Fereastra de mercato din ianuarie este, de regulă, mai săracă în mișcări decît cea din vară. Puține sînt transferurile de impact efectuate în această perioadă, iar marile cluburi preferă să evite luna ianuarie și să se concentreze, atunci cînd vine vorba de achiziții, pentru perioada de vară. Explicațiile nu-s greu de bănuit. E destul de greu să găsești jucători buni în ianuarie, căci puține echipe permit unor astfel de jucători să plece în această lună, iar dacă întra-adevăr îi găsești trebuie să plătești pentru ei o sumă sensibil mai mare decît ai plăti în august. Vara lucrurile se rezolvă altfel, atunci se fac strategiile pentru un întreg sezon, atunci se știu țintele, dar și jucătorii de care, la o adică, te-ai putea despărți. În ianuarie, în plin sezon, să vinzi un jucător bun înseamnă să-ți asumi practic imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pe măsură ori, după caz, să plătești o sumă ceva mai mare, dar să-ți asumi și dificultățile de integrare ale noului venit. În vară există cantonamentele de pregătire și seria de meciuri amicale, iarna competiția e în plină desfășurare, iar acomodarea se face din mers.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Transferul lui Juan Cuadrado la Chelsea mi se pare a fi evenimentul acestei perioade de mercato. Parcă peste transferul lui Bony de la Swansea la City, deși vorbim de cam aceeași bornă financiară. Wilfried Bony e un foarte bun jucător, dar trecerea sa se face de la o echipă din Premier League la o altă echipă din Premier League și parcă ivorianul nu are aceeași condiție mediatică precum columbianul luat de la Fiorentina.
Vorbim totuși despre unul dintre cei mai buni fotbaliști din Serie A, dar și de un obiectiv declarat al multor cluburi în vara trecută. Transferul la Chelsea vine oarecum de nicăieri, tocmai de aceea surpinderea e mai mare. Nu s-a vorbit prea mult despre un interes al lui Jose Mourinho pentru Cuadrado, așa cum s-a vorbit, de exemplu, despre interesul Barcelonei sau al lui Manchester United. Interes care a existat în mod cert în cazul Barcelonei, a fost destul de ferm și aproape să se facă în cazul lui United, ba chiar s-a zvonit că și Bayern ar fi întrebat de prețul columbianului. Era de presupus că în vară va urma o nouă competiție pentru achiziționarea lui Cuadrado. A intervenit însă Mourinho.
Pe Jose Mourinho îl cunoaște toată lumea. Poate să-ți placă de el ori nu, poți să-i înțelegi ori nu ”aroganțele”, poți să-i agreezi ori nu stilul de fotbal. Dar în nici un caz nu-i poți pune la îndoială valoarea. Și nici simțul extrem de dezvoltat pe care-l are pentru fotbaliști. Mirosul de felină, de prădător, pe care-l arată atunci cînd vine vorba de un transfer. De-a lungul timpului, Mourinho s-a păcălit rar atunci cînd vine vorba de achiziții. Puțini au fost cei pe care să-i fi adus el și să nu fi confirmat. E adevărat, Mourinho nu prea aduce jucători ieftini, dar și aici vine vorba de cunoaștere, căci am văzut nenumărate transferuri cu multe zerouri în coadă care n-au funcționat. Mourinho cumpără scump, e adevărat, dar cumpără scump doar ceea ce crede el că are nevoie.
