Florentino Perez a fost reales președinte la Real Madrid. E știrea zilei. Una care n-a făcut, ca altădată, prea multă vîlvă. Și asta pentru că Florentino Perez n-a avut contracandidat în această cursă. A alergat singur și, pentru că nu e vorba de un banc prost, n-avea cum să termine pe doi.
Aruncați o privire asupra titlului! ”Florentino Perez s-a reales”. Nu, nu e nici o greșeală. Acesta e adevărul, iar motivele pentru care vechiul și, de azi, noul președinte al Realului a fost unicul candidat la această funcție nu țin de un eventual dezinteres al altora, ci de anumite manevre.
Dezinteres n-avea cum să fie. În Spania se spune că funcția de președinte la Real Madrid poate fi mai prețioasă decît cea de premier al Spaniei. Sigur, e o exagerare, provenită din perioada în care Realul era cel mai important club din lume, dar în mod cert nu e o exagerare grosolană. E de ajuns să-l privim chiar pe Florentino, a cărui avere e azi de 10 ori mai mare decît în vara lui 2000, cînd a preluat, pentru prima dată, acest scaun grație, vă amintiți cu siguranță, transferului lui Figo de la FC Barcelona.
PARANTEZĂ.
Atunci, manevra lui Perez a fost genială. A semnat un precontract cu Jose Veiga, cel care era reprezentantul lui Figo, prin care se obliga să accepte trecerea jucătorului de la Barcelona la Real Madrid, în cazul în care Perez ar cîștiga alegerile. Trecerea s-ar fi făcut cu achitarea clauzei de reziliere a lui Figo, undeva în jur de 60 de milioane de euro. Atît Figo cît și Veiga urmau să încaseze un comision de 3 milioane de euro, dar Perez a fost suficient de inteligent să pună și el o clauză de 30 de milioane de euro de penalizare, în caz că cei doi nu respectă contractul și Figo refuză să meargă la Real. Mai tîrziu, atît Figo cît și Veiga aveau să admită că făcuseră asta doar pentru a presa conducerea Barcelonei să-i mărească salariul jucătorului și să-i prelungească înțelegerea. Cei doi nu se așteptau, cum de altfel nu se aștepta nimeni, ca Perez să-l învingă pe Lorenzo Sanz, președintele în exercițiu, cu care tocmai se cîștigase Liga campionilor.
Perez însă i-a convins pe alegători. Atît cu numele lui Figo, căci era prima dată cînd se întîmpla așa ceva la alegeri, dar și cu promisiunea că dacă nu-l aduce pe Figo va plăti el abonamentul pe un an pentru fiecare socio în parte. Avea și de unde să promită, cele 30 de milioane pe care urma să le plătească drept daune Figo.
În ziua cînd Perez a cîștigat, Figo și-a sunat impresarul și l-a întrebat ce urmează să facă. Răspunsul lui Veiga a fost cam șocant pentru fotbalist: ori rămîi la Barcelona și plătești 30 de milioane, pe care nu-i ai, ori îi determini pe cei de la Barcelona să plătească ei 30 de milioane, ceea ce nu vor acepta, ori ne judecăm cu Florentino și e foarte posibil să mergem amîndoi la închisoare, ori mergi la Real Madrid. Evident, portughezul a ales ultima variantă.
PARANTEZĂ ÎNCHISĂ.
De atunci, Florentino a evoluat. Firma sa, ACS, a devenit cea mai puternică din Spania în sectorul construcțiilor. Beneficind, e limpede, și de avîntul luat de această țară, unde s-a construit nu mult, ci enorm, de multe ori în neștire. Spania a avut un procentaj de captare a fondurilor europene de 110 la sută în această perioadă de avînt, iar Florentino și-a folosit relațiile pe care și le făcuse ca președinte la Real Madrid pentru a primi contracte generoase cu statul. Dar nu doar cu statul spaniol, ci și în China, unde a construit două centuri ale Beijingului, în Thailanda, chiar și în SUA.
