În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cît de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.
Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sînt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rîndul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pămînt ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decît oricine acel titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de cîștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunînd că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decît acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară dela început pînă la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia cîștigat, pînă la sfîrșit, cînd Skrtel ajunsese referința ofensivă.
A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în cîteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atît de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încît plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decît Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.
Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci cînd starea de spirit e pozitivă. Cînd nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.
În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila cîștigare a campionatului, dar ma gîndeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.
Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lîngă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decît nebunia lui Balotelli. Sînt multe nume de jucători ce puteau fi aduși și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista cîștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Sîntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvînt mult mai mare în politica de transferuri decît în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazîndu-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.
Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cît de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.
În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întîmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decît acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.
Titlul acestui articol este o întrebare, nu o afirmație. E oare posibil să asistăm la apariția unei alte echipe care să încerce să pericliteze supremația giganților Real Madrid și FC Barcelona în fotbalul spaniol. Eu unul cred că e posibil. Asta nu se va întîmpla însă în acest campionat, dar din cîte se pare proiectul Valencia pare a fi intrat pe un drum bun.
Duminică seară am văzut un Valencia-Barcelona cîștigat în ultima secundă de catalani. Și am văzut o echipă bună, disciplinată, bine așezată pe teren, cu temele făcute și cu partitura pregătită. Și cînd spun asta în nici un caz nu mă gîndesc la FC Barcelona. Dar despre Barcelona, ceva mai tîrziu. Valencia merită să aibă deschiderea.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Astă vară, Valencia părea la granița depresiei. Nimeni nu știa ce se va întîmpla cu echipa, certe erau doar datoriile, de ordinul zecilor de milioane, ce ar fi trebuit plătite în termen mediu și scurt, dar despre care nu se știa cum anume vor fi plătite. Apariția unui nou investitor, Peter Lim pe numele său, a fost privită cu un scepticism vecin cu indiferența. La fel cum a fost privit și numele noului antrenor. Venea din Portugalia și părea scos din cărțile de religie, în nici un caz din fotbalul mare, spre care fanii Valenciei pretindeau că ar trebui să se îndrepte echipa. Nuno Espirito Santo era un fost portar, trecuse inclusiv pe la Deportivo, care era pe atunci mult peste ceea ce e azi, înainte să ajungă, pentru două sezoane, la FC Porto, unde antrenor era Jose Mourinho. Mai degrabă rezervă a lui Vitor Baia fiind, Nuno a avut pesemne timp la dispoziție să învețe cîte ceva de la Mourinho. În paranteză fie spus, în multe momente Valencia sa de azi seamănă cu Chelsea din primul mandat al lui Mou. Ca antrenor însă el nu spunea mare lucru în momentul numirii la Valencia, chit că dusese pe Rio Ave în două finale, du Cupă și Cupa Ligii, și calificase echipa în Europa League.
Dacă aș încerca o paralelă între Nuno și Simeone, asta ca să revin șa afirmația din titlu, aș fi un pic hazardat. Ca jucător, mai ales că Nuno a fost portar, nu prea se pot face comparații. Simeone avea de partea lui trecutul în tricoul lui Atletico și un sprijin necondiționat din partea suporterilor, ceea ce a fost extrem de important. Nuno trebuie să cîștige acest sprijin. Ca antrenor, Simeone avea acele performanțe în Argentina, dar și un parcurs mai degrabă mediocru în Italia, deci din acest punct de vedere mult prea sus față de Nuno n-ar fi fost. Numele pe care și-l croise însă argentinianul în fotbal a ajutat mult la personalitatea pe care o avea și o are în vestiar.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la meciul cu Barcelona, fără să uităm evident de faptul că Atletico fusese învinsă pe ”Mestalla”, cred că reprezintă un moment în care lumea a început să creadă în acest proiect. Poate părea paradoxal, dar asta se întîmplă în urma unui eșec. Lumea a observat însă că Valencia pare o echipă bine închegată, cu temele bine făcute, așa cum spuneam mai sus. Ceea ce, din nou în paranteză fie spus, la Barcelona nu se observă prea lesne. La Valencia există multe lucruri de îmbunătățit, dar există o sumă de fotbaliști de foarte bun nivel care pot constitui o bază. Cei doi fundași centrali, Otamendi și Mustafi, fundașul stînga, Gaya, despre care se aude că e dorit foarte tare la City, Andre Gomes, care cu Barcelona a acoperit lipsa lui Iniesta din caseta tehnică, un Negredo, care începe să fie din ce în ce mai important sau un Paco Alcacer, ce pare să-și fi pierdut un pic din protagonism, dar care rămîne o soluție.
Dincolo de ei, toate informațiile dinspre Valencia indică o stabilitate financiară ce se conturează. Peter Lim Eng Hock, asta ca să-i folosesc numele întreg, e un om de afaceri din Singapore, cu vreo două miliarde de dolari prin conturi, care a mai încercat să intre în fotbal acum 5 ani, la Liverpool. Nu stă foarte mult în Europa, dar a lăsat la Valencia, cel puțin pentru această perioadă, omul său de încredere, o femeie, Lay Hoon, care a devenit începînd din 2 decembrie președintele Consiliului de Administrație. Și care a promis investiții, care în limbaj fotbalistic imediat înseamnă transferuri, iar în limbaj fotbalistic de durată înseamnă reașezarea clubului din toate punctele de vedere.
Semnele bune ale unui eșec cam astea ar fi pentru Valencia. E un sezon de tranziție în care se forțează revenirea în Champions League și, eventual, Cupa Spaniei, căci culoarul e destul de bun. Campionatul viitor ar trebui să fie pentru Valencia cel al unei posibile intrari în lupta pentru titlu. Dacă Atletico a putut, ar trebui să poată și Valencia.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, pe final, despre Barcelona. În continuare nu înțeleg ce vrea Luis Enrique. E prima dată în ultimii ani cînd Barcelona își construiește echipa de start în funcție de adversar. Altfel nu pot să explic prezența lui Mascherano în linia de mijloc alături de Busquets, dar nu într-o formulă cu doi închizători, ce s-ar mai putea înțelege, ci una în care Busquets a jucat rolul lui Xavi, Mascherano pe al lui Busquets, iar Xavi pe al lui Iniesta. E limpede că Mascherano nu poate lipsi în momentul ăsta din prima garnitură a Barcelonei, la fel cum mi se pare limpede că Mathieu e foarte are pe placul lui Luis Enrique. Dar a-l pune pe Busquets să interpreteze un rol la construcție duce la acel fotbal de-a latul terenului și lipsit de idei pe care Barcelona l-a jucat pe ”Mestalla”. Victoria a fost una de conjunctură și nemeritată, chit că Suarez a marcat un gol regulamentar.
În locul lui Luis Enrique aș traduce cu mai multă grijă declarațiile lui Messi din ultima vreme. În 2011, imediat după fnala Champions League de pe ”Wembley”, Guardiola spunea că este echipa lui Messi, nu a lui, și că această echipă a lui Messi va funcționa atît timp cît Messi va fi mulțumit. Nu neapărat financiar, ci la nivel fotbalistic. În momentul ăsta mi se pare că Messi nu e deloc mulțumit de ceea ce joacă el la Barcelona și Barcelona cu el.
Messi vs Cristiano Ronaldo a fost duelul cu care ne-am ocupat timpul în ultimii 5 ani. Fiecare cu apărătorii lui, cu detractorii lui, funcție de simpatie și antipatie. Nu-mi amintesc de vreo rivalitate sportivă care să fi generat atîtea discuții și, într-un final, certuri. Dezbaterea în sine e falsă. Am spus-o și scris-o de multe ori pe acest blog. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. E un demers sută la sută de marketing şi publicitate, menit să creeze competiţie între două branduri foarte puternice, antagonice pe alocuri, competiţie ce generează profit părţilor implicate. Inclusiv, sau mai ales, celor doi în cauză.
Ceea ce s-a văzut inclusiv în ”amicalul” dintre Argentina și Portugalia disputat marți seară. Afișul a fost excepțional, Messi vs Cristiano, și a vîndut foarte bine. Chit că nici unul nici altul nu s-au omorît cu firea, ba chiar, probabil că după înțelegeri prealabile, au ieșit la pauză, lăsîndu-i pe toți cei care-și doreau cine știe ce duel între ei cu buza umflată. Și cu banii luați, cazul spectatorilor și al televiziunilor, căci nici biletele și nici drepturile tv n-au fost ieftine.
Alta e discuția. Mulți văd în concurența dintre cei doi un duel în sine. Eventual unul fizic. Dușmănia vinde mai bine decît prietenia, căci generează dezbateri, așa că e bine ca lumea să trăiască zilnic cu senzația că Messi și Cristiano nu se suportă, vorbesc urît unul de altul, iar în meciurile directe se înjură și se caută pe teren pentru a se ridiculiza. Imaginile cu cei doi discutînd chiar amical pe ”Old Trafford” n-au dat deloc bine vînzătorilor de idei preconcepute. Deși nu era prima dată cînd se întîmpla asta, să ne amintim de finala Cupei Spaniei de pe ”Mestalla” cînd Cristiano l-a căutat special pe Messi pentru a-l consola.
În caz că-şi imaginează cineva că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie, acel cineva are clar probleme psihice şi ar trebui să afle, dacă n-a aflat, că medicina a făcut miracole. Coborînd pe scara presupunerilor spre unele chiar posibile, dacă Messi și Cristiano s-ar întîlni din întîmplare pe cine știe ce insulă exotică ori și-ar intersecta iahturile în cine știe ce ape cristaline, cu siguranță nu s-ar lua la pumni sau la înjurături și nici n-ar căuta să scufunde ambarcațiunea celuilalt. Cum e posibil să se întîmple cu fanii celor doi. Sigur, vorba lui Gică Craioveanu, nici nu s-ar invita la cină unul pe celălalt, pentru că asta se face doar între prieteni. Messi nu e prieten cu Cristiano, dar nici nu e dușman, inamic. E rival, dar nu cred că ar avea nici o problemă să joace împreună dacă, presupunere mai puțin absurdă decît precedentele, s-ar ivi această posibilitate. Mai ales ca această varianta chiar a existat la un moment dat.
Există însă destule situații cînd prietenia, în sensul adevărat al cuvîntului, nu există nici între oameni de la care parcă ai aștepta lucrul ăsta. Cazul lui Xabi Alonso și Iker Casillas. Cunoașteți poate valurile pe care mijlocașul lui Bayern le-a făcut declarînd deunăzi că Manuel Neuer e cel mai bun portar de care a jucat. Nicidecum Iker Casillas, fostul lui coechipier de la Real Madrid și de la ”naționala” Spaniei, omul și căpitanul alături de care a trăit cele mai mari performanțe. Într-o discuție pe această temă purtată pe facebook am încercat să-l ”scot” pe Xabi Alonso spunînd că poate expresia ”a jucat” se referă la portarul cu care chiar poți juca, în sensul de a schimba cîteva pase, Casillas fiind la acest capitol departe de Neuer. Era o glumă evident, căci cuvintele lui Xabi Alonso au fost clare, fără echivoc.
Răceala dintre cei doi era cunoscută. N-au fost niciodată prieteni, dar în ultima vreme înghețul devenise destul de evident. Se spune că abia dacă se salutau la antrenamente și se evitau pe cît posibil. Totul a plecat de la înfruntarea pe care Casillas și Ramos au avut-o cu Jose Mourinho, pe care Xabi Alonso n-a înțeles-o, el fiind public de partea antrenorului portughez. Ba chiar, informația apare în Marca de joi, Xabi Alonso și Sergio Ramos au fost foarte aproape de o confruntare fizică în vestiar, în primăvară.
Se vorbea despre această răceală, dar de transpirat n-a transpirat mare lucru în media. Pentru că nu era productiv, nu era folositor. Mult mai productiv era să fie întreținută dușmănia dintre Messi și Cristiano decît să fie dezvăluită distanțarea dintre Iker și Xabi. Eu cred că era mult mai posibilă varianta ca Messi și Cristiano să cineze împreună decît ca Iker și Xabi să facă același lucru. Acum Xabi Alonso e criticat și atacat dinspre Madrid pentru actul său de trădare
Faptul că doi jucători din aceeași echipă nu se înțeleg e destul de obișnuit în fotbal. În fond, nu le cere nimeni să fie prieteni. Fiecare, la locul de muncă, avem colegi care ne sînt mai simpatici sau mai antipatici. Treaba și-au făcut-o însă impecabil și nimic n-a lăsat să se întrevadă că mijlocașul cheie al echipei nu vorbește cu căpitanul și cu fundașul central cel mai important. Să ne amintim de sprintul lui Xabi Alonso de la Lisabona, din tribună direct în teren. Sînt convins că la fel ar fi procedat dacă, să spunem, se ajungea la penaltyuri și Casillas îl apăra pe cel decisiv.
Prietenia și dușmănia în fotbal sînt noțiuni extrem de relative. Aș zice că și în politică, dar intrăm pe un teren sensibil și tocmai ce am ieșit dintr-o campanie sîngeroasă, unde fanii uneia sau alteia dintre tabere nu admit că ar putea exista și păreri contrarii. De multe ori ceea ce pare o certitudine e de fapt o cortină de fum care ascunde un alt adevăr.
Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.
Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.
Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.
La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.
Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Nu știu cîți dintre cei care citesc și, mai ales, comentează cu patos articolele scrise astăzi își amintesc de acest titlu: ”Au învins, dar… n-au convins”. Era extrem de folosit înainte de 1989, cu acele puncte de suspensie cu tot, ce deveniseră un fel de delicatesă, într-o epocă în care delicatesele cam lipseau. Mai era unul, ”Oaspeții mai buni… după pauză”, ce apărea la fel de frecvent în ”Sportul”, înaintașul Gazetei de astăzi. Ambele titluri ar merge foarte bine la o cronică a jocului de la Amsterdam dintre Ajax și Barcelona.
Dar nu o cronică a acestui meci îmi propun în cele ce urmează. Ci o constatare, bazată pe un cunoscut principiu, cel al vaselor comunicante. Johan Cruyff a folosit mai demult acest principiu atunci cînd a încercat să explice legătura permanentă ce există între Real Madrid și FC Barcelona. Ele nu pot fi amîndouă sus, în același timp. Atunci cînd una e sus, cealaltă trebuie să fie mai jos, cele două recipiente cu emblemele celor două cluburi nu pot fi niciodată pline în același timp. Sigur, cele două au fost şi în situaţii oarecum egale, dar egale în slăbiciune, nicidecum în succese. Situaţii cînd altele erau premiantele Spaniei și ale Europei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, Real Madrid strălucește în Spania și Europa. Pe cale de consecință, Barcelona nu o face. Și s-a văzut asta inclusiv la Amsterdam, la un meci cîștigat. Dar cîștigat grație unor detalii plecate în principal din lipsa de experiență a unui adversar, Ajax, ce s-a bazat mult mai mult decît Barcelona pe principiile cu care catalanii guvernau nu demult în fotbalul mondial. Dacă e să analizăm aceste principii de care vorbeam, posesie cu progresie, pressing avansat și agresiv, mingea ca principal element de dezvoltare a jocului, fotbaliști care să știe perfect s-o stăpînească, fundași laterali cu o mare importanță prin urcările lor, fundași centrali cu forță, contondență, anticipație, dar și capacitate de a da o pasă curată, toate aceste idei le regăsim în jocul de azi al Realului. Nu știu dacă Ancelotti s-a inspirat vreun pic de la Guardiola, posibil că da în unele aspecte, căci la nivelul la care au ajuns ei nu-i nici o problemă să iei ceva din ideile altuia și să le adaptezi în folosul tău (inclusiv Guardiola o face astăzi, la Bayern, chiar și Mourinho la Chelsea), cert e că italianul a avut și are aceeași filozofie despre fotbal ca și Pep. Și sînt convins, după perioada Mourinho și ale sale concepții, că această filozofie, probată la Milan, Chelsea sau PSG, l-a determinat pe Florentino Perez să-l aducă la Real. În perioada Mourinho, toată lumea spunea că un club de talia Realului, un brand de talia Realului nu-și poate permite să cîștige apărîndu-se. Acum, toată lumea e mulțumită, Real atacă și se apără atacînd.
Înapoi la Barcelona. Tot Cruyff spunea, în perioada de glorie a Dream Team-ului său, că cel mai bun apărător pe care-l are e Romario. De la pressingul lui și al colegilor de atac pleca toată strategia defensivă, element absolut obligatoriu. Pe Romario l-a ținut cam puțin generozitatea în efort, de unde și prăbușirea Dream Team-ului, cu Cruyff cu tot. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, există și varianta ca un anumit fotbalist să fie iertat de asemenea cerințe. La Barcelona lui Rijkaard, Ronaldinho nu se omora cu firea alergînd după mingiile pierdute, însă Eto”o și Giuly, eventual Larsson, compensau. La Barcelona din 2009, Messi nu se omora cu firea, însă același Eto”o și Henry compensau. La Barcelona din 2011, Messi era același, însă Pedro și Villa alergau cît îi țineau plămînii pentru a face acel pressing agresiv pe care și-l dorea Guardiola.
La Barcelona de astăzi, Messi nu aleargă în exces. La fel ca-n 2009 și 2011, la fel ca Ronaldinho în 2006. Problema e că nici Neymar nu face ce făcea Pedro sau Henry, nici Suarez ce făcea Villa sau Eto”o. Și nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că sînt alt tip de jucători. Cînd pui trei superstaruri unul lîngă celălalt în față, sigur că dispui de o forță colosală, însă așteaptă-te ca sacrificiul lor în folosul echipei să fie la o altă scară, mult redusă.
După eșecul cu celta Vigo, Mascherano a observat acest lucru. ”Nu mai facem recuperările de altădată”, a spus cel care nu degeaba e numit ”El Jefecito”. Asa se întîmplă că Sergio Busquets, omul fără de care Guardiola și Del Bosque nu concepeau să joace, pare un mijlocaș defensiv de duzină. Degeaba are el valoare, degeaba are anticipație, degeaba știe cu mingea și se descurcă în situații de presiune, degeaba are toate aceste calități, cînd e înconjurat de adversari nu mai are ce să facă. Eventual faultează, dar asta merge pînă la primul galben. Barcelona lui Guardiola avea în Busquets cel mai faultat jucător, chiar mai mult decît Messi. Și asta pentru că el, grație pressingului celor din fața lui, era cel care recupera mingea, iar faulturile asupra lui deveneau o necesitate. În condițiile de față, nu-s puțini cei care se întreabă dacă n-ar fi mai bine că Mascherano să urce la mijloc, alături de Busquets, într-un soi de revoluție a sistemului de joc, din acel 4-3-3 ce pare de neatins la Barcelona, într-un 4-2-3-1 cu mai multă siguranță în defensivă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique are aici o problemă. Încă una, aș zice, după cele din apărare și de la mijloc. Și după cele din vestiar, despre care se spune că ar exista. Atunci cînd rezultatele nu apar, apar în schimb discuțiile, dezvăluirile. Și reproșurile. Luis Enrique l-a refuzat pe Toni Kroos pentru Rakitic. Toni Kroos ar fi funcționat perfect la Barcelona, iar Rakitici de asemenea la Real Madrid, erau mutări naturale, ba chir cred că Rakitic lîngă Modric, la Madrid, ar fi creat perechea ideală de mijlocași centrali din fotbalul de azi. Luis Enrique l-a lăsat să plece pe Fabregas, pentru a-i face loc luiRafinha. Iar de jucat joacă tot Xavi, atunci cînd lipsește Iniesta. În condițiile în care Iniesta e oricum departe de don Andres din 2009-2012.
Fotbalul e însă imprevizibil. Ancelotti era înjurat de toată lumea acum vreo două luni și mulți îi puneau sub semnul întrebării nu doar valoarea ci și meritele în cîștigarea Champions League. Acum e adulat de toată lumea. Și nu e doar imprevizibil, ci și o stare de spirit. Dacă Luis Suarez se va reîntîlni cu golurile (4 luni de pauză nu se șterg așa ușor) și va începe să colaboreze mai bine cu Messi și Neymar, posibil ca lucrurile să se schimbe. Deocamdată însă Barcelona e departe de așteptările celor care vedeau în Luis Enrique altceva decît antrenorul care stă mereu cu brațele încrucișate.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cel mai bun start posibil în UEFA Champions League, cel mai prost start posibil în Bundesliga. Cam acesta e paradoxul în care trebuie să trăiască în aceste zile suporterii Borussiei Dortmund. Dacă prin absurd, prin cine știe ce experiment bizar, unul dintre ei ar fi adormit anul trecut pe vremea asa și s-ar fi trezit acum, ar fi avut un șoc. În Champions League, anul trecut, Borussia era în ”grupa morții” cu Arsenal și Napoli, încă nu-și rezolvase calificarea, pierduse la Napoli și acasă cu Arsenal, dar urma s-o obțină în ultimele două partide. În Bundesliga însă situația era încă stabilă, un singur punct despărțea Borussia de Bayern, cu toate că în următoarele etape, după victoria bavarezilor la Dortmund, situația avea să se deterioreze de manieră ireversibilă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Borussia nu arăta însă anul trecut cele două fețe pe care le arată în acest sezon. Se mai întîmpla să piardă, dar o făcea în stilul său, la fel cum, în general, meciurile cîstigate erau de o manieră proprie. Astăzi, bizarul e la putere la Dortmund și mi se pare destul de clar că e marele mister al acestei toamne. Deja calificată în primăvara Champions League, în mod normal de pe primul loc, Borussia e penultima în Bundesliga și doar generozitatea cu care Werder Bremen încasează goluri face ca echipa lui Jurgen Klopp să nu fie ultima, căci cele două sînt egale la număr de puncte, 7. Distanța pînă la Bayern e abisală, 17 puncte (erau 11 puncte pe vremea asta în sezonul în care Bayern și Borussia jucau finala de pe ”Wembley”), iar cea pînă la locul 4, care duce în play-off-ul Ligii, e de 10 puncte.
Pentru a injecta o și mai mare doză de mister, Borussia a jucat între bine și foarte bine meciurile care au contat în acest sezon. Supercupa cu Bayern, meciul cu Anderlecht, pe care-l privim altfel acum, ”dubla” cu Galata, cu Arsenal, plus ”clasicul” ultimilor ani în Bundesliga, duelul cu Bayern, de sîmbata trecută. Acesta din urmă pierdut, dar la capătul unei partide vibrante, electrizante, una dintre cele mai bune văzute de mine în ultimii ani, peste finala de pe ”Wembley” de care am amintit. Borussia putea chiar cîștiga, deși Bayern a ratat uluitor pe alocuri și a reușit un meci mai bun chiar decît cel de la Roma. Borussia își dedublează personalitatea într-un mod pe care nici Jurgen Klopp nu pare să-l priceapă: ”nu facem chiar atît de multe erori în Bundesliga față de Champions League”. Jucătorii săi par alții în Liga Campionilor față de campionatul intern, lucru văzut și-n victoria cu 4-1 obținută în fața Galatei. Veți spune că Galata nu e un adversar de mare calibru, însă eu nu cred că echipa din Istanbul, cu Prandelli pe bancă și cu numele pe care le propune în teren, e mai slabă decît Mainz, Hannover sau Koln, echipe care au bătut Borussia în campionatul Germaniei.
În alte circumstanțe, la alte echipe, probabil că antrenorul ar fi fost deja demis. Știți povestea, celebrul șoc de care ar avea nevoie echipa. Am citit undeva această variantă, dar mie mi se pare cam fantezistă. Klopp e prea identificat cu acest proiect Borussia ca să fie dat afară, iar el e prea orgolios ca să plece acum. Probabil că o va face la un moment dat, totul are un sfîrșit pe lumea asta, îl va avea cu siguranță și povestea de iubire dintre Klopp și Borussia. La un moment dat, poate că Jurgen va dori să vadă care-i este adevărata valoare și-n altă parte, în alt campionat eventual, unde să scape de povara unei concurențe cu Bayern Munchen căreia Borussia nu-i poate face față. Am scris ”eventual”, căci la cum merg lucrurile în fotbalul german să nu vă mirați dacă atunci cînd Pep va pune punct aventurii bavareze nu va fi Klopp cel care-i va lua locul. În fotbal s-au văzut multe, iar a gîndi cu minte de suporter în locul unui profesionist e o mare eroare.
Care ar fi totuși explicațiile acestui parcurs de coșmar în Bundesliga? Am citit cîteva analize și cea mai plauzibilă mi se pare aceea conform căreia adversarii germani au învățat jocul lui Klopp, au învățat cum să-l contracareze. Borussia nu e echipa care să atace, în stilul Realului de azi, care a devenit un reper al fotbalului ofensiv. Klopp preferă altceva și a construit echipa pe alte principii. Pe care adversarii le-au cam învățat. Pînă și Guardiola, care la Barcelona era cam încăpățînat cînd venea vorba de stilul de joc care, vă amintiți placa?, ”nu se negociază”, și-a modificat ușor strategia în meciul direct pentru a-l surprinde pe Klopp. În paranteză fie spus, mi se pare că Guardiola a învățat ceva din primul său sezon la Bayern și a renunțat la acele principii cu care venise, apropiindu-se ușor de un stil mai german.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Pentru Klopp vin însă și vești mai bune. Ușor-ușor, accidentații săi își revin. Inclusiv Gundogan, un alt mister, care a reapărut după un an și jumătate de pauză. Și-a revenit și Bender, așa că perechea de forță a echipei, Bender-Gundogan, începe să se recompună. Va mai dura însă, cine se așteaptă să-l vadă imediat pe Gundogan din 2013 nu știe ce vorbește. La fel și pe Bender. O absență de lungă durată lasă urme. Și Kagawa începe să dea semnale că și-a reamintit de fotbalul de dinainte de Manchester, mai rămîne de incorporat Immobile, ceea ce iarăși e un lucru de durată. În plus, va fi și pauza de iarnă, numai bună pentru ca Jurgen Klopp să meargă undeva la cald, cu toată echipa de data asta și să încerce să schimbe ceva în joc. Să-l varieze puțin, astfel ca și-n dueluri cu adversari ce invită Borussia să aibă posesie și să atace să nu mai apară probleme.
Obiectivul numărul unu e calificarea în Champions League. Ar fi un dezastru ratarea sa. Bundesliga nu mai poate fi cucerită, e de presupus că anul ăsta Bayern va cîștiga mai clar decît a făcut-o în sezonul trecut, cînd a luat campionatul în martie. Iar al doilea obiectiv e Champions League. O competiție unde Borussia pare că se simte bine și din calculele căreia zău că n-ar trebui exclusă. Din primăvară vor veni dueluri cu adversari de primă mîna, dar asta n-a deranjat defel la Dortmund. Astăzi, o dublă a Borussiei cu Real, Chelsea sau Bayern nu cred că ar avea un favorit cert. Pe cît de rău sta în Bundesliga, pe atît de bine arată Borussia în Ligă. Eu unul o văd capabilă de suprize în acest sezon.
Caută-mă!