Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
S-a stins Alfredo Di Stefano. La 88 de ani, pe care abia ce i-a împlinit pe 4 iulie. Nu mult timp după, în timp ce se uita la un meci de fotbal de la Mondialul brazilian, a suferit un atac cardiac. Inima sa atît de încercată s-a luptat, însă în cele din urmă a încetat să mai bată.
E o zi tristă pentru fotbal. Ne despărțim de una dintre cele mai mari figuri pe care acest sport a fost capabil să le ofere. Trăim timpuri în care Messi, Cristiano Ronaldo, Neymar sau alții ca ei ne acaparează ecranele televizoarelor, ale calculatoarelor, ale tabletelor și ale telefoanelor mobile. A existat însă și o vreme în care toate acestea nu se inventaseră, în care imaginile erau alb-negru, iar mingea de fotbal avea șiret. Acelea au fost timpurile în care un argentinian poreclit ”Săgeata blondă” venea în Europa și-o cucerea definit. Acesta a fost Alfredo Di Stefano, omul de care sînt legate primele 5 Cupe ale Campionilor Europeni, cîștigate de manieră consecutivă și foart clară de Real Madrid. 5 din cele 10 actuale.
Destinul lui Di Stefano nu are cum să nu fie legat de aceste trofee. Poate că așa a fost să fie, ca exact în anul în care Real Madrid a cîștigat ”la decima”, omul care a adus-o pe prima să plece din această lume. S-a bucurat de acest trofeu ca și când ar fi fost primul. Iar acum a plecat într-o altă lume, să le povestească lui Ferenc Puskas și Santiago Bernabeu cum stă treaba cu fotbalul 50 de ani mai tîrziu.
Pentru cine nu știe, Alfredo Di Stefano a fost primul mare nume disputat de Real Madrid și FC Barcelona. A ajuns la Madrid, după ce jucase în cîteva meciuri amicale în tricoul Barcelonei. După o istorie rocambolească, zice-se că la intervenția lui Franco, dictatorul spaniol avînd legături afective cu clubul din Madrid. Aveți întreaga poveste, spusă chiar de cei implicați, mai jos:
Și pentru că imaginile vorbesc cel mai bine atunci cînd vine vorba de un fotbalist, vă invit să-l descoperiți pe Alfredo Di Stefano așa cum a fost. De multe ori genial, de foarte multe ori decisiv. Sînt două filme documentare care pot reliefa personalitatea celui care a fost ”La Saeta”.
Odihnească-se în pace!
Primul film:
Cel de=al doilea film:
Acum două săptămîni l-am întrebat pe Enrique Cerezo cît de subțire e granița ce desparte fericirea de dezamăgire. Președintele lui Atletico Madrid era invitat de gală într-o ediție specială de Fotbal European și nici măcar n-a clipit atunci cînd a răspuns: ”un minut”. Era vorba, evident, de Lisabona și de finala Champions League, pe care Atletico o avea cîștigată în minutul 92 și pe care a pierdut-o în cele din urmă. Mi-aș dori să am posibilitatea să-i pun o întrebare asemănătoare și lui Louis van Gaal. L-aș întreba cît de subțire e granița dintre geniu și nebunie?
Fac un exercițiu de imaginație și pretind că m-aș afla în același studio de la Fotbal European cu tehnicianul olandez. Îmi imaginez deci că mi-ar răspunde: 11 metri. De fapt, trecînd imaginația în plan secund, e un răspuns pe care îl dau eu la acea întrebare. 11 metri poate fi granița dintre geniu și nebunie. Dar, mergînd mai departe, 11 metri puteau reprezenta, în ceea ce-l privește pe Van Gaal, granița între succes și eșec. Între responsabilitatea succesului și responsabilitatea eșecului. Între laude și critici.
Dacă tot sîntem la momentul imaginației, s-o lăsăm în continuare liberă. Și să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat și ce s-ar fi discutat dacă Olanda pierdea, la penaltyuri, meciul din ”sferturi” cu Costa Rica. Probabil că Van Gaal ar fi fost făcut praf pentru această idee. Care, din ce se aude, nici nu e sută la sută a lui, dar asta are mai puțină importanță, un om deștept e cel care știe să asculte și să preia de la colaboratorii săi. Probabil însă că toată lumea i-ar fi reproșat lui Van Gaal faptul că a conservat o schimbare, cînd foarte ușor putea s-o facă în primele 90 de minute sau în prelungiri și să încerce astfel să cîștige meciul. Presa olandeză nu e de calibrul celei germane cînd vine vorba de aciditate, dar s-ar fi găsit cîteva cuvinte ușor jignitoare care să i se asocieze lui Van Gaal. I s-ar fi reamintit cu siguranță un mare eșec al fotbalului olandez din ultimii 40 de ani, absența de la Mondialul asiatic din 2002, eșec de care mulți au uitat azi, dar care se leagă de numele lui Van Gaal. I s-ar fi uitat toate meritele de la acest turneu final, victoria în fața campioanei mondiale în primul rînd și toată lumea și-ar fi reamintit că Olanda a tremurat cu Australia și a avut destul de mult noroc cu Mexic. Cînd, apropo de întrebarea pusă lui Enrique Cerezo, Olanda a navigat intens pe granița dintre dezamăgire și fericire, în sens invers însă.