De regulă lucrează cu Jorge Mendes. Am vorbit suficient de mult despre relația dintre cei doi, așa că nu mai insist. Dar Mourinho îl mai și ocolește pe Mendes atunci cînd simte că e vorba de un transfer care să-i folosească. Să ne amintim de Khedira și Ozil la Real Madrid, de Modric și Varane, tot la Real, ori de Fabregas, la Chelsea. Care n-au avut și nici nu au legături cu Mendes, chit că în cazul lui Raphael Varane sînt cunoscute eforturile agentului, pesemne cel mai mportant al momentului, de a obține semnătura francezului. Și apropo de prețul jucătorilor, de valoarea lor și de rolul lor în tactica lui Mourinho. Portughezul l-a luat acum un an pe Matic, de la Benfica. Care Matic, în ciuda scepticilor, a devenit o piesă esențială în modulul lui Mourinho, iar societatea pe care o face cu Fabregas la mijlocul terenului (pe care, ca să mă laud, am anticipat-o în destule emisiuni astă vară, cînd alții nu erau așa convinși) stă la baza rezultatelor obținute de Chelsea pînă acum. Ei bine, tot la Benfica străluceau, în aceeași perioadă cu Matic, Markovic și Enzo Perez. Pe care Mou îi putea lua cu ușurință dacă simțea că-i folosesc, căci Jorge Mendes controlează (prin contracte de impresariat sau prin fonduri de investiții, subiectul e extrem de amplu) suficient de autoritar lucrurile la Benfica. Nu i-a luat Mourinho, i-au luat alții, cam la același preț cu Matic, dar încă rentabilitatea lor e sub semnul întrebării.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne întoarcem la subiectul acestor rînduri. Juan Guillermo Cuadrado Bello va face 27 de ani în luna mai. E așadar la cea mai potrivită vîrstă pentru pasul către fotbalul mare. Are un impresar italian, pe Alessandro Lucci, un roman cu multe ambiții, cu conexiuni la AS Roma, dar și la Juventus, căci mai nou a obținut semnătura lui Bonucci, tocmai cînd fundașul discută prelungirea contractului cu Juve. Era destul de limpede că Fiorentina nu și-l mai putea permite. Din păcate, tragedia pe care o trăiește fotbalul din Serie A vine din faptul că nici un alt club italian nu și-l putea permite. Acum două zeci și ceva de ani, de la Fiorentina se pleca în primul rînd spre Juventus (generînd situații tensionate, vezi Roberto Baggio), spre Milan, spre Inter, chiar spre Roma (vezi Batistuta). Acum, fără ca Juan Cuadrado să aibă nivelul pe care-l aveau atunci Baggio ori Bati-gol, nici un club mare din Italia n-a avut nici măcar curajul să întrebe.
Întrebarea care se pune acum, cu care poate trebuia să încep, e unde va juca Juan Cuadrado la Chelsea? La Udinese, care l-a adus în Europa (s-a mai vorbit de rețeaua formidabilă de scouteri pe care-i are clubul din Udine) juca în stînga, pe picior schimbat. La Fiorentina o făcea în dreapta, dar avea o și o mare libertate de mișcare, tocmai pentru capacitatea de a scoate adversari din joc. Barcelona l-ar fi vrut ca înlocuitor al lui Dani Alves, lucru care l-a cam îndepărtat pe columbian de catalani, căci băiatul nu prea își dorea un astfel de post. Cu toate că, văzînd poziția în care joacă mai nou Dani Alves, de cînd Messi stă mai mult lipit de banda dreaptă, cred că Juan Cuadrado era exact ceea ce le trebuia catalanilor. Manchester United l-ar fi vrut tot pentru banda dreaptă, iar Bayern, despre care am amintit mai sus, ca pe un înlocuitor pentru Ribery.
La Chelsea, probabil că va juca în dreapta. Nu în apărare, asta aș putea să pariez. Nu-i stilul lui Mourinho să joace cu doi fundași laterali extrem de ofensivi. Dacă l-a dat pe Schurrle, fotbalist polivalent și marcator pe deasupra (14 goluri în 65 de meciuri), plus neamț și un pic campion mondial, ca să aducă un columbian ușor indisciplinat pe latura tactică și cu desule carențe pe faza defensivă, înseamnă că Mou are ceva în cap, are un plan. Aș zice că Mourinho l-a luat pe Cuadrado pentru capacitatea de a folosi spațiile, pentru felul în care scoate adversari din joc prin dribling și pentru centrările de calitate pe care le dă. Poate și pentru nebuniile pe care, cîteodată, columbianul și le asumă. Cîteodată e nevoie și de așa ceva.
Nu știu dacă Mourinho urmărește meciurile Barcelonei. Probabil că nu pe toate, probabil că are oameni care o fac. La Barcelona, explozia lui Neymar din acest sezon trebuie legată de noua poziție a lui Messi. Messi lipit de bandă înseamnă o atenție mărită spre zona lui (mai e și Dani Alves pe acolo și, de multe ori se deplasează și Suarez), o concentrare a adversarilor spre acea parte de teren și o ușoară relaxare în ceea ce privește partea opusă. Acolo unde e Neymar, mai apare și Jordi Alba, de unde și senzația că Neymar ajunge foarte ușor la finalizare. Sprijinul lui Luis Suarez în reușitele cuplului Mesi-Neymar e incontestabil și merită o analiză separată.
