BARCELONA-REAL MADRID, SAU PRINCIPIUL VASELOR COMUNICANTE

BARCELONA-REAL MADRID, SAU PRINCIPIUL VASELOR COMUNICANTE

 

Am tot vorbit în ultima vreme pe acest blog de acel meci Barcelona-Real Madrid de anul trecut, din ianuarie. Tot în Cupă, tot meci retur. A fost 2-2 atunci, dar rezultatul n-a fost deajuns pentru madrileni, ce pierduseră pe teren propriu. Însă, deși nu s-a calificat, Madridul a trasat atunci o bornă. De la acest egal, Barcelona a încetat să-și mai domine psihic rivalul așa cum o facea înainte, nu, nu de la acel 5-0 de pe ”Camp Nou”, ci de la acel 2-6 de pe ”Bernabeu”. Amintiți-vă cum s-au jucat următoarele dueluri de după acest 2-2! Niciodată, nici măcar în turul Supercupei, cînd Madridul avea certe probleme fizice din cauza lipsei de pregătire, deși a învins și putea s-o facă net, Barcelona n-a mai fost echipa care a condiționat partida.

Să ne înțelegem. Nu vorbesc de posesie. Aceasta rămîne a Barcelonei indiferent cu cine joacă. Vorbesc de control al meciului. De la acel 2-2, Mourinho a preluat controlul. A înțeles cum să oprească dezvoltarea jocului catalanilor, știa el oricum din perioada Inter, dar a avut nevoie de timp pentru a implementa strategia în rîndul lotului, și a făcut-o, ba a mai fost și sursă de inspirație pentru alții, vezi Milan ca ultim exemplu.

 De la această bază pleacă meciul de azi. Dar și de la un amănunt, deloc neglijabil. A fost 1-1 în tur, iar la primul fluier al arbitrului Undiano Mallenco, Barcelona e echipa calificată. Într-un fel, Real trăiește situația Barcelonei. Jocul său în principal reactiv a fost intuit, iar exemplul dat de Manchester United, care nu s-a sfiit, cît e de Manchester United, să facă o întreagă repriză un soi de ”british catenaccio” pe ”Bernabeu” și să lase atacul în dreptului Realului. Asta nu i-a convenit lui Mourinho, s-a văzut din reacția sa iritată de la conferința de presă, dar n-a convenit nici jucătorilor săi, iar asta s-a văzut pe teren. Acum, întrebarea e simplă: va putea Barcelona să aplice tactica lui Manchester United? Adică să invite Madridul la joc, să facă așadar ceea ce nu-i place? Greu răspuns, dar mai degrabă nu. Filozofia acestei echipe a Barcelonei se învîrte în jurul balonului, a posesiei, nu a contraatacului.

 Barcelona are însă probleme. De multă vreme lipsurile nu au fost atît de evidente. Lipsa antrenorului, din motive independente de el. Lipsa motivației, din motive ce țin de distanța față de Real în campionat. Și, mai nou, lipsa încrederii. S-a văzut sîmbătă cu Sevilla că rănile de pe ”San Siro” nu s-au cicatrizat, iar dacă există o echipă capabilă să facă și mai profunde rănile aceasta e Real Madrid. Mai ales că echipa lui Mourinho are mult mai buni jucători, în toate liniile, decît Milan.

Nu cred că va juca David Villa de la început. Cred însă că o va face cu Milan. E diferență mare între meciul de azi și returul cu italienii. Azi e nevoie de pase, de circulație, de asociere, de ”Sfînta Treime” Xavi-Iniesta-Fabregas adunată în jurul lui ”El Dios” Messi. De la Messi se așteaptă o reacție furioasă, mai ales după toată polemica iscată în jurul său la meciul tur. Doar că Messi nu prea a mai avut în ultmele săptămîni reacții prea furioase, în afară de cele la adresa coechipierilor săi.

Nici Real însă nu duce lipsă de probleme.

