UNDE VA MERGE GUARDIOLA?

UNDE VA MERGE GUARDIOLA?

S-a întîmplat la Zurich, la gala de decernare a Balonului de Aur. Toată lumea era atentă la Messi, la Cristiano, la ceilalți jucători, la felul în care sînt îmbrăcați, la felul în care sînt îmbrăcate cele care îi însoțeau, la reacțiile unora față de alții. La Zurich a fost și Pep Guardiola. Era implicat în lupta pentru cîștigarea titlului de cel mai bun antrenor, alături de Jose Mourinho și Del Bosque. A zburat special de la New York la gală, deși era mai mult decît evident că nu va cîștiga. Și lui Mourinho i-a fost clar că nu va cîștiga, astfel că a preferat să ignore manifestarea. Pep însă a venit.

Poate și pentru că voia să anunțe. Să-și anunțe revenirea. ”În vară voi antrena din nou”, au fost, mai mult sau mai puțin exact, cuvintele lui. Odată trecute miresmele galei și uitate impresiile dominante, lumea și-a amintit aceste cuvinte. Ooups! Era prima dată de la la despărțirea de FC Barcelona cînd Pep anunța clar și răspicat că se va întoarce la fotbal. O stare de panică a cuprins redacțiile din întreg mapamondul, toți jurnaliștii intrînd într-o fibrilație profesională, căutînd să afle primii răspunsul magic la o întrebare extrem de simplă, dar peste măsură de complicată: Unde?

A început haosul:

E deja înțeles cu City, unde sînt Beguiristain și Soriano, colaboratorii lui fideli de la Barcelona, în epoca Laporta.

– Ba nu, va merge la Chelsea, căci oferta lui Abramovici e de nerefuzat.

– Stați ușor, că-l vrea Sir Alex la United, s-au văzut în secret la New York și cine ar refuza să fie urmașul unei legende la un club de legendă?

– Se duce la Arsenal, căci Wenger va pleca la PSG și e singura echipă ce se apropie prin stil de joc de a sa Barcelona.

– Ați uitat de Milan, Berlusconi îi dă o vilă pe malul lacului Como, lîngă George Clooney.

– E și Inter pe fir, Moratti e un tip care nu se uită la bani atunci cînd i se prezintă un proiect iluzionant.

– De Roma ce ziceți? A jucat acolo, e bun prieten cu Franco Baldini, căruia i l-a propus în vara lui 2011 pe Luis Enrique, investitorii sînt americani și atrași de ce a făcut el la Barcelona, deci nu s-ar uita la bani. În plus, tocmai ce a declarat Zeman că Pep și Baldini s-au întîlnit și au discutat ceva prin toamnă.

– Să nu omitem PSG. Ancelotti nu mai e în grații, iar Leonardo trebuie să găsească o soluție dacă vrea el să supraviețuiască. Banii nu sînt o problemă acolo. Ar fi o mică problemă cu Ibrahimovici, dar se rezolvă cumva, pentru Pep poate fi și vîndut Zlatan.

– Breaking News. Bayern Munchen ar fi totuși destinația, s-a scăpat un oficial de la Adidas, cu care Pep ar fi încheiat un acord ca parte a înțelegerii cu clubul bavarez.

Sînt dialoguri imaginare. Speculații pe care le-ați tot găsit prin siteurile noastre, unde nu există dubii, căci doar certitudinile vînd bine, un semn de întrebare pus din respect pentru meserie scade dramatic numărul de accesări, nu-i așa?

Cert e un lucru. La această oră doar Guardiola știe unde va antrena. Însă lumea fotbalului așteaptă cu multă nerăbdare întoarcerea celui care a creat cea mai bună echipă a epocii. Cu filozofia sa, un amestec de concepții tip Sacchi, Cruyff, Rinus Michels, Van Gaal, Guardiola a creat un stil, o idee, un nou fotbal, cel cu un actor principal, mingea, și 11 actori secundari, toți aflați în serviciul ei. Apărare prin atac, posesia ca sistem defensiv, joc în terenul advers, fără linii, dar cu jucători apropiați, de parcă ar fi legați cu o sfoară magică. Fotbal de atac fără atacanți de meserie, fotbal de apărare fără apărători, ați văzut aceste paradoxuri, aceste contradicții, de multe ori în jocul Barcelonei. Titlurile sînt pentru statistici, stilul e cel care rămîne și cel care intră în istorie, iar stilul Barcelonei lui Pep va rămîne în istorie.