Dar lui Van Gaal i-a ieșit mutarea. Și acum poate culege elogiile venite din toată lumea. Cine nu riscă nu cîștigă, nu-i așa? El a riscat, iar aura sa e acum mai amplă și, probabil, va fi primit cu mult mai multă simpatie la Manchester atunci cînd va fi instalat oficial la United.
Pep Guardiola vorbea mereu că un antrenor, dacă vrea să aibă succes, trebuie să aibă mereu la îndemînă măcar un plan B, dacă nu cumva și un plan C, D și așa mai departe, atunci cînd lucrurile merg rău. Pep a lucrat cu Van Gaal, în prima lui etapă la Barcelona. Tipicar în ceea ce privește meseria, Van Gaal și-a notat acest plan undeva în carnețelul lui, devenit celebru în acea perioadă la Barcelona. ”La libreta de Van Gaal” a dat ulterior și numele unui site destul de cunoscut în Spania. Presupun însă că a apelat la el atunci cînd și-a dat seama că o altă modificare nu ar putea aduce mare lucru în plus în jocul echipei sale. S-a văzut totuși că după intrarea lui Huntelaar gloanțele se cam epuizaseră. Priviți lotul Olandei și gîndiți-vă pe cine mai putea să bage Van Gaal în teren ca să schimbe dinamica jocului? În condițiile în care introducerea lui Huntelaar în locul lui Martins Indi destabilizase puțin apărarea olandeză, trecută într-o linie de 4 oameni, cu Kuyt (imens jocul său) pe post de fundaș dreapta. Nu uitați de ocaziile pe care le-a avut Costa Rica după această echimbare!
Cînd l-a observat pe Krul încălzindu-se pe margine, Oliver Kahn, care comentează pentru nemții de la ZDF, a spus: ”Van Gaal e un monstru. Schimbă portarul la penaltyuri și-i ucide”. Spun cei care studiază statisticile că Tim Krul a luat gol la Newcastle în 90 la sută din penaltyurile pe care le-a avut de apărat. Aceleași statistici, zice-se, ar spune că Cillessen stătea chiar mai prost din acest punct de vedere decît Krul. Nu știu dacă e adevărat, căci eu merg pe principiul că statisticile sînt ca un slip tanga, arată tot ce e de arătat, dar ascund părțile esențiale. Ceea ce s-a văzut ulterior. Cu siguranță că Oliver Kahn a simțit ceea ce avea să urmeze. Nu știu dacă și felul în care avea să se comporte Cillesen la fiecare penalty al celor din Costa Rica, războiul psihologic declanșat de el, felul în care i-a privit în ochi pe fiecare în parte. A scos două, la celelalte a fost pe ele cum se zice. Să fim cinstiți, jucătorii din Costa Rica nu-s mari nume pe harta fotbalului de azi. În mintea lor pesemne că dubiile au încolțit în momentul în care au văzut schimbarea. Și-au zis, pesemne, ceva de genul ”dacă Van Gaal îl bagă pe ăsta în poartă înseamnă că e bun”, n-aveau ei de unde șă știe care-s statisticile lui Krul. Suficient pentru ca dubiile să le afecteze luciditatea și genunchii. Genunchiul tremură atunci cînd creierul e în panică. Creierul e cel care comandă, piciorul execută. Sînt însă tare curios dacă Tim Krul ar face astfel de gesturi și-n fața lui Thiago Silva, David Luiz ori Neymar, în fața lui Messi, Mascherano ori Di Maria, în fața lui Ozil, Thomas Muller ori Schweinsteiger. Nu știu de ce, dar cred că nu.
În fața lui Van Gaal stă acum o altă încercare. Înainte de Belgia-Argentina, majoritatea mergea pe mîna belgienilor. Care ar fi avut o groază de ocazii în meciul cu SUA. Acum, aceeași majoritate merge pe mîna Olandei, luînd în calcul doar ocaziile avute cu Costa Rica. Înainte de Belgia-Argentina scriam aici că Argentina nu-i SUA și are nevoie doar de o ocazie pentru a o transforma în gol. Și așa a fost. La fel spun și acum. Argentina nu-i Costa Rica, iar Olanda are o mare problemă, care e posibil să se vadă: De Jong. Mai exact, absența lui. Acolo a cîștigat Argentina meciul cu Belgia. În plus, olandezii par a avea și destule probleme fizice. Ca și la Argentina-Belgia, văd un 51 sau 52 % în favoarea Argentinei, nu mai mult, chit că nu va juca Di Maria. Sînt procentele pe care le dă Messi.