Mourinho are mari bătăi de cap fix la jucătorii săi cei mai importanți pe zona defensivă. Pepe e departe de cel din sezonul trecut, e lent, greoi și are dificultăți la luarea deciziilor sub presiune. Sergio Ramos alternează momentele bune cu cele de superficialitate, iar starea fizică a lui Xabi Alonso e o mare necunoscută. Pe capul lui Mourinho a mai apărut și problema Kaka. După cum a evoluat cu Deportivo și după cît de slab s-a prezentat în ultima vreme Di Maria, logic ar fi să fie titular. O linie de mijloc cu Kaka, Ozil și Cristiano sună excelent, dar se pare că Mourinho n-a uitat meciul cu Bayern de anul trecut, cînd tare mult s-a bazat pe Kaka și acesta l-a dezamăgit crunt. Se spune că de atunci Mourinho nu prea mai vede limpede folosirea brazilianului în meciuri capitale. Deși totul se duce spre ideea prezenței lui Higuain în atac, eu unul n-aș fi deloc surprins să-l văd pe Cristiano în poziție de 9 fals, căci Barcelona e rivalul ideal pentru așa ceva, cu spațiile ce le oferă pe terenul său.

 

Încă un lucru. Am vorbit de principiul vaselor comunicante după care se guvernează relațiile dintre cele două grupări. Aici intră și suporterii lor. Barcelona și Real își trag seva fericirii din nefericirea celeilalte. Dezamăgirea acelui 1-1 cu United a durat pentru madrileni fix pînă la eșecul Barcelonei de la Milano. Acum, dezamăgiți sînt catalanii, astfel că meciul de azi e, și din acest punct de vedere, extrem de important. Cupa nu mai e pentru Real Madrid trofeul pe care-l ironizau în sezonul trecut, cînd a cîștigat Barcelona, ci cel pentru care se ieșea în stradă, în 2011, cînd ironici erau catalanii.

Din astfel de meciuri, din astfel de dueluri, nu avem de cîștigat decît noi, cei care privim!

 

PUNCTUL DE PLECARE

PUNCTUL DE PLECARE

 

În noiembrie, imediat după ”Derby dItalia”, toată lumea vorbea de Inter și de Andrea Stramacioni. Inter era văzută drept singura echipă capabilă să se lupte cu Juventus pentru titlu, iar Stramaccioni era pe care să devină un mini Mourinho, pentru felul în care încerca să meargă pe linia trasată de portughez în anii săi de interist. Pe atunci, Milan era la 13 puncte în spate, Inter cîștigase în ”Derby della Madoninna” în calitate de oaspete, zîmbetele erau largi pe Corso Vittorio Emanuele, în timp ce dincolo, pe Via Turati, erau mai degrabă grimase. Allegri era pus tot mai mult sub semnul întrebării, iar sezonul părea compromis.

Sînt 3 luni de atunci. Ce multe se pot schimba în fotbal într-o sută de zile, nu-i așa? De la acel succes la Torino, Inter n-a mai bătut pe nimeni în deplasare în Serie A, distanța față de Juve s-a mărit la 14 puncte, iar semnele de întrebare s-au mutat în dreptul lui Stramaccioni. Cu pericolele ce derivă, în fotbal, din aceste semne de întrebare. Milan are acum un punct în față și un munte de încredere în spate.

Fotbalul e o stare de spirit. Iar asta s-a văzut în prima repriză a meciului de duminică. Milan venea după splendidul succes cu Barcelona, adrenalina stăpînea corpurile jucătorilor și fanilor, iar teama se instaurase în cealaltă tabără, teama de care vorbea și mesajul peluzei rossonerilor. Milan a zburat în prima repriză pe teren. Allegri l-a retras pe Montolivo pe poziția lui Ambrosini din meciul cu Barcelona, l-a reprimit în echipă pe Balotelli și l-a odihnit complet pe Pazzini. În plus, l-a descoperit pe De Sciglio, un fundaș ce mie mi se pare mult peste Constant, chit că banda stîngă nu-i cea care-i convine cel mai tare. Plus Boateng și El Shaarawy, din conexiunea cărora a ieșit golul unu.

La Inter, un lucru a fost bizar. Zanetti în stînga, Nagatomo în dreapta. Ambii pe zonă schimbată. Am vrut să spun pe picior schimbat, dar mi s-ar fi reproșat de atotcunoscători că Nagatomo e dreptaci. Așa, și? De ce să-l scoți pe Zanetti din zona în care e cel mai periculos și să-l pui acolo pe Nagatomo? Doar pentru un marcaj mai bun la El Shaarawy? Că n-a fost ideea cea mai bună s-a văzut în partea a doua, cînd Inter a echilibrat jocul imediat după ce cei doi au făcut rocadă, plus că Nagatomo a fost cel care a dat centrarea perfectă la golul egalizator. Lui Stramaccioni i-a ieșit însă schimbarea cu Schelotto. Spre deosebire de Guarin, care rămîne mereu la baza careului pentru a putea trage, pe respingere cum se zice, Schelotto atacă poarta, și asta s-a văzut la gol.