Că va fi Bayern, ca va fi City, că va fi Chelsea ori United, lumea îl așteaptă pe Pep. Și absolut toți cred că visează la un meci al acelei echipe cu ”Pep Team”, cu Barcelona aproape perfectă de azi, adică. Ar fi un spectacol. Xavi, Iniesta, Fabregas, Pique și ceilalți împotriva celui care i-a transformat în legende. Messi contra celui care i-a condiționat cariera. Da, i-a condiționat-o și promit să găsiți tot pe acest blog  explicațiile.

Mulți cred că Guardiola nu va reuși fără cei de mai sus. N-aș fi așa sigur. Cînd iubești ceea ce faci, cînd meseria e o pasiune, cîștigurile vin. Vă invit să citim împreună cîteva pasaje dintr-un interviu pe care Pep l-a acordat cotidianului El Pais, în 2002. Nu-i nici o greșeală, în 2002, înainte de Mondialul asiatic. Nu e neapărat un interviu, e mai mult o discuție, dar una în care Pep își expunea, în premieră, filozofia de antrenor, deși era încă jucător activ.

”Pe măsură ce trece timpul sînt tot mai convins cum ar trebui să fie jucat fotbalul, devin din ce în ce mai fundamentalist pe tema asta”, spunea el. Era influențat de felul în care fusese format ca jucător, în ”La Masia”, dar și de nivelul său fizic, mai degrabă moderat.

”Gîndesc lucrurile din punctul meu de vedere, al fotbalistului care sînt. Unul lent, care dacă intru în șocuri fizice pierd, Cînd aveam 18 ani, dacă sufla unul la mine pe teren mă dărîma”.

Nimic nou pînă aici. Se răsfăța un pic, căci nivelul său fotbalistic a fost uriaș. Iată cîteva exemple în filmulețul de mai jos! Vă invit să-l vedeți și apoi să vă întoarceți ca să aflați care erau ideile lui Pep acum mai bine de 10 ani:

”Echipele mele vor avea mereu două extreme. Azi, în 2002, asta nu se prea face. Pe mine nu mă interesează ca echipele mele să fie late la nivelul liniei de mijloc, vreau să fie și late și profunde. Cînd ai două extreme bune, poți juca sus, poți duce toată echipa în terenul advers, apropiind liniile și scurtînd distanțele de alergare. Pe vremea lui Cruyff am jucat cu Hagi și Prosinecky extreme, la un moment dat, dar era ceva anarhic. Cum să-l pui azi pe Rivaldo extremă stîngă cînd el nu-i extremă? Ia amintiți-vă de Ajax! Erau letali pentru că-i aveau pe Overmars și Finidi pe extreme, iar Kluivert juca perfect între ei”.

Extreme, așadar. Ce ziceți de Pedro? De Messi în primul an? De Henry sau, în ultima parte, de Tello, pe care Pep îl vedea, pesemne, un nou Overmars.

Ideea de vîrf de atac puternic, dar abil cu mingea, capabil să joace pivot, dar să dea și pase decisive a fost găsită de Guardiola, pentru a sa Barcelona, în persoana lui Ibrahimovici. N-a mers însă, și din cauza suedezului, al cărui caracter prea pronunțat a fost respins de vestiar. Mergem mai departe.

”Eu nu cred în ideea de dublu pivot. Joci așa doar dacă vrei să te aperi. Bun, dacă unul dintre ei înțelege că trebuie să iasă din linie pentru e urca, e foarte bine. Așa face Valeron la echipa națională. Cînd ne apărăm, stă în linie cu mine, dar cînd avem mingea se apropia de Raul, nu de mine. Și cum Raul coboară și el mereu după minge, atunci e foarte bine, ne asociem și pasăm.”

Triunghi, așadar. Xavi-Iniesta-Busquets. Asociere cu atacantul central, Messi în cazul de față. Sună cunoscut, nu? Triunghiurile au stat la baza filozofiei lui Cruyff, apoi a lui Rijkaard, iar Pep le-a preluat cu mult entuziasm, deplasîndu-le pe toată aria terenului, transformîndu-l pe Xavi mai mereu în vîrf al acestor triunghiuri.

În 2002, Guardiola era de părere că o echipă nu trebuie subordonată unui singur jucător. Aici, cu timpul, și-a schimbat opinia. Avîndu-l pe Messi în echipă, nici n-aveam cum să n-o facă. Dar cum pe Messi nu-l va mai avea, e de presupus că va reveni la ideile din tinerețe.