Nu știu dacă Mourinho s-a inspirat de la Luis Enrique. E posibil. Oricînd ai ceva de învățat și de la oricine. Cuadrado în dreapta, cu Oscar în ajutorul lui și Ivanovici în zonă ar putea aduce o ușoară eliberare pentru Eden Hazard. Care poate decide de unul singur mult mai ușor.
Titlul acestui text poate și tradus și ”un pătrat pentru Mourinho”. Colțurile ar fi Fabregas și Matici în jos, Cuadrado și Hazard în sus. În interiorul acestui pătrat ar trebui să vedem dacă Mourinho a fost inspirat sau nu la acest transfer.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.
Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.
M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.
Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.
Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.
Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.
Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.
Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.
În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.
Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.
În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.
Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.
Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.
P.S.
Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.
Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.
”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.
Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.
Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.
Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd Antonio Conte se decidea, astă-vară, să părăsească o ”Bătrînă Doamnă” devenită pentru a treia oară concutiv campioană a Italiei, ba încă și cu un record de puncte, multă lume n-a știut ce să creadă și destui suporteri torinezi n-au știut cum să privească viitorul. Știrea plecării lui Conte, deși oarecum anunțată de anumite zvonuri, fusese suficient de șocantă, căci mai rar vezi un antrenor să plece brusc, chiar înainte de începerea pregătirilor pentru un nou sezon, întrerupînd astfel o serie de succese la care contribuise în mod esențial.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Numirea lui Massimiliano Allegri, cel mai la îndemînă nume în acel moment, aducea după sine și o undă de îngrijorare. Între Allegri campionul cu Milan și Allegri cel dat afară de la Milan, mai aproape era ultima variantă, În plus, exista și acel episod al plecări lui Andrea Pirlo de la Milan la Juve, episod care a coincis practic cu transferul de putere în Serie A dinspre Milano către Torino, la care, se spunea, Allegri ar fi avut o suficient de mare contribuție. M-am numărat printre cei care, pe acest blog, au considerat că lupta pentru titlu în Serie A se va echilibra. Mizam pe o creștere a Romei, dar și pe o scădere a lui Juventus, în condițiile date, ba chiar credeam că Napoli se va putea implica și ea în această luptă.
Sîntem la jumătatea campionatului. Napoli nu s-a implicat în lupta pentru titlu, ba chiar mariajul dintre Benitez și gruparea napoletană își numără ultimele săptămîni. Roma a mai crescut, în schimb Juventus a rămas pe aceeași poziție dominantă. E din nou campioana turului și, chit că distanța față de Roma e un pic mai mică decît anul trecut pe vremea asta, rămîne principala favorită la cîștigarea celui de-al patrulea ”scudetto” consecutiv. În plus, e și calificată în primăvara Champions League, cu destule speranțe pentru un loc în ”sferturi”, dacă e să privim la cum arată Borussia Dortmund în acest moment. Nu sînt foarte convins acum că Antonio Conte nu regretă pasul făcut astă-vară. Felul lui de a fi, felul lui de a-și face meseria nu-l prea recomandă pentru funcția de selecționer, e un tip mult prea implicat în fotbal ca să-i placă acest ”dolce far niente” al selecționerilor în anumite momente. E alt subiect însă.
Privit cu destul scepticism în momentul instalării, Massimiliano Allegri i-a convins pe toți cei care cam mustăceau atunci cînd a fost numit. Nu-i simplu să reușești cu o echipă desenată de altul, cu o strategie de trasferuri gîndită de altul și cu un stil de joc antrenat de altul. Cu multă delicatețe, Allegri a dus corabia înainte, deși destui îi prevedeau furtuni. A gestionat perfect relația cu Pirlo, de unde ne dăm seama că nimic în fotbal nu e ce pare a fi. Probabil că Allegri a avut o contribuție la plecarea lui Pirlo de la Milan. Chit că decizia a fost atunci a lui Berlusconi și Galliani și avea clar fundament economic, căci Pirlo avea salariu mare și nu părea dispus să-l micșoreze prea tare, Allegri ar fi putut cred să-l păstreze pe Pirlo. Era totuși antrenorul care cîștigase campionatul, cuvîntul lui era important. N-a făcut-o, pesemne că și el a crezut atunci că Milan se poate descurca și fără Pirlo, și a plătit mai apoi. Nu știu cît de bună e relația actuală a lui Allegri cu Pirlo, probabil că nu sînt foarte buni prieteni și nu-și fac vacanîele împreună. Ceea ce știu și se bazează de fapt pe ceea ce am văzut în acest tur de campionat e că între Allegri și Pirlo relația de colaborare profesională a funcționat perfect. Allegri a știut unde să-l folosească pe Pirlo, cînd să-l folosească și cînd să-l protejeze, nu s-a simțit nici o clipă un semn de ranchiună din partea fotbalistului față de vechiul și noul lui antrenor. Problema gestionării vestiarului, relația pe care trebuie s-o ai cu cei mai importanți jucători din lot e extrem de delicată pentru orice antrenor. Cît de pregătit ai fi, dacă nu ai știința comunicării și orgoliul o ia înaintea inteligenței nu ai nici o șansă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Deși era limpede că sistemul cu 3 fundași centrali nu prea e pe stilul lui, Allegri n-a făcut o revoluție în acest compartiment. În septembrie, după victoria cu Milan, anticipam pe acest bog că Allegri va schimba cît de curînd linia de apărare. Așa s-a întîmplat, dar numai la momentul potrivit, atunci cînd Allegri a considerat că echipa e pregătită. Beneficiind, e adevărat, și de conjunctura, favorabilă în context, a unor probleme de lot. Apărarea în patru oameni a însemnat și o altă distribuție la mijloc. Echipa e mai agresivă acum, stiul lui Allegri, iar rolul jucătorilor din zona centrală a devenit parcă mai important. Cu un plus pentru Pogba, a cărui influență în jocul lui Juve a crescut simțitor. E greu de crezut că Pogba va putea fi păstrat prea mult, căci prea multe cluburi potente îl vor pe tînărul francez, iar Juve nu poate, deocamdată, să concureze cu ele. Va obține însă un profit substanțial, pe care dacă-l va investi inteligent ar putea face ca pierderea să treacă neobservată.
Cu o singură sincopă majoră în campionat, eșecul cu Genoa, și cu o singură dezamăgire, pierderea Supercupei (răzbunată apoi de victoria obținută chiar la Napoli, după 14 ani), parcursul lui Juve din prima parte a campionatului poate fi considerat, în contextul celor petrecute în vară, drept remarcabil. Lupta pentru titlu rămîne deschisă, dar ”Bătrîna Doamnă” își păstrează mersul viguros din ultimele sezoane.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Fernando Torres a fost, în vara trecută, unul dintre cele trei pariuri ale mele. Mai exact transferul lui, plecarea lui de la Chelsea. Ma gîndeam că, vorba proverbului, ”schimbi locul, schimbi norocul”, mutarea lui la AC Milan va reprezenta o cotitură în cariera ce intrase, la acel moment, pe o evidentă pantă descendentă. Celelalte două pariuri, despre care am tot vorbit la Fotbal European în acea perioadă de mercato, erau Fabregas și Welbeck. Despre Fabregas am și scris pe acest blog, despre greșeala pe care, în opinia mea, a făcut-o Barcelona lăsîndu-l să plece. Cred că, deși sîntem la jumătatea sezonului, Fabregas e un pariu deja cîștigat. În ceea ce-l privește pe Welbeck, încă nu sînt sigur, deși semnalele sînt bune. Și aici cred că Manchester United îl putea păstra și că Arsenal a făcut o bună afacere aducîndu-l. E un fotbalist care se pretează la filozofia lui Arsene Wenger și poate reprezenta o soluție în fața porții, alături de Alexis Sanchez.
Cu Fernando Torres îmi cam pierdusem speranțele. Milan nu părea o soluție potrivită pentru el, la fel cum Torres nu părea o soluție potrivită pentru Milan. A venit însă acest transfer la Atletico, iar Fernando Torres începe să-și regăsească stilul, forma, zîmbetul. Deja cred că nu mai e pariul meu, deja a devenit pariul lui Diego Simeone.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ai 45.000 de oameni la prezentare, în condițiile în care nu mai reprezinți, ca jucător, ceea ce reprezentai acum aproape 10 ani vorbește de la sine despre legătura existentă între Fernando Torres și fanii lui Atletico. ”El Nino”, care între timp nu mai e deloc un copil, căci are și el, la rîndu-i, ”ninos”, a fost mereu prezent în sentimentele suporterilor madrileni. Deși a plecat, parcă n-a plecat niciodată. Spre diferență de Aguero sau Falcao, Torres era și este unul de-al lor. Aguero și Falcao au plecat așa cum au și venit, în schimb lui Torres i s-a înțeles opțiunea de a merge la Liverpool, căci atunci a fost interpretată ca un pas înainte. Pe atunci Atleti era o perpetuă criză de nervi, iar Vicente Calderon un salon psihiatric populat de cele mai puțin cunoscute simptome ale acestor crize de nervi. ”El Nino” Torres reprezenta atunci unica sursă de lumină a unui spațiu obscur, unica mîndrie a acelor oameni. Mulți au plîns cînd a plecat, destui n-au avut habar că a fost practic împins s-o facă, dar nimeni nu i-a purtat ranchiună. Poate părea bizar, căci fotbalul zilelor noatre e dominat de ranchiună, dar acesta e adevărul. Iar dovada o reprezintă cei 45.000 de oameni care au venit la prezentarea lui și i-au urat: ”bine ai revenit acasă”.
Nu știu dacă are sau nu legătură, probabil că are, dar pe ”Bernabeu”, joi seară, contra Realului, în Cupă, l-am revăzut pe Torres de la Atletico și de la Liverpool. Pentru el, cele două goluri marcate, prestația avută și fluierăturile ce i-au însoțit ieșirea de pe teren reprezintă cel mai bun doping de care putea avea parte. O injecție morală venită la momentul oportun. Iar dacă fotbalul, așa cum am spus și o s-o spun mereu, e o stare de spirit, acum Fernando Tores se simte din nou fotbalist. Ceea ce s-a întîmplat cu el la Chelsea, Milan e un episod prea scurt ca să fie analizat, reprezintă una dintre marile bizarerii ale fotbalului din ultimii ani. Diferențele între Torres de la Liverpool și Torres de la Chelsea erau atît de mari încît nu puțini căutau să și le explice punîndu-le pe seama blestemelor adresate de fanii lui Liverpool, care l-au iubit și ei mult pe Torres, la momentul ”trădării” spre Chelsea. În fond, Torres nu uitase fotbalul pe care-l jucase atît de bine pînă atunci. cred că perioada Chelsea a fost pentru el o ”nepotrivire de caracter”, că să citez din motivarea majorității divorțurilor.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să luăm doar cele două goluri marcate pe ”Bernabeu”. La primul, gîndește perfect faza, dînd senzația că se îndepărtează de minge. Asta l-a făcut pe Sergio Ramos să fie prins pe picior greșit. Apoi finalizează ca la manual, ”de unde vine”. Destui au reacționat imediat, pe rețelele de socializare, spunînd că, la Chelsea, sigur rata. Posibil. La al doilea, demarcare în stiul său și continuare magistrală a acțiunii, cu un Pepe scos din circuit de o simplă frînă. Dincolo de goluri, felul în care a a interpretat meciul a arătat că Simeone are de-acum o altă resursă importantă pe care să se bazeze. Deja Simeone are două variante pentru zona de atac, în funcție de adversar și de jocul acestuia. Torres și Mandzukic pot oferi soluții în diferite momente ale partidelor, unul atunci cînd se mizează pe contraatac, genul partidei de pe ”Bernabeu”, celălalt atunci cînd e nevoie de cineva care să finalizeze o dominare bazată pe posesie.
Două vorbe și despre meciul în sine. Real Madrid mi se pare singura echipă din lume care, pierzînd o primă manșă cu 2-0, se consideră favorită înaintea returului. Face parte din spiritul acestui club, din tradiția sa. ”Remontada” plutea în aer și la 0-1, și la 0-1, și la 1-2, chiar și la 2-2. Doar că Atletico începe să devină o mare durere de dinți pentru fanii Realului. Se adună meciurile în care echipa lui Simeone nu poate fi depășită de, posibil, cel mai strălucitor Real Madrid din istorie. Și dacă în acea finală de la Lisabona nu exista un Sergio Ramos (ori dacă Simeone avea inspirația ca la acel corner să pună un om și la bara a doua) această durere putea deveni de-a dreptul insuportabilă. Cu un buget de aproape 4 ori mai mic, fără un Balon de Aur în lot, fără transferuri de sute de milioane, fără atîția campioni mondiali, dar avându-l pe ”Cholo” Simeone, Atletico continuă să uimească. Iar cei care scot campioana Spaniei din calculele Ligii Campionilor cred că greșesc, astăzi Atletico, în dublă manșă, poate scoate pe oricine.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!