plecarea, cam asta face: se ia la trîntă cu nucleul dur al vestiarului. Dimpotrivă, un antrenor ce vrea să obțină prelungirea contractului caută să găsească un punct comun cu acest nucleu. Senzația e ca Mourinho își cam caută de drum, plecînd și de la un aspect deloc de neglijat, cel financiar. Dacă e demis, va primi 20 de milioane de euro compensații, daca-și dă demisia, plătește el 10 milioane. Sigur, există posibilitatea negocierilor, dar punctul de plecare cam ăsta este.

Paralelismul cu finalul din episodul Chelsea e evident. Dar și cu alt episod, din alt serial, ceva mai vechi. Mourinho parcă-i clonează comportamentul lui Louis van Gaal, de la Barcelona. Și olandezul avea aceleași obiceiuri. Vedea în ziariști principalii dușmani, umpluse vestiarul de olandezi, căuta mereu vinovați în rîndul jucătorilor, pe care nu ezita să-i numească, direct, în fața presei, cît despre el, scosese din dicționar cuvîntul autocritică. Acel comportament l-a împiedicat pe olandez să obțină rezultate notabile, vorbim aici de Liga Campionilor, normal, cu o echipă ce avea o bază colosală, tripleta de atac Figo-Kluivert-Rivaldo și linia de mijloc Luis Enrique-Guardiola-Cocu, cele mai bune din acea epocă, la finalul anilor 90.

Primăvara se anunță tare agitată. La 16 puncte de Barcelona, titlul e uitat. La 7 puncte în spatele lui Atletico, deja și locul doi e complicat. Cu doar două puncte peste Malaga, locul trei e și el amenințat. Iar cu o ”dubla” cu Manchester United în față, obiectivul numit Liga Campionilor se vede cam în ceață, căci abia sîntem la faza ”optimilor”, iar pînă la finală, de va fi să treacă, mai pot apărea pericolele numite Bayern, Dortmund și, evident, Barcelona.
Deocamdată, urmează două săptămîni de pauză. Timp în care Mourinho a reușit să-i facă pe toți să vorbească doar despre el și despre Casillas. Nimic despre Real.

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

UPDATE

Pe 30 mai, Eric Abidal şi FC Barcelona au pus capăt colaborării lor. După 6 ani, ceva mai mult de 200 de meciuri, două goluri, o grămadă de trofee, două operaţii reuşite cît două cupe mondiale şi o lecţie de viaţă.

Clubul i-a dedicat un mesaj video de despărţire, iar Eric le+a dedicat tituror celor prezenţi cîteva lacrimi. Şi bărbaţii plîng cîteodată, chiar atunci cînd îi vede toata lumea!

Se spune că nimeni și nimic nu te lovește mai tare decît destinul. Destinul e cel care-ți dictează cursul vieți, iar bucuriile și necazurile merg braț la braț în direcția croită pentru fiecare de undeva de sus. Dar se mai spune că nimic nu e mai important în lupta unui om, indiferent care, decît creierul lui. Nimeni nu poate alege ceea ce i se întîmplă în viață, dar toate lumea poate alege cum i se întîmplă. Atunci cînd creierul trimite mesaje de forță, de încredere, de luptă cu greutățile, cu bolile, misiunea organismului e mai ușoară.

Eric Abidal a pierdut primele sale două finale la Barcelona. Finala Cupei Spaniei și finala Ligii Campionilor, din 2009. La ambele a fost suspendat. El le-a pierdut, dar echipa le-a cîștigat atunci pentru el. Destinul nu i-a fost alături, dar asta nu l-a făcut să-și piardă încrederea. A mers mai departe. Și a primit în schimb acea finală a Ligii din 2011, cînd, într-un gest ce a umplut cu lacrimi milioane de ochi din întreaga lume, Puyol l-a lăsat să primească, în calitate de căpitan al Barcelonei, trofeul, după victoria cu Manchester United.