Sînt doar cîteva idei. Ne rămîne acum să ne imaginăm ce echipă din cele de mai sus, sau o alta, l-ar aglutina mai bine pe Guardiola. În Spania nu se va întoarce, așa că, eu unul visez la un Premier League magnific, care să-i cuprindă pe Guardiola, pe Mourinho, pe Sir Alex Ferguson, pe Wenger și pe Villas Boas, în a cărui creștere am mare încredere. Ar fi ceva brutal, nu?

Sau poate aveți alte idei? De aici încolo, fiecare e liber să-și spună părerea. Comentariile sînt la liber.

BARCELONA APROAPE PERFECTĂ

BARCELONA APROAPE PERFECTĂ

Se spune că fericirea stă în acele momente în care fiecare dintre noi reușim să alungăm din mintea noastră gîndurile negre. E foarte simplu de spus, mult mai greu de făcut, mai ales atunci cînd gîndurile negre sînt multe, și vin ca o consecință logică a unui stil de viață pesimist, negativist.

Se mai spune că fotbalul e o stare de spirit. La Barcelona starea de spirit e una de fericire absolută. Jucătorii catalani reușesc, timp de 90 de minute, să-și scoată din minte orice fel de gînduri negre și să se lase conduși de instincte.Cînd te simți bine și conexiunea dintre creier și instincte funcționează, rezultatele se văd imediat.

Un tur de campionat a durat această stare de spirit la Barcelona. Un tur de campionat aproape perfect, 55 de puncte din 57 posibile, 18 victorii din 19 și un singur egal, în meciul cu Real Madrid din octombrie în care, e o informație nu o opinie, Barcelona n-a avut nici un fundaș central, jucînd cu Adriano și Mascherano, iar Dani Alves a trebuit să iasă, accidentat, după 20 de minute, lăsîndu-i locul lui Montoya. Paradoxal, Montoya a avut în piciorul său drept șansa unui procentaj perfect de sută la sută, un procentaj ireal totuși.La fel de ireal ca și distanța de 18 puncte dintre Real și Barcelona.

Am spus de multe ori în sezonul trecut că totul curgea în favoarea cîștigării titlului de Real Madrid. Golurile madrilenilor din finaluri de meci contrapuse cu ratări ale catalanilor, noroc contra ghinion, lipsa accidentărilor contrapusă cu multele probleme, calendarul, arbitrajele și multe altele. Acum totul merge lin spre Barcelona și nu cred că e cineva care ar mai paria astăzi că titlul va merge în altă parte, chiar dacă, evident, cota e fabuloasă.

La Malaga, Barcelona a avut noroc. Meciul nu era ușor, căci Malaga nu-i deloc o echipă rea, însă cadoul făcut lui Messi în prima repriză, pe o porțiune de joc echilibrat, a schimbat datele problemei. A venit apoi golul lui Fabregas, ale cărui schimbări de poziție cu Iniesta destabilizează orice apărare, și totul a fost mai simplu. Fără necesitate stringentă de a da gol, Barcelona s-a limitat să țină de minge, iar aici modulul Xavi-Iniesta-Fabregas-Messi, plus Sergio Busquets, de care scriam că face foarte grea viața lui David Villa și-l menține, deocamdată, în postura de rezervă, acel modul deci e esențial. E foarte greu să joci împotriva Barcelonei dispusă astfel, iar Malaga, o echipă de pase prin excelență, a observat-o.

Și încă un lucru. Se aștepta mult de la Izco Isco. Nu l-ați prea văzut, nu-i așa? Asta pentru că acolo a fost Sergio Busquets, cel mai bun dintre fotbaliștii invizibili din lume.

 

MANCHESTER ȘI ROBIN

MANCHESTER ȘI ROBIN

Spunea Roberto Mancini, cu ceva timp în urmă, încercînd cumva să mascheze astfel distanța de puncte dintre echipa sa și Manchester United, că, de fapt, cel ce produce această distanță este Robin Van Persie. Cu alte cuvinte, diferența dintre Manchester United și Manchester City, față de sezonul trecut, ar sta pe umerii acestui om.

E o formulă utilizată de mulți antrenori atunci cînd caută să-și mascheze propriile erori. Să scoată în evidență un personaj advers. Fie un jucător, așa cum a făcut Mancini, fie un personaj colectiv, gen arbitrajele, așa cum mai face Jose Mourinho.