Cît despre Van Gaal, el va ieși, indiferent de situație, extrem de bine din acest Mondial.
Nu e nici o greșeală în afirmația din titlu. Abia acum a început turneul final pentru Belgia. Odată cu această ”optime” împotriva Statelor Unite, dar mai degrabă după ea, în ceea ce va urma. Belgia a fost una dintre echipele naționale cu cel mai mare orizont de așteptare la startul competiției. Intereseul oamenilor față de această generație a Belgiei era direct proporțional cu greutatea numelor ce compun lotul selecționat de Marc Wilmots. O sumă de nume extrem de importante, despre a căror colaborare în tricoul primei lor reprezentative știam destul de puține, căci grupa preliminară în care Belgia a defilat, dincolo de cele două partide cu Croația, nu îndemna la prea multe concluzii. N-am putut exclama după nici una dintre aceste partide decît un soi de ”mama mia, ce buni sînt”, dar în nici un caz ”mama mia, ce echipă bună sînt”.
Pe de altă parte, nici primele trei meciuri din Brazilia n-au reprezentat pentru Belgia un mod de a-și face cunoscute intențiile. Pe de-o parte din pricina grupei în sine, ce nu le-a pus mari probleme, căci Algeria, Rusia și Coreea de Sud sînt sensibil mai slab cotate decît Belgia, pe de altă parte și din pricina calendarului. Fiind ultima grupă în derulare, meciurile belgienilor veneau exact înainte de cele din grupa Braziliei și a Spaniei, cu tot ce înseamnă asta din punct de vedere mediatic.
Cu Statele Unite am sesizat însă un prim proces de intenție. Un lucru e limpede. Belgia are o generație de excepție. Dar și o șansă uriașă în fața sa. Și anume meciul cu Argentina. Dacă Belgia trece de acest hop foarte mare se va afla în fața unei semifinale cu Olanda (probabil, căci surpriza numită Costa Rica nu poate dura la nesfîrșit), un adversar pe care-l cunoaște foarte bine și care-i poate deschide porțile unei finale pe care puțini o vedeau totuși posibilă atunci cînd analizau șansele celor 32 de echipe aflate la startul turneului final.
Vorbeam mai sus de noțiunea de echipă la belgieni. Care e încă o necunoscută. Deocamdată, la acest turneu final, Belgia a fost un grup de individualități care a rezolvat meciurile și pe fondul schimbărilor făcute de Wilmots. Golurile belgienilor la Mondial au fost marcate în minutele 70, 80, 88, 77, 93 și 105, astfel că Wilmots a devenit cel mai intuitiv selecționer din acest punct de vedere. Trebuie ținut cont însă de un aspect, extrem de important, acela că o echipă națională nu poate avea prea ușor relațiile de joc ale unei echipe de club, din motive ce nu cred că mai trebuie explicate. Pe acest considerent, un turneu final de o asemenea anduranță, dar și disputat în condiții geografice și meteorologice aparte, e cîștigat de ”naționala” care face cele mai puține greșeli și care are cea mai mare doză de inspirație în teren și pe bancă.
Din al doilea punct de vedere, cel al inspirației, Belgia se înscrie cu siguranță la cuvînt. Din punct de vedere al greșelilor, mai există dubii. Statele Unite, fără să posede pe gazon nume comparabile ca valoare cu Belgia, a avut șansele sale într-un meci pe care Belgia ar fi trebuit să-l rezolve în 90 de minute. Americanii s-au redresat de la 2-0 și au fost extrem de aproape să ajungă la penaltyurile de departajare, unde chiar era posibil orice. Mai ales că-n poarta lor era Howard, care, conform statisticilor, a fost portarul căruia i s-au tras cele mai multe șuturi pe spațiul porții de la Mondialul din 1966 încoace. Dacă Statele Unite a reușit, e de presupus că și Argentina va reuși, iar atunci cînd vorbim de Messi, Di Maria sau Higuain parcă e un pic altceva.
O scurtă paranteză. Despre Statele Unite, înainte să revenim la Belgia și la meciul ce urmează, cu Argentina. SUA și-a schimbat radical imaginea fotbalistică din 1994 încoace. Au fost 20 de ani în care cea mai puternică țară din lume a încercat să iasă de sub titulatura outsider-ului. Nu i-a reușit pe deplin, însă progresul e evident, iar calificările la turneele finale urmate de calificările din grupe au devenit o obișnuință. Mai sus de atît e însă greu de ajuns, oricît ar vrea americanii, de la președintele Obama pînă la omul de rînd. ”One team, one nation” a fost motto-ul lor la acest Mondial, iar felul în care a fost trăită ”optimea” cu Belgia pe tărîm american merită consemnat. Am văzut sute de mii de oameni adunați, de multe ori pe stadioane de baseball sau fotbal american, pentru a urmări acest meci, ceea ce e un cîștig uriaș pentru ”soccer”. Americanii sînt o națiune cu un entuziasm cîteodată infantil în ceea ce privește marile dueluri ale țării lor, dar înainte de a-i ironiza cred că n-ar strica să luăm ceva lecții de la ei în ceea ce privește patriotismul și atașamentul față de țara lor. Statele Unite a ieșit onorabil dintr-un duel cu un adversar mult mai talentat în acest sport. Paranteză închisă.
Înapoi la Belgia! Și la duelul cu Argentina. Deja ce-a fost nu mai contează, viitorul e cel mai important. Statisticile spun că Belgia și Argentina au avut fix același traseu, 3 victorii în grupă și victorie după prelungiri în ”optimi”. Va fi tare interesantă abordarea celor două echipe. Sau a celor doi antrenori. Parcă ambelor le-ar conveni ca posesia și controlul să fie al celeilalte. Și Argentina și Belgia pot fi devastatoare pe contră. Depinde ce ca ieși din această invitație comună. Logica ar spune că un meci deschis, ”care pe care”, ar avantaja echipa care-l are pe Messi, de aceea nu cred că Belgia ar prefera o astfel de abordare.
Ultima dată cînd Belgia a avut o generație asemănătoare a fost în 1986. Atunci, la Mondialul mexican, i-a ieșit în cale tot Argentina, iar Maradona a rezolvat de unul singur meciul. Senzația e că Argentina de azi are nevoie tot de litera ”M” pentru a reuși ceva asemănător. ”M” de la Messi, de la Di Maria. Sau de la miracol.
Enrique Cerezo, președintele clubului Atletico Madrid, campioana Spaniei și vicecampioana Europei, a fost la București într-o scurtă vizită cu caracter de afaceri. Nu doar fotbalistice, ci și și personale, Enrique Cerezo fiind un important om de afaceri al Spaniei, implicat puternic în lumea producțiilor de televiziune și film. A ales să vină la Digi Sport pentru un interviu pesemne și pe considerentul că e canalul care transmite în exclusivitate pentru România campionatul spaniol.
Ca de fiecare dată cînd am ocazia să cunosc astfel de personalități, puternice și importante, nu contenesc să mă mir de nivelul de educație pe care-l posedă. De felul în care se comportă, extrem de relaxat, politicos și cu foarte mult bun simț. I-a plăcut ce-a văzut la Digi, de vreo trei ori a lăudat studiourile și dotările pe care Digi Sport și Digi 24 le au, inclusiv la începutul emisiunii. Nu cred că a făcut-o doar din politețe, ar fi spus-o o singură dată, nu de trei 3, cred că într-adevăr i-a plăcut.
La fel cum cred că i-a plăcut și ediția specială de Fotbal European la care a fost invitat. Care trebuia să fie mai lungă, mult mai lungă, așa ne înțelesesem, doar că avionul privat cu care a călătorit s-a nimerit să ajungă la București în plină furtună, ceea ce a făcut ca aterizarea să întîrzie mai mult de oră. Apoi un telefon pe care l-a primit în timp ce era în studio, prin care i s-a conformat o primă întîlnire, în acea seară, cu premierul României a făcut ca dintr-o oră să rămînă mai puțin de jumătate. Ar mai fi stat, se vede că-i place să vorbească despre fotbal, dar n-a putut.
Eu unul am avut ceva emoții. Se vede un pic la început. Nu neapărat pentru că stăteam lîngă șeful campioanei Spaniei, pe care l-am văzut de sute de ori în transmisiunile Digi Sport, ci pentru că trebuia să facem emisiunea în limba spaniolă. Vorbesc rezonabil spre bine spaniola, mă pot înțelege cu oricine, dar o emisiune e un pic mai greu, căci trebuie foarte repede să gîndești în română și apoi să faci instantaneu traducerea. Dar am decis că e mai bine așa pentru că mi s-a părut mult mai simplu, mult mai cursiv dialogul. Ne-a ajutat în luarea deciziei și experiența pe care, de exemplu, a avut-o George Dobre atunci cînd l-a avut invitat în studio pe Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, și a trebuit să vorbească în limba română și să folosească un translator. Atunci a ieșit un dialog cu multe pauze, dar și ceva sincope în traducere, așa că am decis să facem dialogul în spaniolă și apoi să subtitrăm. Cred că a ieșit bine.
Cam asta ar fi. Dacă ați ratat interviul la difuzarea lui în direct sau în reluările de pe programele Digi, îl găsiți mai jos:
Caută-mă!