Eric Abidal a cîștigat însă apoi cele mai importante finale din viața sa. Cele jucate într-un spital, în luptă cu o teribilă boală. Cînd a crezut, dupa prima operație, că victoria e definitivă a venit a doua. A trecut și peste ea, iar acum destinul pare să nu i se mai împotrivească.

Vestea că Eric Abidal a primit avizul medicilor pentru a se putea reîntoarce la antrenamentele primei echipe e cea mai bună lecție de viață pe care o poate da cineva. Indiferent de loviturile primite, Eric a mers înainte, și-a privit destinul în ochi și a zîmbit. Așa cum a făcut-o atunci cînd și-a anunțat colegii că trebuie să facă un transplant de ficat. În timp ce mulți aveau un nod în gît, el zîmbea și le promitea că se va întoarce, așa cum o făcuse deja la prima operație, rugînd apoi să nu-i ocupe nimeni locul din vestiar.

Puțină lume știe că Abidal a jucat cîteva meciuri fiind pe deplin conștient ce urmează, pentru că fusese informat de medici că are nevoie de transplant, căci regenerarea ficatului său, dupa prima operație, nu reușise pe deplin. A făcut-o cu un randament magnific, fără să se dea deoparte de la efort, într-o perioadă grea pentru echipă, cînd se încerca recuperarea distanței față de liderul Real Madrid. Destui ar fi căzut pradă depresiei, și ar fi fost explicabil, nu-i așa?

De unde vine această forță? Posibil de la profesionalismul din interiorul său.  Dar un sportiv nu se naște profesionist, se face pe parcurs. Adevărații profesioniști știu să treacă peste toate greutățile, știu să se ridice atunci cînd pierd și s-o ia de la capăt. Ei sînt cei ce reușesc în carieră și în viață. Cred totuși că la Abidal e vorba de altceva. E acea pasiune pentru sportul ce i-a condiționat viața, o viață pe care, acum, nu și-o poate imagina fără acest sport. Credeți că Abidal face toate astea pentru bani? Să fim serioși.

Eric Abidal e un exemplu de ceea ce înseamnă să lupți pentru ceea ce iubești mai mult. Să nu disperi, să nu cedezi, să nu lași lacrimile să-ți invadeze sufletul și deznădejdea să pună stăpînire pe mintea ta. Trecutul nu mai contează, viitorul e întotdeauna incert, prezentul e cel mai important lucru din existența unui om.

Se mai spune că în viață poți să fugi de orice, dar nu de realitate. Trebuie să alergi paralel cu ea și s-o privești ca pe un partener de drum. Altfel riști ca ea să te depășească.

 

P.S.
Ce trista ironie a sorții. La o zi după după ce primiseră o veste buna, fanii Barcelonei s-au trezit miercuri dimineață cu una extrem de proastă. Se pare că boala lui Tito Vilanova, cel ce a asigurat cu atît de mult succes continuitatea după plecarea lui Guardiola, a recidivat. E vorba de o tumoare, canceroasă se pare, ce fusese operată anul trecut, exact înainte de un Clasico cîștigat de Barcelona cu 3-1 pe ”Bernabeu”. Sînt momente cînd viața te trage de mînecă și-ți domolește euforia.
Cred ca tot ceea ce am scris mai sus cu privire la Abidal se poate translata spre Tito Vilanova. Acest tur de campionat aproape perfect pe care l-a avut cu echipa sa trece în plan secund. Abia acum urmează pentru el meciurile cele grele.
Ce se va întîmpla mai departe cu Barcelona vom vedea. Toată lumea vrea să știe cine îi va lua locul lui Tito pe perioada absenței sale, dar cred că e cel mai puțin important lucru în aceste momente.

10 MOMENTE DE WEEK-END

10 MOMENTE DE WEEK-END

 

A fost un sfîrșit de săptămînă foarte activ, cu multe meciuri interesante, cu multe personaje interesante. Mie unul lipsa fotbalului românesc din program nu-mi provoacă cine știe ce reacții alergice, dimpotrivă, pe undeva e mai bine ca, din cînd în cînd, să mai fie cîte o pauză, astfel încît să fie mai vizibil fotbalul adevărat.