În ceea ce-l privește pe Van Persie, frustrarea lui Mancini e pe undeva justificată. E și o mică ”injecție” a italianului către propria conducere, care n-a izbutit să-l convingă pe olandez să semneze cu campioana Angliei. Van Persie era în mercato încă din iarna trecută, toată lumea știa asta, faptul că refuza constant să semneze prelungirea contractului cu Arsenal era un indiciu impecabil. Mancini l-a vrut, a insistat pentru el, era o afacere grozavă, căci prețul unui fotbalist aflat cu doar un an înainte de expirarea contractului e mult mai mic față de un altul care are în față o perioadă de 3 sau 4 ani. Faceți comparație între prețul plătit pentru Van Persie și cît au costat Aguero, Dzeko, Fernando Torres sau, trecînd dincolo de Canal, Ibrahimovici, David Villa ori Benzema și veți vedea că așa e.

De ce n-a vrut Van Persie să meargă la City știe doar el. Cu siguranță City ar fi plătit mai mult lui Arsenal decît United și ar fi putut să-i dea un salariu mai mare decît îi dă United. Van Persie, se spune, n-a vrut să audă de altceva în afară de Manchester United. Acolo a visat să ajungă, acolo a ajuns. Sir Alex Ferguson nu putea să rămînă indiferent la o astfel de informație, astfel că a plecat personal să negocieze cu atacantul olandez, într-o zi în care United avea un meci amical, în Norvegia. Și, fie vorba între noi, atunci cînd un personaj de talia lui Sir Alex vine să discute cu tine e o chestie care te face să te simți tare bine și să te decizi în cîteva secunde.

Manchester și Robin. Titlul poate fi al unui film de mare succes în fotbalul englez și european. S-a văzut și în ”Clasicul” Angliei de duminică după-amiază. Cu Rooney sau fără Rooney, Van Persie e mereu acolo. Gol și pasă de gol contra lui Liverpool, cu alte cuvinte ”man of the match”. Iar golul marcat, mai bine zis felul în care a scăpat de adversarul direct, acel joc din gleznă cu schimbare de direcție, e un clasic exemplu de mare fotbalist. Van Persie nu e tipul de atacant ”de gura porții”. El dă goluri și de acolo, dar dă și din afara careului mic, din afara careului mare, din lovituri libere. O lovitură liberă, de altfel, a contribuit la golul doi, marcat de Evra, după părerea mea, sau de Vidici, după părerea arbitrului. În această situație eu cred că e ilogic să-l creditezi ca marcator pe un jucător, Vidici în cazul nostru, care n-are nici o treabă cu faza și de care se lovește mingea în mod fortuit. Iar dacă intra și ”călcîiul” cu care a încercat să rezolve o ocazie de gol, toată lumea ar fi vorbit astăzi în termeni și mai înalți de Van Persie.

Puțin și despre Liverpool. Puțin, pentru că a jucat cam puțin. Brendan Rodgers încă nu e pe deplin așezat, pe deplin convins de ce are la dispoziție și de ceea ce ar trebui să le ceară jucătorilor. A greșit formula de start, mult prea temătoare prin așezare, mult prea meschină. Liverpool nu e totuși Swansea, acest stil de echipă mică nu-i prinde pe ”cormorani”.

Sir Alex în schimb a fost din nou surprinzător, cu Young mutat în dreapta, Kagawa în stînga și Welbeck lîngă Van Persie, deși mai logic ar fi fost ca Young să rămînă pe zona sa normală, stînga, Welbeck să joace pe dreapta, pe poziția lui Valencia din partea a doua, iar Kagawa să stea în spatele lui Van Persie, în postura obișnuită a unui ”10”, în care juca la Dortmund. Însă tocmai aceste mutări surpriză schimbă soarta unui meci și aduc incertitudine în mintea adversarilor.

Că Liverpool putea mai mult s-a văzut în repriza a doua, cind Rodgers a schimbat modulul, prin introducerea lui Sturridge, pe care nimeni n-a înțeles de ce nu l-a jucat din prima, Borini și Henderson, scoțîndu-l încă de la pauză pe Lucas, depășit complet.

Carrick a avut din ce în ce mai multe probleme la mijloc și nu întîmplător de acolo pleacă greșeala care a dus la golul de 1-2. Liverpool a avut ocazii de egalare, se vede și în graficul de mai jos al celor de la ”ForForTwo” diferențele dintre prima repriză (în stînga) și repriza a doua (în stînga), și a ieșit cu demnitate din derby.