La un moment dat, Milan n-a mai putut fizic. Iar Interul a scos un punct ce părea, la pauză, incert. E posibil oare să fie un nou punct de plecare pentru Inter? La fel cum a fost partida cu Juve? Rămîne de văzut. Deocamdată Stramaccioni a cîștigat timp. Ar mai trebui acum să cîștige și niște meciuri.

La final, pentru cei care n-au văzut meciul, un scurt rezumat AICI .

Și cele trei ziare de sport din Italia, prezentate, ca de obicei, in revista presei pe care o găsiți zilnic pe acest blog

 

CÎND DAVID VILLA ȘI KAKA REDEVIN IMPORTANȚI

CÎND DAVID VILLA ȘI KAKA REDEVIN IMPORTANȚI

 

Așa e fotbalul cîteodată. De fapt, de foarte multe ori. Ceea ce e valabil azi, mîine s-ar putea să nu mai fie valabil. Cine-i nu-i bun azi, e posibil să redevină mîine. Cam asta e situația lui David Villa și Kaka, ambii redeveniți foarte importanți fix în etapa de dinainte de ”Clasico”.

Barcelona traversează o zonă de turbulențe cu care nu era obișnuită. Fără pilot, cu un copilot ce oferă mai mult dubii decît garanți, și cu cel mai important motor expunînd oarece probleme tehnice, de turație. Acum o lună și jumătate vorbeam de o Barcelona aproape perfectă. Între timp lucrurile s-au reașezat, iar prestația oribilă de la Milano, care nu s-a văzut nici în ultimul sezon al lui Rijkaard, cînd Ronaldinho și Deco veneau la antrenamente direct de la discotecă, a oferit o altă perspectivă echipei catalane.

Și așa a apărut David Villa. A reapărut, de fapt, căci el nu dispăruse nicăieri. N-a fost la Milano din pricina unei colici renale, dar tare mă îndoiesc că ar fi prins primul ”11”. Ar fi fost însă o bună variantă de recurs. Sîmbătă, cu Sevilla, Barcelona pedalat în gol, la 1-0 pentru oaspeți. Messi căuta să le facă pe toate în zonă centrală și nu-i ieșea nimic. A fost nevoie ca Barcelona să regăsească abecedarul fotbalului, unde nu se vorbește de pase dublate sau redublate, nici de pase filtrante, pe poziții viitoare. Ci se vorbește de cea mai simplă acțiune posibilă: minge în bandă, centrare, gol.

Luați golul lui David Villa cu Sevilla. Luați golul lui Schelotto din ”Derby della Madoninna”. În avancronica meciului Milan-Barcelona scriam că Milan primește multe goluri din astfel de faze, din astfel de cetrări din benzi, din pricina carențelor fundașilor săi centrali. Dar și anticipam că Barcelona nu va folosi această formulă, căci nu are atacantul de careu. Ei bine acum îl are. De fapt, l-a avut dintotdeauna. Situația lui David Villa e un pic mai complicată, ea merită tratată separat și o voi face curînd. S-au bătut cîmpii mult în legătură cu situația sa, cu viitorul său, cînd existau doar două baze de discuții. 1. După 8 luni de accidentare, cam în tot atîtea luni de la momentul revenirii poți spera să-ți reapară forma maximă. 2. Cînd contractul ți se termină în 2014, e logic ca, în timp ce tratativele se poartă, să apară varianta transferului, ca un soi de amenințare. Încă nu sînt convins că David Villa va fi titular cu Real Madrid în Cupă. Mai degrabă nu. Dar sînt convins că va fi cu Milan. Sînt două meciuri complet distincte ca abordare.