Au fost, în acest week-end, cîteva detalii importante, cîteva personaje care au ieșit în evidență, în sens pozitiv sau negativ, cîteva momente ce merită menționate.

1. BARCELONA-ATLETICO

Diego Simeone a visat multe de la acest meci. Dincolo de rezultat, a visat că partida ce s-a transmis în toată lumea să certifice pe AtleMetico drept un pol de putere în fotbalul de azi și să arate că echipa are un stil de joc din ce în ce mai bine definit. Eu zic că, în ciuda rezultatului final care, la prima vedere pare să indice altceva, a reușit. 4-1 e un scor ce poate păcăli pe cineva care n-a văzut meciul. Însă Atletico chiar a făcut o partidă bună cît timp a dictat ritmul, cît timp a pus condițiile. Cu un modul 4-4-2 aproape de cel clasic, Atletico a închis bine zona centrală, și-a strîns liniile suficient de mult încît să nu ofere spații de primire adversarului și a profitat de toate erorile acestuia. Apărarea sa a basculat încontinuu spre laterale, iar jucătorii parcă aveau magneți pe tricouri, atît de aproape se țineau unul de altul. Pînă la 2-1, Barcelona a fost dezactivată, Messi inexistent, Xavi lent, Iniesta incomodat de lipsa spațiilor, iar Pedro și Alexis nu reușeau să se conecteze cu pasele ce vizau zona din spatele fundașilor madrileni. De la 2-1, totul s-a schimbat. Poate și din pricina oboselii, poate și dintr-o reacție naturală de teamă, apărarea lui Atleti a făcut 10 pași în spate. Prea multe nu s-au schimbat, doar că avînd avantaj, Barcelona nu mai era preocupată de lipsa ocaziilor, mulțumită fiind cu posesia prelungită, și a așteptat ocazia potrivită. Care a venit la golul de 3-1. Sau cadoul potrivit, care a venit la golul de 4-1. Am spus ca nu s-au schimbat prea multe. Ceva totuși s-a schimbat. Ați observat că în repriza a doua Falcao n-a mai fost aproape deloc periculos? Asta pentru că, obligat să facă și el, pentru a nu lungi echipa, 10 pași înapoi, columbianul era mereu în cîmpul vizual al lui Sergio Busquets și nu pe linie cu el, așa cum s-a întîmplat la golul de 1-0, cînd poziționarea l-a ajutat să-și pună în funcțiune viteza.

2. RADAMEL FALCAO

”El Tigre” a confirmat că este cel mai bun atacant de careu al momentului. Un ”killer” adevărat. Cît timp colegii săi i-au permis să stea la maximum 50 de metri de poarta lui Valdes, pe posesia Barcelonei, a fost o teroare constantă. De la 2-1, cum am spus mai sus, poziția sa s-a schimbat, iar asta s-a văzut în joc. Fotbalul e un joc colectiv, nu individual, iar Radamel are nevoie, ca să marcheze goluri și mai multe, de o echipă care să genereze ocazii constant. Mă întreb ce ar fi fost această Barcelona dacă, în loc de Alexis, catalanii se orientau spre Falcao, care era în mercato.

3. ADRIANO

Falcao e un ”killer” de careu, Adriano e unul din afara lui. Două goluri a dat în acest sezon, ambele de la peste 20 de metri, ambele eurogoluri. Adus pe 10 milioane de euro, Adriano e deja rentabilizat. Îi mai rămîne să joace atacant de careu sau să încerce ca portar, în rest a trecut prin toate zonele terenului. Adriano a schimbat regimul alimentar, s-a lăsat pe mîna unui fizioterapeut personal, toate cu ideea de a scăpa de accidentările musculare, ce nu l-au ocolit. Într-o echipă unde Messi ucide toate adjectivele și preia aproape tot protagonismul, e nevoie și de un astfel de fotbalist, care joacă la fel de bine cu ambele picioare și nu e mediatic. Cam asta înseamnă o afacere bună în fotbalul adevărat. Are 28 de ani, termină contractul în 2014, iar negocierile pentru prelungire sînt în derulare.