E un drum de urmat, însă prezentul e cel care strică imaginea, cele 24 de puncte ce separă Liverpool de Manchester United fiind o povară cam mare pentru niște suporteri care chiar ar merita o soartă mai bună.

FĂRĂ CRISTIANO, FOTBALUL E PUSTIU

FĂRĂ CRISTIANO, FOTBALUL E PUSTIU

Există situații, și nu puține, cînd îți dai seama de valoarea cuiva abia atunci cînd nu-l mai ai ai. Și nu doar în fotbal se întîmplă asta, viața oferă situații similare. La Real Maddrid s-a văzut sîmbătă seară ce important e Cristiano Ronaldo.

S-a văzut într-un meci în care n-a jucat. Nu-i primul caz. La Barcelona, importanța lui Sergio Busquets se observă atunci cînd nu e pe teren și se face comparație cu cel care-l înlocuiește. În ultima vreme, la Madrid s-a întîmplat ceva asemănător cu Marcelo, devenit brusc indispensabil pentru că lumea și-a dat seama că, vorba proverbului, e rău cîteodată cu el pe teren, dar fără el e și mai rău.

Despre importanța lui Cristiano știa toată lumea. Despre ce și cît reprezintă el din acest Real Madrid. Absența lui într-un meci precum cel cu Osasuna (de la Pamplona, detaliu extrem de important) a fost un bun prilej să constatăm că fără Cristiano fotbalul e cam amorțit la Real.

Vorbeam de deplasarea la Pamplona. Pentru Real acest meci e ca o vizită la doctor. Trebuie să mergi, dar nu-ți face nici o plăcere. Nu e cea mai suavă deplasare pe ”Reyno de Navarra”, un stadion ostil pentru toată lumea, dar super-ostil pentru Real Madrid. Gică Craioveanu a vorbit de foarte multe ori despre asta la Fotbal European, așa că nu mai insist. Simbătă seară n-a fost ceva diferit, din punctul de vedere al ambianței. A fost însă din punct de vedere al fotbalului pe care ni l-a oferit campioana Spaniei.

Un fotbal pe alocuri oribil, lipsit de ambiție, de stil, de prestanța pe care trebuie să o ofere tricoul alb al Realului. Fără caracter. E ceea ce aducea în primul rînd Cristiano Ronaldo. Caracter. Fără el nimic n-a funcționat la Madrid. Absența celor doi centrali, Ramos și Pepe, o pereche ce în sezonul trecut se consolida drept cea mai bună din Europa, n-a fost chiar așa de dramatică, dar în următoarele trei meciuri cu Valencia, în cupă și în campionat, e posibil să se observe. Xabi Alonso a făcut ce-a putut, dar de unul singur nimic nu mai e la fel, Callejon își arată din ce în ce mai mult limitele, Di Maria e straniu prin felul în care dispare din joc, și asta de luni bune, iar în atac, Benzema și Higuain parcă erau la un joc de cărți și jucau la zero. A circulat și o glumă pe twiter în pauza meciului, ”în sfîrșit trage și Real la poartă prin Benzema, aflat la încălzire”. Gluma s-a transformat într-o crudă realitate, căci șuturile spre poarta gazdelor au venit mai mult dintr-o tentativă de a scăpa de minge.

Și dacă tot vorbeam de lucruri stranii, e de amintit Kaka. Două ”galbene” în ceva mai mult de un sfert de ceas pentru cel mai cuminte și religios dintre fotbaliștii mari brazilieni e ceva neobișnuit, mai ales că ultima sa eliminare trebuie căutată mai departe de perioada Milan, în perioada Sao Paolo, în urmă cu mai bine de 300 de meciuri.

Bizară a fost și ideea lui Mourinho de a-l ține pe bancă pe Mesut Ozil. Acum două sezoane, într-un meci la Santander, a lipsit Cristiano, iar Ozil a făcut un meci splendid, dînd naștere unor dezbateri, timide ce-i drept și masacrate repede de trecerea timpului, cu privire la rolul pe care neamțul ar trebui să-l primească în această echipă, un rol poate mai important, de genul celui pe care-l are în ”naționala” Germaniei. Între Ozil și Cristiano, la Real, e un soi de confruntare mentală, portughezul, mai tare și cu o personalitate mai puternică, luîndu-i cam mult din protagonismul pe care l-ar merita Ozil. Asta și pentru că, dacă tot vorbeam de lucruri stranii, Mourinho nu prea l-a avut la inimă niciodată pe neamț, ciudat fiindcă vorbim totuși de un fotbalist de valoare mondială.

Înapoi la subiect. La Cristiano Ronaldo, adică. Scriam imediat după decernarea Balonului de Aur că Ronaldo nu se va conforma cu situația de etern secund în această fantastică bătălie cu Messi. Și anticipam că va răspunde în teren. A făcut-o la modul perfect contra celor de la Celta Vigo, în Cupă. Și mai scriam că mi se pare destul de greu de crezut că va accepta oferta celor de la PSG, o ofertă absolut colosală, despre care promit să scriu săptămîna viitoare. Ca și despre operațiunea de prelungire și ajustare a contractului pe care i-o oferă Real Madrid.

Deocamdată, Real Madrid nu-și poate permite să-l piardă pe Cristiano. Pe Mourinho, da, căci Jose a ajuns, în relația cu tot ce-l înconjoară la Madrid, la o limită pe care el a impus-o. Mourinho probabil va pleca, dar pentru Cristiano, poate cu o singură excepție numită Manchester, nu există loc mai bun pentru a juca și cîștiga decît Madrid. Iar pentru Real Madrid nu există pe piață astăzi un jucător care să-l poată înlocui pe Cristiano.

La Pamplona, fără Cristiano, fotbalul a fost pustiu. Iar Real a tras o singură dată spre poarta adversarului, ultima clasată în Primera, la ultima fază a meciului.

MANCHESTER UNITED – LIVERPOOL, UN CLASIC ÎN VIAȚĂ

MANCHESTER UNITED – LIVERPOOL, UN CLASIC ÎN VIAȚĂ

E clasicul Angliei. Oricum am da-o, oricum ne-am uita la statistici, oricum am privi în urmă. Liverpool și Manchester United sînt dinastiile dominante ale unui fotbal, cel britanic, cu iz de imperiu. Mai întii a fost Liverpool, apoi a venit United și cine poate să spună cu certitudine astăzi că rolurile nu se vor schimba în viitor. În fotbal certitudinile sînt puține, iar dubiile sînt necesare, pentru că ele dau motivația de a merge înainte pe drumul ales.

Paradoxal, succesul în fotbalul englez nu vine din Capitală, Londra fiind oarecum datoare la acest capitol, în ciuda numărului mare de echipe pe care le găzduiește și, pe cale de consecință, a numărului mare de derbyuri pe care le programează, cele mai multe din orice oraș al lumii. Dar despre asta, poate cu altă ocazie.

La două ore de Londra se află Liverpool și Manchester. Despărțite de 60 de kilometri, legate printr-un canal navigabil ce a stîrnit destule discuții și a sporit gelozia dintre locuitori, cele două orașe, fotbalistic vorbind, sînt unite de acest duel, care nu e un derby în sensul de dicționar, dar e un derby privind din perspectiva orgoliilor, dușmăniilor chiar, dintre cele două grupări. Plecînd de la suporteri, continuînd cu antrenorii, terminînd cu jucătorii, toți se mobilizează altfel, își recompun forțele, își dublează energiile atunci cînd se apropie meciul direct. Manchester United și Liverpool nu și-au împărțit doar epocile de dominație, ci și tragediile, ambele avînd momente care le-au sporit, prin dramatism, grandoarea.

Vă invit să vizionați cele două filmulețe de mai jos! Veți înțelege poate mai bine de unde vine și ce înseamnă o adevărată rivalitate.

A fost prima parte. Ați văzut imagini legendare, ați regăsit personaje legendare din cele două tabere. Iat-o și pe a doua!

Liverpool conduce într-un clasament al punctelor obținute de-a lungul timpului, Manchester United stăpînește ierarhia, poate mai importantă, a trofeelor. Mai ales, ceea ce-i doare cel mai tare pe fanii ”cormoranilor”, ierarhia titlurilor din Premier League, unde Liverpool încă nu se regăsește.

Responsabilul pentru schimbarea polului de putere are un nume, un renume și un titlu nobiliar. Sir Alex Ferguson. Așa cum suporterii lui United își rodeau unghiile cînd pe ”Anfield” dicta Bill Shankly, la fel se întîmplă acum cu fanii lui Liverpool privind la succesele celuilalt scoțian. Roata se întoarce întotdeauna, nu-i așa?

Meciul din acest week-end ne oferă cea mai mare diferență de puncte, în favoarea lui United, de cînd Sir Alex e manager acolo.

E posibil să avem un meci încins. Cu cartonașe și eliminări. 8 ”roșii” s-au dat în ultimele 15 meciuri. Sînt deja discuții în jurul lui Luis Suarez, a cărui prezență pe ”Old Trafford” nu e niciodată prilej de glume. Dar și în jurul lui Howard Webb, văzut de unii drept amicul lui Ferguson. E posibil să-l vedem debutînd pe Sturridge la Liverpool, unde sigur nu-l vom mai vedea pe Nuri Sahin, plecat la Dortmund. Au revenit Nani și Anderson, lipsește în continuare Rooney. Se joacă pe ”Old Trafford”, unde United a cîștigat 7 din ultimele 8 meciuri, excepție făcînd un deja celebru 1-4, din martie 2009, pe cînd la Manchester era Cristiano Ronaldo, iar la Liverpool strălucea Fernando Torres, iar antrenor era Rafa Benitez:

E un meci istoric. O istorie necumpărată cu petro-dolari, nefabricată cu ruble convertibile. E un meci de fotbal adevărat, unul dintre motivele pentru care iubim acest sport. Vă invit să-i facem împreună avancronica, mai întîi aici, prin comentarii, apoi mîine, la ora 15:00, la Fotbal European. Meciul va fi la 15:30 pe DigiSport 1, iar după, pentru că este ”Sunday Derby Day”, de la la 18:00, urmează Arsenal-Manchester City.

P.S. Ca admirator al celor două echipe, fără să înclin spre niciuna dintre ele, mi-aș dori o finală între Liverpool și Manchester United. Un meci jucat pe teren neutru, pe ”Wembley”, pe un stadion împărțit în două, ca să ne putem bucura și de spectacolul tribunei. Așa cum a fost, de exemplu, în 2003, pe ”Millenium” din Cardiff (”Wembley” încă nu era gata) la finala Cupei Ligii. Atunci a cîștigat Liverpool cu 2-0 și-i veți recunoaște în imaginile de mai jos (scuze pentru calitatea slabă a lor, dar altele n-am găsit) pe cei doi marcatori.

ÎNTOARCEREA LUI DAVID VILLA

ÎNTOARCEREA LUI DAVID VILLA

Cel mai greu lucru în viață e să cazi. Să cobori de pe un piedestal magnific al actorului vedetă într-un rol banal, de umplutură, să fii pus sub semnul întrebării după ce ai fost indiscutabil, să nu mai fii sigur de tine însuți, să vezi în ceață luminița de la capătul tunelului. Cam asta e situația lui David Villa astăzi, iar cele două goluri marcate cu Cordoba, în Cupa Spaniei, nu schimbă prea tare panorama.

A trecut un și ceva de la accidentarea sa. O perioadă tare grea pentru un om obișnuit cu gloria, cu antrenamentele, cu golurile, cu postura de referință clară în atacul Barcelonei și al ”naționalei” Spaniei. O perioadă care s-a întins mai mult decît se aștepta el și decît se aștepta clubul, din vina nimănui, căci organismul uman nu e o mașină, și în care ”El Guaje” a luptat pentru a se pune la punct, pentru a cîștiga tonus și, cel mai important, încredere.

Primul sfat al unui medic către un fotbalist care suferă o accidentare gravă, iar o fractură, așa cum a avut Villa, e extrem de gravă, primul sfat deci e să-și asculte corpul. Să învețe să-și asculte corpul mai bine zis. Corpul dictează, iar creierul e responsabil să mențină disciplina impusă de doctori, dar și să absoarbă durerile și să combată sentimentul de frică. Și, cel mai important, să urmeze linia de recuperare trasată. Orice forțare a limitelor poate fi fatală, sînt multe cazuri de fotbaliști care n-au mai redevenit ce au fost înaintea accidentărilor tocmai pentru, că dintr-o normală stare de anxietate, au forțat, au ars unele etape.

Cît timp era în perioadă de recuperare, n-a fost nici o problemă. Pentru el. Au fost în schimb pentru Barcelona, care a dus dorul golurilor marcate de Villa, într-o perioadă în care Pedro sărea dintr-o accidentare în alta, Fabregas plătea nota de plată a unei veri fără pregătire, cea din 2011, Alexis Sanchez intrase într-o spirală negativă, iar atunci cînd Messi nu găsea drumul spre poartă, altcineva nu se mai întrezărea. E de presupus că această perioadă de stress, primele luni ale lui 2012, au cîntărit decisiv în decizia lui Guardiola de a pleca.

După ce a revenit în lot, Villa a redevenit subiect de presă. Iar în presă, polemica vinde mult mai bine ca adevărul. Iar adevărul, fără ca asta să fie o formulă matematică aplicabilă în orice situație, spune că un fotbalist care se accidentează revine la forma de dinainte de accidentare cam în aceeași perioadă pe care a petrecut-o recuperîndu-se. Cu alte cuvinte, dacă stai 8 luni, cam la 8 luni după ce ai reintrat poți să speri să redevii cel care ai fost înainte de leziune.

David Villa n-a spus pînă acum nici un cuvînt. Au făcut-o ziarele, au făcut-o mai ales site-urile, cu cît mai obscure cu atît cerșind accesări pe baza titlurilor bombastice. Nimeni n-a scris că, în vară, Tito Vilanova a refuzat să transfere un atacant, deși în situația sa, cu umbra performanțelor lui Guardiola deasupra capului, ar fi putut forța asta, mai mult pentru siguranță. David Villa nu e genul de om care să se plîngă în ziare, e genul de atacant care și-a construit o carieră și un nume pe baza instinctului, pe baza plasamentului, pe baza golurilor marcate. El știe că numai golurile marcate îl pot readuce în primul 11 și asta încearcă să facă.

Cînd o echipă face 54 de puncte din 56 posibile, iar unicul derapaj, destul de mic, e împotriva lui Real Madrid, e greu să-l acuzi pe antrenor de ceva. Iar cînd această echipă dă goluri, și încă multe, cum să-i pui sub semnul întrebării alegerile? Messi e de neînlocuit, Pedro începe să devină, căci este elementul care înțelege cel mai bine deplasarea prin spatele liniei de fund adverse, iar modulul Xavi-Fabregas-Iniesta-Messi, cu Busquets drept bodyguard, e preferat de Tito grație calității celor 4 de a stăpîni mingea și de a se asocia în orice zona de teren.

Pentru Villa, azi, reintrarea în prima echipă a Barcelonei e ca și cum ar urca într-un tren aflat în mișcare. Asta nu înseamnă însă că n-o va putea face.

P.S.

Apropo de site-uri și de stilul unora de pe la noi de a bate cîmpii.

S-a scris despre declarația unui fost președinte de la PSV Eindhoven care povestea cum clubului olandez i-a fost oferit Messi. Prilej perfect pentru titluri bombastic și invitații la o dezbatere despre cum ar fi arătat azi fotbalul dacă s-ar fi întîmplat așa ceva.

Unu la mînă că Messi n-ar fi uitat fotbalul în cîteva luni petrecute în Olanda. Doi la mînă că nu era vorba de transfer ci de împrumut. Discuția a apărut după un meci amical Barcelona-Juventus, în august 2005, la trofeul Joan Gamper. La Juve juca Mutu, pe lîngă Ibrahimovici, Thuram, Zambrotta, Vieira, Del Piero, iar antrenor era Capello, Messi a jucat fenomenal meciul acela, cu numărul 30 pe spate, deși abia împlinise 18 ani. El era legitimat la echipa a doua, iar clubul catalan, după avalanșa de elogii, s-a văzut nevoit să-i propună contract la prima echipă. N-avea însă cetățenie spaniolă, iar numărul de extracomunitari din lot era cel maxim. În căutarea unei soluții s-a ajuns la varianta unui ÎMPRUMUT pe 6 luni la PSV. Cum să-și imagineze cineva că Barcelona, după ce investise în el și în familia lui, îi dădea drumul să plece definitiv la 17 ani?! Varianta a căzut pentru că Barcelona și-a mobilizat resursele și a obținut, în cîteva săptămîni, cetățenia spaniolă pentru argentinian.

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Mimi on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Poate sa imi spuna si mie cineva va rog in 2019 care este adresa de email CORECTA SI CAND SE [...]
  • Bogdan on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Contra nu-si va asuma niciun risc. Va face o selectie la alibi, nu cu gandul la performanta ci la scuzele [...]
  • Matei on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Nici eu nu inteleg de unde dezamagirea unor ziaristi ca nu am castigat meciul. Radoi a fost pragmatic, si-a atins [...]
  • R. on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Andrei, Eram curios daca vei scrie despre ce a realizat Romania la europeanul de tineret. Si cred ca ai reusit [...]
  • Matei on ALLEGRI, MA NON TROPPOPoate ca Ronaldo a considerat ca Allegri trebuie aa plece. Se spune ca o eventuala plecare a lui Dybala ar [...]
Twitter
Arhivă