 Situația lui Kaka e pe undeva similară. Rămas la Real doar din pricina diferențelor fiscale între Madrid și Milano, a făcut un meci splendid pe ”El Riazor”. Un gol splendid și o pasă genială la faza golului doi au adus aminte de Kaka de la Milan, imperialul brazilian din ploaia milaneză la acea semifinală de Ligă cu Manchester. În condițiile în care Di Maria e departe de forma sa din alte perioade, ba mai are și ieșiri de-a dreptul infantile generatoare de probleme pentru echipă, Kaka ar putea fi soluția. Rămîne de văzut dacă și Mourinho vede clar această soluție. Coabitarea dintre cei doi n-a părut prea grozavă, iar coabitarea în același ”11” cu Cristiano Ronaldo nu aduce probleme în partide normale, dar poate genera în confruntări precum cele cu Barcelona, unde toată lumea trebui să se și apere, nu doar să atace. Kaka a jucat bine în acel 2-2 de anul trecut de pe ”Camp Nou”, tot din Cupă, un fel de preludiu pentru orgasmele ulterioare, căci deși atunci nu s-a calificat, Realul a oferit, pentru prima dată, o imagine superioară Barcelonei.

 

 

STEAUA ÎN DOUĂ CUVINTE

STEAUA ÎN DOUĂ CUVINTE

 

N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.


Cineva m-a întrebat pe facebook de ce nu scriu nimic pe acest blog despre Steaua. I-am spus că nu scriu pentru că nu cred în calificare. Ba chiar mi se părea că Steaua ar fi avut mai multe șanse dacă ar fi picat cu Inter. Așa am crezut eu şi înainte de Ajax,care mi se părea nu o echipă inabordabilă ci un stil de joc inabordabil, mai ales într-o perioadă în care la noi nu se joacă și la ei se joacă, lucru care contează. După 2-0 în tur mi se părea inutil să mai scriu, perspectivele nu erau prea roz. Dar uite că cineva, acolo sus, a vrut ca eu să scriu de spre Steaua. De aceea o și fac. E ora 1 noaptea și meciul s-a terminat de jumătate de ceas. Și, în mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA!

Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.

N-am fost, nu sînt și nu voi fi niciodată stelist. Dar m-am bucurat sincer pentru că Steaua a doborît aroganța acestor oaspeţi ce păreau veniți la București într-un soi de obligație de serviciu. S-a văzut asta la ei, nu știu să ascundă. Dar au fost aroganți și mă bucur că le-am dat peste nas.

Și atît. Am promis două cuvinte. Mai am două fraze. Mă bucur sincer pentru un om. Nu, nu pentru MM Stoica, din pricina căruia primesc destule mesaje cu cuvinte inferioare, asta ca să fiu elegant. MM e bărbat, își asumă tot ceea ce spune, tot ceea ce a făcut și face și răspunde pentru asta. Mă bucur în schimb pentru mama lui MM Stoica. Știu de la el prin ce trece, știu și cum sînt mamele de băieți singuri la părinți, oricît de mare ar fi, copilul tot copil rămîne, și știu că nu îi e ușor în această perioadă. Pe MM îl cunosc de mult, nu sîntem prieteni buni, colaborăm ok la emisiuni, plus că lumea nu se împarte nicicum în steliști și ceilalți. Pe mama lui n-o cunosc, dar sînt convins că acum e fericită. Și de-aia mă bucur pentru dînsa.

N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!




P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat.

GRANDE MILAN, PICCOLO BARCELONA

GRANDE MILAN, PICCOLO BARCELONA

 

Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.

Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.

Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.

 Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.

Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.

Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.

 Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.

Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.

Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.

 

ARSENAL, WHO?

ARSENAL, WHO?

 

”Credeți în miracole?” mă întrebam înainte de meciul dintre Arsenal și Bayern. De crezut poate că au fost destui care au crezut, dar miracolele, ca să se întîmple, trebuie să aibă o bază de plecare.

Cea mai bună caracterizare a meciului dintre Arsenal și Bayern a fost făcută la EuroFotbal, imediat după meci. MM parcă a zis. ”Luați jucătorii lui Arsenal, bucată cu bucată, post cu post, și vedeți care dintre ei e mai bun decît cei de la Bayern, luați și ei în aceleași condiții, bucată cu bucată, post cu post”. Mi se pare cea mai corectă abordare a acestei partide. Eu aș merge chiar mai departe și aș întreba ce jucător din actualul lot al lui Arsenal ar intra, nu în primii 11, ci în primii 18. Poate Theo Walcott, deși nu duce lipsă Bayern de un astfel de profil, iar Robben, să nu uităm, a fost rezervă marți. Poate Wilshere, dar și pe poziția lui stă bine Bayern. Oricum, de primul ”11”, să zicem cel standard, de gală cum se obișnuiește să se spună, cei doi nu se apropie.