4. REAL MADRID-ESPANOL

E posibil ca egalul de pe ”Bernabeu” să însemne că Real Madrid a rămas fară unul dintre obiective, campionatul, încă din decembrie. Au fost 90 de minute în care Real a derulat practic cele aproape 4 luni din acest sezon. Campioana Spaniei n-a jucat foarte rău, a avut ceva ocazii, dar a arătat cam toate carențele ce au adus-o la 13 puncte de lider. Foarte puțin joc colectiv, foarte puțină viteză, foarte multă aplecare spre rezolvări personale și același blestem al fazelor fixe. Un detaliu semnificativ: după ce Espanol a marcat golul de 2-2, jumătate din stadion a plecat.

5. KIKO CASILLA

A fost eroul lui Espanol. La 26 de ani, mereu în umbra cuiva, Casilla a făcut meciul carierei. Știți de unde provine Casilla? De la Real Madrid, ați ghicit!

6. PSG-LYON

S-au întîlnit la Paris două concepte. Echipa ce a stăpînit Franța, prin metode ce țin de pricepere managerială, contra echipei ce dorește să stăpînească Franța, dar prin metoda sacului fără fund. N-a fost un meci spectaculos, dar poate fi un moment de schimbare în gîndirea lui Ancelotti, care a trecut la ”anticul” 4-4-2, după ce toate modulele încercate pînă acum n-au prea dat randament. Pastore în dreapta, Lavezzi în stînga, Menez lîngă Ibra în atac. Să fie asta formula cîștigătoare? Vom vedea.

7. CHELSEA

Încă o finală pierdută lamentabil de Chelsea, a treia de la cîștigarea Ligii din mai. Deja creditul lui Benitez începe să se consume, deși eu sincer m-am așteptat la altceva. Chelsea merită un articol în sine și probabil că-l va avea zilele viitoare. Pentru că situația echipei indică un plan de salvare aproape identic cu cel gândit, acum un an și jumătate, de Villas Boas. Pe undeva, poate că Abramovici a avut dreptate cînd a decis să scape de portughez, de vreme ce demersul său a adus Liga Campionilor pe ”Stamford Bridge”. Acum însă patronul trebuie să caute prin birouri să vadă dacă nu cumva găsește printr-un sertar acel plan.

8. JUVENTUS

17 etape a durat incertitudinea în Serie A. Mai multe echipe, Napoli în principal, dar și Inter, au sperat că pot pune ceva bețe-n roate ”Bătrînei Doamne”. Acum, după etapa de week-end, campionatul italian deschide un nou scenariu: prima breșă majoră între Juve și restul plutonului, 7 puncte. Se pare că lupta pentru locurile de Champions League va fi mult mai intensă.

9. CHRISTIAN BENTEKE

Recunosc, am căutat pe Google ca să-mi reamintesc prenumele belgianului. L-am revăzut luni seară, la Fotbal European. Îl descoperisem la un Manchester United-Aston Villa, pe care l-am comentat. Vorbeam mai sus de afaceri bune în fotbal. Benteke a fost adus pentru ceva mai puțin de 10 milioane, are 22 de ani, e o forță a naturii, iar abilitățile sale tehnice nu-s deloc de neglijat și pun pariu aici că-n maxim doi ani îl vom vedea la o echipă mai mare. Pe o sumă de cel puțin două ori mai mare.

10. MANCHESTER UNITED

Deși e lider în Premier League, United îngrijorează prin numărul golurilor primite. Are 24 pînă acum, iar media golurilor primite de campioana Angliei în ultimii 10 ani e de 26,9.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă