EUROPEANUL DINTRE GUNOAIE ȘI ARME DE ASALT

EUROPEANUL DINTRE GUNOAIE ȘI ARME DE ASALT

”Paris is always a good idea”. Cel puțin așa se spune, nu? Poate că-n timpuri normale, însă, din păcate, nu traversăm astfel de timpuri. Vremurile sunt complicate, iar nesiguranța, chiar dacă nu e vizibilă, palpabilă, e totuși sădită într-un colț al minții noastre. Amintindu-ți ce-a fost, știind că totul s-ar putea repeta, eventual chiar la o scară mai mare, n-ai cum să nu te gândești la existența unei amenințări. Și imediat să-ți treacă prin minte că, poate, Parisul n-a fost cea mai bună idee.

Casa Pariurilor

Parizienii nu par însă deloc speriați. Sau n-o arată, cine știe. Ori eventual se gândesc la altceva. Mai degrabă ultima variantă. Au și multe pe cap. Parisul întâmpină turneul final în plină perioadă a grevelor. Au fost mai întâi taximetriștii, urmează cei de la căile ferate, iar acum e în plină desfășurare greva serviciilor de salubritate. Practic vezi atracțiile orașului dintre gunoaie, căci nu poți să faci 10 pași fără să te lovești de un morman de saci de menaj aruncați pe stradă, mai ales pe cele laterale, căci pubelele sunt deja pline. Iar protestul care se pregătește la căile ferate nu le oferă deloc motive de veselie francezilor, foarte legați de acest mijloc de transport în viața de zi cu zi.

Pare un campionat european ce le vine cam peste mână francezilor. Cel puțin asta e senzația unuia care a trăit pe viu și Mondialul din 1998. Atunci, timp de o lună și jumătate, a fost o sărbătoare, toată Franța era conectată la efortul de a organiza un turneu final impecabil, ceea ce de altfel s-a și întâmplat. Entuziasmul și voluntariatul erau la cotele cele mai înalte, fiecare era dornic să ajute, erau zâmbete peste tot și figuri relaxate, vesele. Există și posibilitatea, pe care mi-au sugerat-o alți colegi de breaslă, ca felul în care priveam lucrurile pe-atunci să difere de cel în care le văd astăzi. Eram cu toții mai tineri, era primul Mondial la care participam ca jurnaliști, poate că vedeam entuziasmul din ochii francezilor fiindcă-l treceam prin entuziasmul gândurilor noastre. E posibil, nu zic nu, dar cu toate astea diferențele sunt vizibile.

Dacă atunci totul era o sărbătoare pentru parizieni, acum pare un soi de obligație de serviciu, pe care o faci fără prea mare tragere de inimă, doar pentru că trebuie. În 1998, dacă întrebai pe stradă cum se ajunge la ”Stade de France” aproape că se făcea coadă în jurul tău de oameni dornici să te ajute, să-ți arate, să te îndrume. Acum, dacă pui întrebarea, ești direcționat către prima stație de metrou, apoi ți se indică aplicația de pe telefonul mobil, care te scoate din orice dilemă și-ți calculează destul de exact traseul pe care-l ai de făcut, mijloacele de transport pe care să le utilizezi, ba chiar și timpul, destul de precis pe care să-l iei în calcul.

Metroul rămâne cel mai comod mijloc de transport, mai ales în condițiile aglomerației cotidiene. Rețeaua e atât de vastă încât, practic, la orice colț de stradă găsești o stație de metrou. Când te uiți la harta liniilor, parcă ai în față o farfurie cu spaghetti pe care nu ști de unde s-o începi. Citisem înainte să ajung la Paris despre măsurile de securitate drastice existente la stațiile de metrou, dar cred și aici funcționează într-un fel ideea lui Caragiale, în sensul că sunt sublime, dar parcă lipsesc cu desăvârșire. Am pus special acest ”parcă”, căci e posibil, sper mai degrabă să fie așa, ca serviciile de securitate să se deruleze pe modul ”invizibil, dar eficient”. Cert e că până la ”Stade de France” am petrecut vreo 20 de minute studiind fiecare față din vagon, căutând să descopăr un eventual bagaj suspect sau vreo intenție necurată. Simplu nu mi-a fost, căci populația din zona Saint Denis, spre care mă îndreptam, are rădăcini intense în zona Maghreb-ului, astfel că mintea mea procesa destule fețe amenințătoare, ca să nu mai vorbesc de genți sau rucsacuri suspecte. Au fost 20 de minute destul de lungi, trebuie să recunosc. Iar mai apoi, căci viața îți oferă și ironii de genul ăsta, am primit din partea organizatorilor, după ce am trecut peste formalitățile de acreditare, ”evidemment” un rucsac. Cu însemnele Euro 2016, dar tot rucasac rămâne.

La întoarcere am luat un taxi. De regulă taximetriștii știu cel mai bine pulsul orașului, ei vin în contact cu lumea, ei află primii. Al meu era algerian, ”ca Zidane” a ținut să-mi precizez. Nu știu exact la ce s-a referit. L-am întrebat, mai cu fereală recunosc, ce părere are despre toate aceste probleme ce par să pună un pic în umbră Europeanul. Musulman fiind, căci a ținut să-mi reamintească și de faptul că suntem în plin Ramadan, s-a arătat mai întâi revoltat de comportamentul acestor ”descreierați”, care, în opinia sa, n-au nicio legătură cu principiile musulmane, iar mai apoi s-a declarat foarte încrezător în forțele de securitate, care au promis că totul va fi sub control. Părea sincer, atât în opiniile despre cei care comit sau încearcă să comită astfel de activități reprobabile, dar și în încredere. ”Nu putem să ne construim viața după ideile unor dezaxați, pentru că ei exact asta își doresc”, a fost unul dintre mesaje. Mi-a povestit că fata lui cea mare va fi și ea la ”Stade de France” la meciul cu România, va lucra ca hostess în zona VIP. Mi-a intuit curiozitatea, jurnalistică ori masculină, numiți-o cum vreți, și mi-a arătat, într-unul dintre multele momente de pauză din trafic, o fotografie cu ea. Frumoasă. Fata, nu fotografia. Omul nu încerca neapărat să se laude cu ea, deși zău că avea cu ce, ci doar încerca, poate simțindu-mă un pic stresat, să-mi sugereze ideea că el are încredere că totul va fi bine, că siguranța va fi deplină. Dacă el își lasă fata să meargă acolo, de ce-ar trebui să mă tem eu?

Vola.ro

Într-un fel, mi-a transmis o energie pozitivă. Mai apoi, pe lângă Operă, am dat peste primul grup de militari. Erau 5, cu arme de asalt vizibile, dar asta nu mi-a provocat niciun sentiment neplăcut. Dimpotrivă, unul de siguranță. La câteva minute, am mai văzut un grup, chiar în față la Madeleine. Nu-i ceea ce ne așteptam de la o sărbătoare a fotbalului și a vieții, așa cum trebuie să fie un campionat european, dar astea-s vremurile pe care le trăim.

De mâine începe și Europeanul nostru. Fotbalistic vorbind. Cu bune sperăm, că de rele suntem sătui. Vom fi părtași la o deschidere și tare bine ar fi s-o onorăm. Franța pare de neînvins, după părerea mea e principala favorită la câștigarea turneului, dar surprize s-au mai văzut și chiar noi am realizat câteva. Va fi timp destul însă pentru analize, avancronici, cronici și mai ales discuții. Până la urmă, ”Paris is allways a good idea”.

Casa Pariurilor

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
  • Razvan Anghel on SEARA ÎN CARE NU MESSI A FOST ȘERIFULEu am senza?ia ca pentru aceasta seara multicombinata la surprize ni?te b?ie?i de la bwin s-au bucurat mult. Nu credeam [...]
  • Vlad Razvan on LA CASA DE LIONELSalutare , Andrei ! Totusi nu crezi ca e cam exagerata exprimare asta " ratarea participarii la UCL" ? Da [...]
  • Matei on DINTR-O MÂNĂ ÎN ALTACert este ca pandemia a zgaltait puternic ierarhia existenta anterior. PSG, Juventus si Liverpool sunt in cadere libera. Barcelona era [...]
  • Matei on GUARDIOLA, DE LA COSTUM LA TRENINGMai este o diferenta intre Mourinho si Guardiola. Mourinho a castigat Liga cu Porto, un outsider. Guardiola a antrenat probabil [...]
Twitter
Arhivă