Alegerile din acest an erau fixate pentru 15 iunie. Prin iarnă, atunci cînd a apărut prima scînteie a conflictului dintre Mourinho și vestiar, scriam pe acest blog că Florentino Perez joacă tare, în perspectiva alegerilor. Recitiți acel text, cu informațiile de acum, și veți vedea că n-a fost o exagerare. Nu s-a limitat însă la acest joc. A acționat și pe alte părți. Din nou genial. A schimbat regulamentul de desfășurare a alegerilor, introducînd două elemente ce pot părea derizorii, dar nu sînt.
În primul rînd, a impus ca fiecare candidat să fie ”socio” de cel puțin 20 de ani, față de minim 10 cum era pînă acum. Și, în al doilea rînd, cel mai important de fapt, a impus ca fiecare candidat să depună și, practic, să blocheze la dispoziția clubului dacă ar fi ales, pe toată durata mandatului, o sumă de bani reprezentînd 15 la sută din bugetul clubului la momentul depunerii. Acești bani reprezintă o garanție și pot fi utilizați de club în situații de urgență. Cu un buget de aproape 500 de milioane de euro, suma pe care ar fi trebuit s-o depună fiecare pretendent la fotoliul prezidențial e de 75 de milioane de euro. Deloc puțin, mai ales în astfel de vremuri.
Cu aceste două condiți, a blocat practic accesul la cursa prezidențială pentru orice rival. Și, în special, a blocat doi contracandidați care i-ar fi putut pune probleme. Primul era fostul mare jucător Manolo Sanchis. Nume greu în istoria clubului, care, se spune, și-ar fi asigurat sprijinul lui Raul, Hierro și Vicente del Bosque. Al doilea nume era cel al lui Jose Maria Aznar, fostul premier al Spaniei, fan declarat al Realului. La fel de greu, poate mai greu, de vreme ce soția sa, Ana Botella, este primarul Madridului.
Nici unul dintre cei doi nu îndeplinește, ați ghicit, noile condiții. Manolo Sanchis nu poate pune suma de 75 de milioane garanție, în vreme ce Aznar are ceva mai mult de 10 ani ca ”socio”, departe de cei 20 de ani impuși, plus că nu i-ar fi convenit prea tare ca lumea să știe că are 75 de milioane de euro la îndemînă.
Așa că, neavînd contracandidat, Florentino Perez și-a început, în mod oficial, noul mandat. A făcut-o cu promisiunea că nu-l va lăsa pe Cristiano Ronaldo să plece și că, odată trecută această perioadă electorală, se va ocupa de transferuri.
Deocamdată, Real pare într-un soi de șoc post-Mourinho. Nu are antrenor, n-a transferat pe nimeni, mai mulți jucători ar cam vrea să plece, iar Cristiano nu se arată prea dornic să semneze prelungirea. Cunoscîndu-l însă pe Florentino Perez, sînt convins că prima mutare a Madridului nu va întîrzia să apară
Subiectul pe care aș vrea să-l pun pe tapet în cele ce urmează a plecat de la o discuție începută la Fotbal European, printr-o întrebare ce-a fost adresată, și continuată pe facebook. Cineva mi-a pus următoarea întrebare: Cine va lua Balonul de Aur în 2013? Am pus-o și eu, chiar în titlul acestui text. Pentru toată lumea.
Mărturisesc că m-am blocat un pic la început. În ultimii 4 ani am avut un singur cîștigător. Undeva pe la începutul anului, am încercat să explic pe acest blog de ce cîștigă întotdeauna Messi. La acea dată, Balonul de Aur 2013 părea o continuare a disputei dintre Messi și Cristiano Ronaldo, cu un mic plus în dreptul lui Cristiano, al cărui start de 2013 a fost fantastic. Lucrurile s-au așezat între timp, iar cei doi, victime ale eliminărilor suferite de Barcelona și Real Madrid în semifinalele Ligii au intrat într-un con de umbră. Accentuat de problemele fizice ale lui Messi și de problemele cu Mourinho ale lui Cristiano, apoi noile accidentări ale lui Messi și de momentele mai puțin bune ale Realului sub comanda lui Ancelotti.
Revin la întrebare. Totuși, cine va cîștiga Balonul de Aur? În momentul ăsta, logic e să te gîndești la un jucător de la Bayern. Orice jucător de la Bayern, chiar și portarul Neuer, pare în acest moment mai aproape de trofeu decît Messi și Cristiano, cei care l-au pasat în ultimii 5 ani.
Eu unul m-aș gîndi în primul rînd la Ribery. Mai ales că e într-o formă fantastică, iar premiul primit recent de la UEFA Champions League ar fi un motiv în plus. Dar nu l-aș ocoli nici pe Robben. Roata carierei sale s-a întors elegant în finala de pe Wembley. Dintr-un pierzător de finale, un ”loser” de profesie, a devenit un cîștigător. A decis încotro merge trofeul Champions League, a avut un final de sezon fantastic, a cîștigat și campionatul și Cupa Germaniei, deci mi se pare candidatul perfect. Ar trebui să-l urmeze alți jucători de la Bayern. Ar mai fi Lahm, poate Thomas Muller. Poate Schweinsteiger.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zic totuși să nu ne grăbim. Eu unul nu-s așa convins că vreunul dintre ei va izbuti să convinga marea masă de votanți și să cîștige trofeul. O să mă explic. De cînd FIFA s-a insinuat în tradiționala anchetă France Football și i-a dat o nuanță mult mai globală, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri. S-au schimbat și criteriile. Cel sportiv, dat de trofeele cîștigate, reprezintă o treime. S-au dus vremurile cînd Cannavaro lua Balonul, în 2006, sau cînd Oliver Kahn venea pe locul 3 în 2002, exclusiv datorită performanțelor echipelor naționale sau de club. Acum se ia în calcul și constanța, căci trofeul e pe tot anul, nu doar pe prima lui jumătate. Iar din acest punct de vedere, multe se mai pot întîmpla în lunile rămase.
Se va vota în decembrie și, cum în general ultima impresie contează, cine știe ce va fi atunci. Mai ales că un alt criteriu luat în calcul de votanți e cel al imaginii. Iar aici, cei de la Bayern au mult de pierdut. Și asta pentru că Bundesliga nu are impactul mediatic pe care îl provoacă Primera Division, prin Real Madrid și Barcelona, ori Premier League. Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Oamenii vor vota și în funcție de ceea ce văd. Venirea lui Guardiola la Bayern a ajutat clar la creșterea mediatică a Bundesligii. Pe de altă parte, Bayern e atît de puternică în momentul ăsta, încît nu știu dacă e cineva care să creadă că-n sezonul viitor ar putea pierde campionatul. Nu mai pun la socotează un alt aspect, nici unul dintre cei pomeniți nu e un foarte vizibil în reclame la nivel mondial, ca să nu mai spun că Thomas Muller e clasicul exemplu de anti-star.
Aparatul mediatic din jurul lui Messi, mai ales, căci presa catalană e ”trup și suflet pentru culori”, dar și al lui Cristiano Ronaldo va fi foarte important. Germania și Anglia nu au ziare de sport, iar asta contează, indiferent de cît de bine arată suplimentele sportive ale cotidianelor generaliste ori ale tabloidelor.
Nu văd, așadar, atît de clar înclinată balanța Balonului de Aur către un jucător sau altul, fie ei și de la tripla campioană Bayern Munchen. Zic să reluăm discuția undeva la finalul lunii noiembrie, cu date noi. Deocamdată, să ne bucurăm de fotbalul și de spectacolul campionilor din Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pe 30 mai a fost ziua lui Steven Gerrard. E inutil să încerc acum să explic cine este Steven Gerrard și ce reprezintă el pentru Liverpool și pentru fotbal, în general. N-am această intenție și nici nu cred că ar fi cazul. S-au scris și povestit atîtea despe ”Steve G” încît simt că n-ar mai fi loc de alte rînduri. Cel puțin acum.
Cel mai bine cred că ar fi să lăsăm imaginile să vorbească! Se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa că vă propun să vedeți două filme documentare cuși despre Steven Gerrard. Sînt parcurse acolo destule momente importante din cariera celui mai important fotbalist din lotul actual al lui Liverpool.
Primul film se numește ”My Story” și e, de fapt, o trecere în revistă, făcută chiar de el, a unor borne semnificative. E structurat în 6 părți.
Cel de-al doilea film, se numește ”A year in my life”. Se referă la, probabil, cel mai important an din cariera lui Steven Gerrard. Un an pe care nu are cum să-l uite. Poate că ați ghicit despre ce e vorba. Dacă n-ați ghicit, veți descoperi totul cu și mai mare plăcere.
Nu trebuie să fii neapărat suporter al lui Liverpool pentru a-l admira pe Gerrard. De fapt, cred că despre un fotbalist se poate spune că este foarte mare abia atunci cînd este admirat, nu neapărat iubit, ci admirat și respectat inclusiv de suporterii echipelor adverse.
Vizionare plăcută!
Pentru început, ”My Story”, în 6 părți:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
PARTEA A 4-A
PARTEA A 5-A
PARTEA A 6-A
Și acum, vă propun să descoperiți, sau să vă reamintiți, care a fost cel mai important an al carierei lui Steven Gerrard. ”A year in my life”:
Dacă la nivel de jucători, piața de mercato se miscă parcă mai rapid decît în alți ani, vezi transferurile lui Neymar și Radamel Falcao, realizate într-un moment în care campionatul Spaniei încă nu s-a încheiat, nici la nivel de antrenori lucrurile nu sînt mai calme. Două nume importante, Rafa Benitez și Walter Mazzarri, au schimbat extrem de repede echipele, deși măcar în cazul primului se aștepta o surpriză.
Rafa Benitez a învățat probabil ceva din perioada de pauză competițională pe care a avut-o după ce a plecat de la Inter. Și anume că în fotbal nu e bine să aștepți. Pentru că nu se știe niciodată. Așa că a acceptat oferta celor de la Napoli fără prea mult timp de gîndire și fără prea multe condiții. Revine în Serie A un antrenor cu un CV excelent, dar în care în campionatul italian a rămas dator, căci perioada Inter, chit că a avut particularitățile și dificultățile ei post-Mourinho, n-a fost deloc grozavă.
Această mutare trebuie privită și din punctul de vedere al lui Napoli. Ca și club, ca entitate ce tinde să devină un reper important în ”Il Calcio”. Conștient că plecarea lui Mazzarri a adus clubul la o intersecție, Aurelio De Laurentis n-a vrut să transforme totul într-un film prost. Pesemne că la viața lui a produs și filme proaste, destule ar zice cîrcotașii, astfel că știe ce rețetă poate aduce un astfel de eșec comercial. Astfel că a mers pe mîna unui regizor de primă mărime, consacrat, cu multe premii la activ, a se citi trofee. Rămîne de văzut acum dacă va putea să-i satisfacă pretenșiile la nivel de distribuție, de actori.
Prin aducerea lui Benitez, De Laurentis nu doar că și-a făcut un cadou, căci chiar de ziua lui a semnat cu tehnicianul iberic. Dar a reușit să impună ideea că Napoli nu e un club oarecare, ci o forță. Un club care izbutește să-l aducă pe cîștigătorul Europa League, fără să se întindă prea mult la negocieri, nu poate fi oarecare. Cîtă diferență, iată, în gîndirea sa față, de exemplu, de ideea năstrușnico-penibilă a Interului de a-l aduce pe Gasperini, acum doi ani.
Din punct de vedere fotbalistic, Benitez pare a se plia perfect pe structura fotbalului italian, Mai degrabă defensiv și mult orientat pe latura tactică, Benitez e un antrenor de tip italian. La Napoli însă are o problemă, căci orașul e fierbinte, zona întreagă arde în general, iar lumea parcă e mai amatoare decît în alte părți de spectacol, nu doar de puncte. Într-un fotbal în care rezultatul ideal e 1-0 și meciul perfect e 0-0, căci nimeni nu greșește, Napoli e un teritoriu aparte. În schimb, la nivel de echipă, Benitez găsește un lot bine structurat. Parcă mai legat decît cel pe care l-a găsit la Liverpool, în 2004. Rămîne necunoscuta Cavani, care mai degrabă va pleca decît va rămîne. Vor fi însă bani de pe urma acestui transfer, și nu puțini, pe care Benitez i-ar putea folosi pentru a mai implementa, pe ici pe colo cîte o piesă.
Celălalt nume, Walter Mazarri, are o misiune infinit mai grea decît Benitez. Găsește la Inter un grup debusolat, un lot ciuruit și o echipă care nu are echipă. Intrată într-o dinamică periculos de negativă (dacă Serie A mai dura cîteva luni se înscria cu șanse considerabile la retrogradare) Inter are nevoie de ceva mai mult decît un antrenor bun. Mazzari e un antrenor bun, fie și dacă luăm în considerare că modelul impus de el, cel cu 3 fundași centrali, e acum cel mai la modă în Italia. Spre deosebire de alte campionate, în Serie A atunci cînd se vorbește de așezări se pleacă de la faza de atac, nu de la faza de apărare. Astfel că acest modul cu 3 fundași centrali pe care și Antonio Conte îl folosește la Juve e complet diferit de cel pe care, de exemplu, îl mai utiliza Guardiola la Barcelona.
Probabil că Mazzarri va rămîne fidel acestui sistem și la Inter. Va fi ultima sa problemă, căci echipa a jucat așa în destule meciuri cu Stramaccioni. Marea sa problemă derivă din umplerea golurilor din acest modul. Din punct de vedere al imaginii, Massimo Moratti a procedat excelent aducîndu-l pe Mazzarri, căci era unul dintre tehnicienii la modă în fotbalul italian. Mai departe rămîne de văzut dacă-i va oferi antrenorului la modă și jucători la modă, căci ce are acum Inter în lot reprezintă, cu cîteva excepții, o comuniune de oameni blazați, erodați, cu salarii mari și obiective mici.
Înlocuirea lor însă costă, și nu puțin. Moratti plătește acum factura greșelilor făcute imediat după plecarea lui Mourinho, atunci cînd Benitez i-a propus să vîndă ce e de vînzare și să aducă altceva în loc. Julio Cesar, Maicon, Sneijder, Milito, Eto`o, poate Chivu erau nume atunci pe care se puteau scoate bani mulți, căci erau în plină efervescență. Un tip mult prea atașat și atașabil de persoanele cu care lucrează, Moratti n-a vrut să-și calce pe inimă. A continuat cu acel grup sătl și extrem de bine plătit, iar încasările s-au redus. Anul trecut echipa a lipsit din Champions League, acum va lipsi din Europa cu totul. Sînt niște bani ce veneau automat, dar nu mai vin, iar găurile trebuie acoperite. Iar Moratti lasă impresia ori că nu mai are cu ce, ori că nu mai vrea.
Pînă la un punct, situația lui Radamel Falcao seamănă cu cea a lui Neymar. Ca și viitorul star al Barcelonei, și Falcao știa foarte bine că va pleca de la Atletico în această vară. Ceea ce se va și întîmpla. Destinația însă este una cît se poate de surprinzătoare. La AS Monaco nu s-a gîndit nimeni totuși că va ajunge.
Cînd a plecat de la Porto la Atletico Madrid, lumea nu s-a prea întrebat dacă e un pas înainte. Deși Porto era o prezență constantă în Champions League și o candidată permanentă la lupta pentru trofee în Portugalia, s-a mers pe ideea că ”El Tigre” a trecut totuși într-un campionat superior, cel al Spaniei. Primera Division e mult peste prima ligă a Portugaliei, iar expunerea de care a beneficiat Falcao a fost clar mai mare.
Și-a făcut și el treaba foarte bine. Cifrele vorbesc despre unul dintre cei mai mari atacanți ai momentului, poate cel mai complet atacant de careu care există. De la cifre și de la randament s-a pornit în speculații. Chelsea, City, Manchester United, PSG, Real Madrid, toate s-au aliniat în această cursă a zvonurilor din această perioadă de mercato, dintre 90 la sută sînt false, cu pretenții a-l achiziționa pe columbian. Oricare din variantele de mai sus reprezentau un pas înainte. AS Monaco nu reprezintă, cel puțin în opinia mea, și o să mă explic, decît un pas înainte din punct de vedere financiar.
Am spus de multe ori, și am fost contrazis de tot atîtea ori, că pentru fotbaliști cel mai important element e banul. Hai să nu generalizăm! Pentru 90 la sută dintre ei. Nu e nimic condamnabil, în fond practică o meserie scurtă, care trebuie să le asigure existența, lor și familiei, mulți ani după vor terminat cu ea. Plus că e și o meserie extrem de riscantă, căci niciodată nu știi de unde apare o accidentare și, mai ales, cînd, o accidentare ce-ți poate pune între paranteze destul de groase viitorul. Pentru mine cazul lui Marius Niculae e elocvent, asta ca să dau un exemplu din zona apropiată nouă, care se accidentează extrem, dar extrem de grav în ultimul meci pe care trebuia să-l joace la Sporting înainte să plece la AC Milan. Iar ăsta nu e un zvon, nu e o bîrfă, e o informație certă. Mai adaug că s-a accidentat în ultimele minute ale acelui meci, într-un moment în care la margine era pregătit cel care urma să intre în locul lui. Așa că înainte să-i acuzăm pe acești băieți că-s lacomi, mercenari sau mai știu eu cum, ar fi bine să încercăm să ne punem în pielea lor. S-ar putea să constatăm că nu-s ei cei care decid întotdeuna astfel de mișcări. Despre rolul impresarilor am tot vorbit pe aici.
Îl înțeleg pe Falcao. Devine mai bine plătit decît Messi și Cristiano Ronaldo, asta pînă cînd Florentino Perez se decide să-i prelungească înțelegerea și să-i mărească salariul lui Cristiano. Trebuie pentru asta să-i lase lui toate drepturile de imagine, ceea ce la Real nu se prea practică. Dar despre subiectul acesta, altădată. Revin la Falcao. Îl înțeleg, dar am libertatea să analizez decizia lui, acest transfer.
Merge într-un campionat plasat cam pe locul 5 în topul ligilor europene. Aproape de cel al Portugaliei chiar. La o echipă fără mare tradiție europeană, acea finală a Ligii din 2004 făcînd parte din acel hazard al istoriei. O echipă fără public. Îi va fi destul de greu lui Radamel să joace pe un stadion semi-gol, după ce a trecut pe la Porto și, mai ales, Atletico. La o echipă care nu joacă Liga Campionilor și nici Europa League. L-am cîștigat pe Neymar pentru mijlocul săptămînii, dar l-am pierdut pe Radamel.
În primul rînd la o echipă care pleacă de la zero. Se zice că se va construi totul în jurul lui Falcao. În 2003, Ronaldinho a ales Barcelona și nu Manchester United deși Barcelona era tare departe de ceea ce e azi pentru că i s-a prezentat un proiect în care era figura centrală. E posibil ca asta să-l fi sedus pe Falcao, deși am dubii că Monaco de azi e măcar la jumătatea acelei Barcelona din 2003, chiar așa într-o perpetuă stare de deprimare cum era atunci gruparea catalană. Să vede, aceste proiecte la echipe fără tradiție și fără istorie în fotbalul mare sînt greu de realizat, în ciuda banilor. Exemplele City, PSG sau Anji sînt elocvente. Cînd ai ceva tradiție în spate, cum e cazul lui Chelsea, care nu se compară la acest capitol cu United, Liverpool,. Arsenal, e ceva mai ușor, deși Roman Abramovici a trebuit să aștepte destul și să cheltuie mult pînă să pătrundă în elită.De văzut dacă noul proprietar de la Monaco va fi dispus s-o facă.
Acest Dmitri Ribolovlev e o copie destul de apropiată a lui Roman Abramovici. E doctor la bază, iar felul în care și-a construit averea e destul de neclar. Ca mai toți oligarhii din fostul URSS are legături suficient de obscure cu conducătorii Rusiei de azi și cu serviciile secrete. Se spune despre el că nu iubește fotbalul, așa cum, de exemplu, îl iubește Abramovici. Mai degrabă e om de afaceri. A văzut un business în preluarea clubului AS Monaco, iar atunci cînd va înceta să mai creadă în profitablitatea afacerii, fie că e vorba de un soi de protecție prin celebritatea pe care e pe cale s-o obțină (e mai greu de înlăturat un om celebru, deși rușii nu par a se da în lături de la nimic), va încerca să vîndă.
Milioanele de euro par a fi pentru el un mărunțiș. Stă în Elveția într-o casă de 230 de milioane, i-a cumpărat ficei sale, Ekaterina, un apartament la Monaco de 80 de milioane, altul la New York, cu 68 de milioane, insula Skorpio, din Grecia, unde e înmormîntat Onassis, cu 117 milioane, iar acum îi face echipă la Monte Carlo, ca să nu se plictisească.
Din punctul de vedere al lui Atletico, afacerea e bună. Se spune că-l va vinde cu aceeași sumă cu care l-a cumpărat. Adică 45 de milioane. Asta după ce l-a folosit doi ani, cu beneficiile de rigoare. Numai la noi gîndea un mare strateg al finanțelor și fotbalului că dacă ia un jucător cu 5 milioane și-l folosește 5 ani, timp în care el îmbătrînește și se uzează, plus că mai aduce beneficii în rezultate, trebuie musai să obțină profit la vînzarea lui, adică să-l dea cu mai mult de 5 milioane. Amortizarea fotbaliștilor e un concept care la noi nu e cunoscut însă.
Și se mai spune ceva. Am lăsat special la final acest lucru. Se spune că Falcao are clauză prin care poate pleca în vara viitoare la un club de elită, dacă va fi solicitat evident, pentru o sumă ce nu depășește 40 de milioane. Și se mai spune că Real Madrid ar avea opțiunea preferențială. În plus, ar exista și o clauză de 50 de milioane pentru luna ianuarie, valabilă pentru oricine.
Undeva, mai sus, în acest text vorbeam despre faptul că nu fotbaliștii decid în proporție de sută la sută unde și cînd se transferă. Atenție la numele celor aduși de Monaco pînă acum: Falcao, Carvalho, Moutinho, Rodriguez. Toți sînt aduși de același impresar, Jorge Mendes, omul numărul unu în domeniu la momentul actual. De unde se vede că prietenia e una, afacerile sînt alta, căci pe Falcao îl voia și prietenul Jose Mourinho la Chelsea. Atenție la ce poate urma, căci Mendes mai are destui jucători interesanți în portofoliu.
Nu cred ca avem nevoie de prea multe exemple care să ne confirme teoria, veche probabil de cînd lumea, că roata se întoarce. Întotdeauna. Am trăit cu toții asta pe pielea noastră, în diverse ocazii, și cu siguranță vom mai trăi. Asta nu e doar o constatare sau o promisiune, ci și un avertisment!
Arjen Robben e ultimul pe listă care a simțit pe pielea lui. Logodit cu neșansa și urmărit parcă perpetuu de ghinion, Robben era, pînă sîmbătă, omul finalelor pierdute. Și omul ratărilor din aceste finale pierdute. Un fotbalist de elită totuși, campion în toate țările în care a jucat, dar care nu reușea să scape de această imagine, o tortură interioară cu siguranță.
Revanșa trebuia să vină, roata trebuia să se întoarcă. În fond Arjen Robben, învinsese în cel mai greu meci al vieții sale, cel cu o boală cumplită de care fusese diagnosticat la 20 de ani. A continuat să lupte și, poate din această încrîncenare s-a născut faima sa de egoist, exasperant de individualist, adăugată la caracterizarea ”fotbalistul de cristal” ce i se făcea la fiecare accidentare suferită. Și au fost destule, căci Robben nu cred că a reușit să adune 10 meciuri consecutive jucate fără să se accidenteze. La Real Madrid, cel puțin, a petrecut mai mult timp accidentat decît pe teren, statisticile vremii vorbind de o medie de o leziune la fiecare 5 partide jucate.
La Bayern n-a ieșit cu mult din această ”tradiție”. A mai adăugat cîteva detalii însă, o ceartă cu Muller, o bătaie în toată regula cu Ribery, plus caracterizări deloc pozitive în presa germană, una departe de a fi gentilă atunci cînd i se oferă motive.
<
Sîmbătă s-a consumat însă și revanșa. Cu ”R” de la Robben. Și cum lucrurile se leagă mereu, a fost nevoie de accidentarea unui coechipier, Tony Kroos, de neșansa lui deci pentru ca Arjen să o regăsească pe a sa. Dacă Tony Kroos era apt, șansele lui Robben de a prinde un loc de titular erau minime, iar numărul de minute pe care urma să le prindă în acest meci depindeau doar de conjunctura din teren.
Fără Kroos, Thomas Muller s-a deplasat în zonă centrală, iar lui Robben i s-a deschis toată banda dreaptă. În teorie doar, căci realitatea din teren a arătat că Robben a jucat mai mult în celelalte zone. La primul gol a centrat din stînga, la al doilea, cel decisiv, a pătruns prin zonă centrală. În avancronica finalei, scriam că mă aștept ca Ribery să aibă acest rol. Cred că și Klopp se aștepta, așa că Jupp Heynckes decis probabil să scimbe rolurile. Rar l-am văzut pe Ribery plecînd de pe poziția sa. În schimb Robben a făcut-o de multe ori, iar surpriza a fost dublă, căci în locul lui ajungea deseori Thomas Muller, spre disperarea lui Schmelzer, care nu mai știa pe cine să ia în primire.
Nu știu cum ar fi arătat duelul din această zonă dacă ar fi jucat Gotze. Reus ar rămas în zona sa obișnuită, ceea ce nu i-ar mai fi dat lui Lahm atîta libertate. Grosskreutz a fost dependent de Lahm, de parcă el era fundașul, nu invers, ceea ce cu Reus nu s-ar fi întîmplat. Cînd Muller se deplasa spre dreapta, aveam deja superioritate, un 3 contra 2 ce-i permitea lui Robben să se miște în voie prin spatele lui Schmelzer.
Tot în avancronică, mă întrebam dacă n-ar fi mai utilă urcarea lui Gundogan pe locul lui Gotze, cu consecințele de rigoare, Reus în dreapta și Kehl în centru. Cu a sa experiență, Sebastian Kehl poate ar fi blocat mai bine zona centrală, căci pe acolo Bayern a acționat foarte mult spre finalul meciului. Beneficiind de un Javi Martinez impresionant, care și-a arătat clasa și a demonstrat de ce Bayern a făcut o nebunie totuși plătind 40 de milioane de euro pentru el.
Dacă Robben a scăpat de sechestrul trecutului, Bayern a primit din partea acestei competiții o reparație morală. 5 finale în 15 ani și doar una cîștigată ar fi fost nedrept poate. Sau 3 finale pierdute în 4 ani. În schimb, Borussia trebuie s-o ia de la capăt. Vor pleca probabil din jucători, dar vor veni alții. Dacă Jurgen Klopp va rămîne, e o garanție că se va merge pe aceași linie. Nu e o garanție a succesului, căci fotbalul nu oferă garanții. Dar de încercat sigur vor încerca. Și, cum roata se întoarce, cine știe ce le rezervă viitorul acestor suporteri fantastici. Poate o revanșă, cu ”R” de la Reus.
P.S.
Mai sînt destule subiecte legate de această finală și, în special, de Bayern. Cum va arăta Bayern-ul lui Guardiola e cea mai mare curiozitate probabil. Vom avea timp destul în zilele următoare să analizăm toate aspectele. La fel cum un alt subiect interesant e legat de Balonul de Aur. Promit să nu trec nici peste acesta în zilele următoare.
Caută-mă!