Concluzia pe care a tras-o L`Equipe, în pagina sa dedicată acestui meci, mi se pare la fel de potrivită. Nu cred că mai e nevoie de traducere a titlului, e extrem de sugestiv. Cotidianul francez acordă multă atenție lui Arsenal prin prisma lui Arsene Wenger și a apropierii acestui club de fotbalul francez, de-a lungul timpului.

Nu se poate trece peste această partidă fără să aducem în față numelui lui Arsene Wenger. ARSENE WENGER NU E ANTRENORUL LUI ARSENAL, E ARSENAL ÎNSUȘI. Nu cred că există antrenor pe planeta asta care să fi supraviețuit atîția ani fără trofeu! Nici măcar Sir Alex Ferguson nu cred că ar fi reușit. La el n-a fost cazul, dar uite că la Wenger e. Și încă de ceva vreme. Vorbim totuși de Arsenal, nu de Everton, asta ca să dau exemplul lui David Moyes, un alt longeviv. Arsenal e un club cu pretenții, dar ale cărui pretenții s-au redus în ultima vreme la simple participări în Liga Campionilor. Și eliminări mai mult sau mai puțin glorioase, în perioada primăverii.

Un alt mesaj pe care l-am primit în timpul emisiunii de marți de pe DigiSport 1 spunea cam așa: ”Nu vrem o mașină de făcut bani, nu vrem o mașină de cheltuit bani, vrem o echipă care să-și respecte numele și atunci cînd trebuie să scoată cîteva milioane pentru a achiziționa un fotbalist bun sau un portar bun. Cu rost și demnitate”. Foarte adevărat. Sigur că toți fanii din lume ar vrea ca echipa lor să-și permită să cumpere cei mai buni fotbaliști din mercato, dar asta nu se poate. Arsenal s-a obișnuit cu această politică de la mutarea pe ”Emirates”, un proiect care a costat mult și care costă încă. Arsenal face însă an de an profit, cîteva milioane, dar face. Plătindu-și datoriile către bănci, care nu-s puține. În detrimentul performanțelor mă tem. Căci Arsenal e o echipă care face jucători pentru alții, iar exemplul Van Persie e elocvent, la fel Fabregas, la fel Song, la fel Nasri, bine că nu l-au pierdut și pe Walcott.

 

Priviți cu atenție cele două imagini. Trecerea anilor e evidentă. Dincolo de starea firească a lucrurilor, căci acesta e cursul vieții, omul îmbătrînește, nu are ce să facă, e diferența dintre stările de spirit. În prima e Wenger cu ultimul titlu de campion al Angliei. Era la moda Arsenal atunci, ”The Invincibles”, cu legiunea sa franceză, cu Bergkamp, cu Ljunberg, cu Ashley Cole și Kolo Toure, că tot vorbeam mai sus de fotbaliști făcuți pentru alții, cu un record de 49 de meciuri fără eșec încă neegalat. Cel din dreapta e cel de azi, nu neapărat cel bătut de Bayern, Bradford sau Blackburn, o inundație de litere B ce au puține lucruri în comun una cu alta. La fel cum puține lucruri au în comun Arsenal de azi cu Arsenal de atunci. Atunci, ca să nu mai răsucim cuțitul în rana fanilor, o dublă Arsenal-Bayern nu s-ar fi terminat în nici un caz în minutul 20.

”Arsene, who?”. Vă amintiți, e titlul dat de The Sun, atunci cînd Wenger a fost instalat. Prima lui conferință de presă a fost o teleconferință, căci era încă în Japonia. ”Arsene, what?” ar putea fi un titlu de azi. Deocamdată, Wenger a obținut o prelungire cu încă doi ani a contractului său. Mă întreb de ce nu vrea să încerce și ate provocări, să vadă cum e și în alte părți. Mi-e teamă că dacă merge pe linia asta, peste doi ani, sau mai devreme, titlul să nu devină: ”Arsene, what the fuck!”.

Două vorbe și despre Bayern. Doar două. Fie, trei: Foarte, foarte puternică. Nu știu dacă e principala favorită la cîștigarea Ligii Campionilor, dar în primele 3 favorite sigur e. Și nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie de Guardiola? Tare e posibil ca Pep să fi greșit. În caz că Bayern ia Liga Campionilor, cam așa mi se pare.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă