Edinson Cavani a fost unul dintre numele cel mai des vehiculate în această perioadă de mercato. Plecarea sa de la Napoli devenise deja obligatorie. Era cel mai potrivit moment. Napoli, cu toată creșterea sa în ultimele sezoane, devenise o haină cam mică pentru un star precum Cavani, a cărui creștere s-a mulat vizibil pe cea a echipei. Cele două aspecte n-aveau cum să nu fie legate unul de altul. Napoli nu putea crește, ca echipă, fără ca omul său numărul unu să progreseze, iar Cavani, ca fotbalist, nu putea progresa într-o echipă care stagna. S-au ajutat reciproc, dar a venit momentul despărțirii. E foarte posibil ca și după această plecare, Cavani să continue să ajute pe Napoli, căci banii încasați, foarte mulți, dacă vor fi folosiți cu cap vor face ca echipa să-și continue dinamica pozitivă.
Spuneam mai sus că Edinson Cavani nu mai putea continua la Napoli. Poate că e nevoie de o explicație. Un fotbalist de calitatea sa primește tot felul de propuneri din partea unor cluburi mult mai potente financiar. Sigur, manevra e interzisă de legile FIFA și UEFA, dar toată lumea o practică într-o frenezie demnă de cauze mai bune. Cînd se ajunge în această situație, clubul de care aparține e pus, oarecum, într-o situație fără ieșire. Nu se poate nici măcar apropia de nivelul salarial oferit de ceilalți, pentru că asta ar însemna să dinamiteze întreg vestiarul. În nici un colectiv din lume nu poți mări salariul unui membru de 3 ori, în vreme ce toți ceilalți stau pe loc. Sau poți, dar riscurile devin prea mari, iar într-un vestiar asta reprezintă o bombă cu ceas. Ar urma un efect de domino, fiecare ar dori, la rîndu-i, un tratament asemănător, iar de aici pînă la colaps financiar e doar un pas.
Admitem deci că Edinson Cavani trebuia să plece. Rămîne de comentat destinația. S-a vorbit de Real Madrid, de Manchester City, de Chelsea. Toate aceste cluburi ar fi avut, poate, nevoie de ”El Matador”. La un moment dat, pe fir a intrat PSG. Eu cred că PSG, în momentul ăsta, era ultima pe lista celor care aveau nevoie de Cavani și care-l puteau și lua de la Napoli. Cu Pastore și Lavezzi în lot, cu Lucas Moura și Menez, plus Ibrahimovici, etajul atacanților părea mai mult decît complet. De altfel, Pastore a și fost motivul pentru care Cavani a fost dat de Palermo celor de la Napoli, după sezonul 2009-2010 de coabitare, o bună parte sub comanda lui Zenga și Pedrazzini. E posibil ca după venirea lui Cavani să se producă o despărțire de unul dintre cei amintiți mai sus. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Ibrahimovici, al cărui viitor parizian nu mi se pare extrem de clar în acest moment. ”Fericirea lui Ibrahimovici” s-a numit un articol pe care l-am scris în martie. Nu-s convins că Zlatan e foarte fericit acum că a venit și Cavani, numai că fericirea depinde și de bani, iar aici PSG a vut grijă să-i dea suficiente motive suedezului.
Cum va juca PSG de acum înainte, cu Cavani în echipă, rămîne de văzut. Dacă luăm în calcul ultima perioadă a lui Laurent Blanc la ”naționala” Franței, meciurile de la Euro 2012, el era adeptul unui 4-3-3 destul de clar, cu doi jucători de bandă, Ribery și Menez sau Nasri, plus 3 mijlocași în zona centrală. Putem face de acum orice puzzle vrem, putem să ne imaginăm că Lavezzi sau Pastore ar putea trece în zonă centrală, în fața celor doi ”defensivi” care mie mi se par de neatins, Verratti și Matuidi, iar benzile vor fi repartizate lui Cavani și Lucas Moura, urmînd ca vîrful de lance să fie Zlatan.
Aș vrea să mă refer la un alt aspect. Și anume la Leonardo. Pe vremuri, cînd eram copil, obișnuiam să colecționez cataloage Panini. Cu acele abțibilduri cu fețe de fotbaliști, pe care le cumpărai separat și le lipeai apoi în locurile destinate. Fiecare dintre pasionații de fotbal trebuie sa fi avut măcar un catalog de genul ăsta. Pesemne că-n copilăria sa, Leonardo n-a avut. Așa că-și face acum toate poftele. Nu pe banii lui, ci pe ”petro-dolarii” puși la dispoziție cu generozitate de niște oameni bogați. Foarte bogaţi. Poate prea bogaţi pentru timpurile în care trăim.
Qatar Investment Authority e un fond de investiţii al statului din raiul petrodolarilor, Golful Persic, iar personajul principal al acestui fond e însuşi premierul şi ministrul de externe al Qatarului, şeicul Hamad bin Jassem bin Jabr Al Thani. El e, cum ar veni, proprietarul lui PSG. El e cel care i-a pus la dispoziţie lui Leonardo un catalog Panini sub forma unei echipe, dar şi ceva bani, suficient de mulţi, pentru a cumpăra figurile pe care să le insereze în acest catalog. Iar Leonardo a tot cumpărat. Cu bani multi. Foarte mulți. Poate prea mulți pentru timpurile pe care le trăim.
Nu poate, sigur prea mulți. Iar pentru că a reușit să completeze acest catalog, în condiții ”atît de grele” (înțelegeți vă rog sensul ghilimelelor!), Leonardo a și fost recompensat cu un salariu pe măsură. Pe măsura muncii. N-o să mă refer la faptul că a demisionat și va pleca de la PSG. Ci la faptul că o va face după perioada de transferuri. Am citit undeva: ”Cavani, ultimul cadou al lui Leonardo”. Fantastic! Să iei un fotbalist de la o echipă plătindu-i clauza de reziliere și convingîndu-l cu un salariu apetisant mi se pare un muncă tare grea. Nu sînt ironic, sînt de-a dreptul răutăcios. Mi se pare că valoarea unui manager stă în felul în care gestionează banii. Să aduci jucători buni cu bani puțini, mi se pare treaba unui manager bun. Sau să vinzi un jucător cu bani mai mulți decît face. Dar să cumperi la prețul maximal și apoi să-ți treci asta în CV ca o mare reușită nu mi se pare în regulă.
P.S.
L-am cunoscut pe Cavani la București, cînd Uruguayul a jucat un ”amical” cu România. Am făcut un interviu cu el, la Intercontinental. Mi s-a părut un tip foarte foarte ok, în acestă lume a fotbalului plină de figuri. Un băiat liniștit, din categoria sud-americanilor mai apropiați de latura religioasă decît de distracții. Sincer și fără ifose. Ca de fiecare dată cînd am stat de vorbă cu un fotbalist de valoare de afară și am făcut comparația cu unele nume din fotbalul nostru am realizat care e diferența dintre un fotbalist și un jucător de fotbal.
S-au întîmplat destul de multe lucruri în această perioadă de vacanță, scurtă, ca orice vacanță. Sînt multe subiecte de dezbătut și promit că voi găsi timp pentru a o face. Transferuri interesante, tratative interesante, schimbări de antrenori și de strategii, toate acestea își vor găsi locul pe acest blog în zilele următoare.
Vreau să analizăm un pic în cele ce urmează atacul, căci este un atac, pe care Guardiola l-a făcut, în două episoade, asupra celor de la FC Barcelona. Primul episod a fost doar verbal, dat de niște declarații extrem de tari, al doilea a fost deja faptic, prin transferul lui Thiago Alcantara de la Barcelona la Bayern. Nu știu dacă e cel mai important moment al acestei perioade, dar implică niște nume mari și niște branduri de club extrem de mari, așa că merită analizat.
Să le luăm pe rînd!
Lucrurile sînt simple. Ați citit probabil declarațiile dure pe care Guardiola le-a făcut la adresa actualei conduceri a celor de la FC Barcelona. Nu mai revin asupra lor. Le găsiți AICI și AICI. E prima dată cînd Guardiola își atacă foștii colaboratori de la despărțirea de clubul catalan, iar asta, în opinia mea, ridică puțin ceața ce se lăsase în momentul în care Pep anunța că părăsește Barcelona. Mulți n-au înțeles atunci ce s-a întîmplat, dar încet-încet misterul se risipește. Și e foarte posibil să mai asistăm la episoade de genul acesta.
Între Guardiola și Sandro Rosell n-a fost niciodată o legătură foarte strînsă. Rosell a cîștigat alegerile în 2010 și pentru că Joan Laporta, obligat prin statut să plece după două mandate, n-a fost în stare să găsească un nume care să-i seducă pe votanți și să-i convingă de continuitatea proiectului. Asta deși el, Laporta, fusese cel care a schimbat din temelii istoria clubului catalan în două rînduri, în 2003 prin aducerea lui Ronaldinho și în 2008 prin numirea lui Guardiola. Devenit președinte, Rosell l-a moștenit pe Guardiola și a căutat să ducă mai departe colaborarea. Nu și-a dat însă prea mult silința, dovadă fiind îndepărtarea lui Johan Cruyff din funcția de președinte de onoare al clubului în primele zile ale mandatului său. Ceea ce nu i-a picat deloc bine lui Pep
Fără să spună direct, dar lăsînd loc de interpretări, Guardiola l-a înțepat deseori pe Rosell în timpul coabitării lor. Senzația a fost că Pep a fost lăsat să ducă de unul singur războiul de uzură cu Jose Mourinho și Real Madrid. Rosell s-a arătat suficient de distant cu Guardiola, poate și pentru că acesta nu ezita să-și manifeste public atașamentul față de Laporta. Iar în momentul în care Guardiola a ales să plece, să ne reamintim, la capătul unui sezon în care Mourinho cîștiga campionatul cu Real Madrid, Rosell a părut mai degrabă eliberat de o presiune ce-l incomoda. L-a numit imediat pe Tito Vilanova și a anunțat asta exact la conferința de presă în care Guardiola își anunța plecarea. O dublă lovitură, să recunoaștem, căci viitorul e un subiect mult mai apetisant decît trecutul, fie el și unul glorios. Pe Guardiola l-a deranjat asta, dar l-a deranjat și faptul că Tito a acceptat prea ușor.
Acum, Sandro Rosell se află în fața unei perioade extrem de dificile. Peste 3 ani sînt iar alegeri, iar Joan Laporta are voie să participe. A și anunțat că o va face și toată lumea e convinsă că-i va aduna sub umbrela sa pe Cruyff și Guardiola, al cărui contract cu Bayern expiră fix peste 3 ani. Asta dacă nu cumva Rosell, a cărui inteligență e recunoscută, nu va încerca, sub pretextul asumării răspunderii pe tema construirii unui nou stadion, să tragă acest scrutin mai devreme. Guardiola beneficiază de o doză de credibilitate uriașă în rîndul votanților, pe care nici măcar transferul lui Thiago la Bayern n-a diminuat-o, astfel că, de va fi așa, Rosell are nevoie de succese notabile în această perioadă. Anul acesta poate fi decisiv, căci un sezon prost lasă loc inclusiv unor moțiuni de cenzură, alegeri anticipate, manevre pe care Laporta le știe, căci așa a venit el la conducere în 2003. Deocamdată, e pe minus, căci plecările lui Abidal, David Villa și Thiago reprezintă tot atîtea motive de iritare, deocamdată. Dacă Neymar și Messi nu se vor înțelege așa cum speră Rosell, viitorul acestuia pe scaunul prezidențial nu se anunță prea comod.
Să trecem la subiectul Thiago Alcantara!
Ocazie cu care revenim în actualitatea imediată. Guardiola și-a adus la Bayern unul dintre jucătorii preferați. Priviți imaginile de mai jos. Îl veți redescoperi pe Guardiola antrenînd Barcelona B, mai tînăr, cu mai mult păr și fără firele albe de azi. Dar îl veți regăsi și pe Thiago Alcantara, debutînd, la 16 ani, la a doua echipă a catalanilor.
Indiferent cum am privi lucrurile, felul în care Barcelona l-a pierdut pe Thiago reprezintă o proastă gestiune. Faptul că Thiago a plecat cu o clauză de reziliere mică e o eroare formidabilă. Această clauză s-a activat automat pentru că Thiago n-a prins un număr determinat de meciuri în care a apărut la prima echipă. Și din pricina unei accidentări care l-a ținut departe de gazon la începutul sezonului, dar și PENTRU CĂ TITO VILANOVA HABAR N-AVEA DE EXISTENȚA ACESTEI CLAUZE. N-a fost informat și astfel Thiago n-a bifat numărul de meciuri necesare. Un amănunt deloc lipsit de importanță: tocmai fratele lui Guardiola, Pere Guardiola, e impresarul lui Thiago, cel care a negociat și impus această clauză la momentul potrivit.
Faptul că Thiago își motivează plecarea prin dorința de a prinde mai multe minute, în perspectiva Mondialului de la anul, devine acum doar un element de decor. Dacă pleca la Manchester United, unde e nevoie de un astfel de jucător, era pe deplin înțeles, mai ales că și salariul la United era de 3 ori și ceva mai mare. La Bayern însă, pe un salariu dublu, există un overbooking evident în zona mijlocașilor, astfel că poziția sa de titular indiscutabil nu are cum să fie garantată. Pînă a atinge acest aspect, o precizare. La Barcelona, Thiago chiar nu avea, pînă acum, unde să joace mai mult. Xavi, Iniesta și Fabregas erau, și sînt, nume mult mai importante, cu mult mai multă greutate. Abia de acum încolo, poate, odată cu trecerea anilor peste Xavi, ar fi putut să beneficieze de protagonismul pe care și-l dorea.
Să mergem acum spre Bayern!
Toată lumea se întreabă unde va juca Thiago. Să ne înțelegem, ideea de prim ”11! nu mai e demult una actuală la marile echipe, unde numărul de meciuri e uriaș. Antrenorii își doresc 14-15 titulari din care să poată alege cu ușurință, căci de-a lungul unul sezon intrevin accidentări, suspendări.
Mulți spun că Bayern, cu Gotze, Muller și Kroos, ca să vorbim doar de primul etaj, e bine acoperită în zona de creație. Thiago nu e însă un jucător oarecare. E un amestec exploziv într-un singur fotbalist. E totuși brazilian, cu gene de campion mondial și e format la Barcelona. În momentul ăsta, cred, ar avea loc garantat în primul ”11” al Braziliei. El a ales însă Spania și asta nu mai are cum să întoarcă, iar Spania, ca și Bayern, are over-booking în această zonă.
Conform unui ziarist spaniol apropiat de Guardiola, Pep va căuta la Bayern să implementeze un nou sistem. Ar fi acesta:
Nu e ceva inovator, dar e de discutat. Pare din ce în ce mai limpede că Javi Martinez va coborî în linia fundașilor, ca la Bilbao, căci se știe dorința lui Pep de a avea măcar un fundaș central capabil să înceapă curat acțiunile de atac. Pare însă un sistem ușor nebunesc, căci e prea ofensiv. Pe undeva, acest 3-3-3-1 seamănă cu cel folosit de Louis van Gaal la Barcelona, în prima sa perioadă, cînd Guardiola era căpitanul echipei. Acel modul avea însă în Kluivert vîrful de lance, ceea ce în imaginea de mai sus nu prea există. Pe de altă parte, tot de la Guardiola știm că nu e prea tare preocupat de absența sau prezența unui ”9” clasic, fiind mai nou sedus de cea a unui ”9” fals.
Alte surse din Spania, și ele la fel de apropiate, sau chiar mai apropiate de Guardiola, aduc în discuție versatilitatea lui Thiago, capacitatea sa de a ocupa mai multe poziții în teren. Ar putea fi următoarele, plecînd de la sistemul favorit al lui Guardiola totuși, 4-3-3:
Post Thiago 1
Post Thiago 2
Post Thiago 3
Că va juca în centru, că va juca în stînga, că o va face în dreapta, Thiago aduce la Bayern un cîștig clar în zona de creativitate, în zona de ultimă pasă, poate chiar și în zona de finalizare din linia a doua, spre acea poziție atît de comentată de ”9” fals.
Există și un semn de întrebare. Ca la orice transfer de altfel. De regulă, produsele academiei Barcelonei sînt făcute pentru a juca la FC Barcelona. Și asta fiindcă sînt integrate într-un program foarte clar. Scoși din context, din ideea de joc a catalanilor, acești tineri au în față și posibilitatea de a se rata. Iar cel mai bun exemplu aici e Ivan De la Pena, a cărui plecare de la Barcelona a însemnat un perpetuu voiaj în mediocritate.
E un moment să încerci să abordezi și altă temă în afară de ”Steaua – decizie UEFA”. Nu va fi cazul în cele ce urmează. Știu că am pierdut un număr respectabil de cititori, dar prefer ca, înainte de vacantă, să abordez cîteva subiecte din actualitatea fotbalului adevărat. Două subiecte legate de două nume importante în tagma antrenorilor, Pep Guardiola și Carlo Ancelotti.
Despre numirea lui Pep Guardiola la Bayern am scris la momentul oficializării ei, în ianuarie. Despre istoria numirii lui Carlo Ancelotti la Real Madrid și plecarea sa de la PSG, de asemenea. Cele două evenimente s-au oficializat aproape concomitent, la interval de cîteva ore. Bayern Munchen și Real Madrid se află, împreună cu cei ce au devenit antrenorii lor, la un moment de cotitură.
Pe ambii îi leagă un lucru: au fost numiți pentru trecutul lor. Viitorul e însă suficient de incer pentru amîndoi, căci nu vin în locuri simple, comode. Și pentru Pep și pentru Carlo ar fi fost mai simplu să accepte alte propuneri sau, cazul italianului, să continue. Nimic însă în viață nu se obține fără riscuri. Dacă vor reuși, Guardiola și Ancelotti își vor crește renumele, pe care-l au oricum, de antrenori foarte mari.
Guardiola a impresionat din prima. Să vorbești așa în limba germană după numai 6 luni de studiu (cel puțin așa zice el) e o primă performanță pentru el. O primă victorie. V-o spune unul care a făcut 8 ani de germană, nu la școală ci cu meditații, de 3 ori pe săptămînă. E tare greu s-o înveți și e mult mai greu să n-o uiți. Pentru un spaniol e infinit mai greu, căci spre deosebire de noi, românii, care avem suficientă deschidere spre limbile străine, ei, spaniolii, nu prea o au. A fost o lecție de respect față de țara în care vei munci și care te va plăti extrem de bine, față de clubul la care mergi și, nu în ultimul rînd, față de jucătorii cu care vei lucra.
De aici pot începe discuțiile. Guardiola preia un Bayern aflat în cea mai bună perioadă a existenței sale. O Bayern ce pare cea mai bună echipă din lume la acest moment. Misiunea lui Pep nu-i deloc simplă. E ca și cum te-ai urca la volanul unui avion super-performant și ți-ai pune problema dacă să-l lași în continuare pe pilot automat sau să încerci să-l mai pilotezi și tu din cînd în cînd. E interesant de văzut cum se va mula stilul lui Pep pe actualul joc al Bayern-ului. Guardiola e, cred că-i limpede, cel mai aprig susținător al ideii de 4-3-3. E un excelent exercițiu de imaginație să încerci să vezi cum va modela Guardiola acest Bayern plecînd de la filozofia sa, de la care nu s-a abătut niciodată: fotbalul frumos, estetic, de atac. La Guardiola nu avem decît reperul Barcelona, astfel că, mergînd mai departe pe linia exercițiului de imaginație, am putea să încercăm să ghicim cine va fi noul Xavi, cine va juca rolul lui Iniesta, cine va prelua sarcinile lui Busquets și cine ar trebui să fie Messi. Ultima parte e cea mai complicată, căci Messi e greu de comparat. De aici încolo începe joaca fiecăruia. Sînt destule variante în acest ”puzzle”, căci lotul lui Bayern e suficient de bine garnisit, fără să mai luăm în calcul alte eventuale achiziții. Cred că și suporterii lui Bayern își pun acestă problemă, cred că și ei sînt curioși să vadă cu ce va veni Pep.
Eu cred că, dincolo de nume, misiunea lui Guardiola e mult mai complexă și de aceea, cred, că a fost el cel adus. Guardiola trebuie să schimbe oarecum imaginea lui Bayern. E un club foarte puternic, respectat, dar parcă nu sută la sută simpatizat. Jocul său inspiră teamă și un soi de admirație derivată din acest sentiment. Dar nu o simpatie. În Germania, Bayern stîrnește mai degrabă sentimente negative, căci acea forță și acea capacitate de a controla totul enervează fanii echipelor adverse. La Barcelona, Guardiola a reușit să adune un capital mondial de simpatie grație acelui joc frumos, capital ce ajută apoi în latură economică, de bussiness. Aici cred că e obiectivul său la Bayern: să facă dintr-o echipă outernică o echipă frumoasă. Să aducă peste mentalitatea germană un aer de ”jogo bonito”.
În ceea ce-l privește pe Ancelotti, la el e un pic alfel. Și el vine recomandat de trecut, și la el viitorul e tare complicat. Mult mai lesne era la PSG, unde începuse să croiască un stil. La Real, acum, i se vor cere rezultate, dar rezultate obținute pe bază de fotbal frumos. Rezultate a obținut și Mourinho, dar prețul plătit de club la nivelul imaginii a fost destul de mare. Real Madrid a pierdut mult din aura de echipă blazon a Spaniei, iar faptul că Barcelona, din Catalunya așadar, a preluat acest rol n-are cum să mulțumească marea masă a madrilenilor fideli.
Și despre Ancelotti avem date despre felul în care au jucat echipele lui. Și Milan, și Chelsea, și PSG. Și la el putem încerca același exercițiu de imaginație, putem încerca să ne jucăm. Deși n-a fost cel mai dorit nume în zona fanilor, eu cred că Ancelotti e cel mai potrivit pentru a încerca să readucă Madridul în zona selectă în care trebuie să se afle clubul secolului 20. E un gentleman, nu-mi amintesc derapaje verbale sau de orice fel din partea lui, de genul celor avute de Mourinho.
Guardiola și Ancelotti. Doi foști mari fotbaliști, doi actuali mari antrenori, doi oameni aflați în fața celei mai mari încercări din viața lor.
A început Cupa Confederațiilor, prilej pentru FIFA să mai bifeze o competiție, după unii complet nefolositoare, prilej pentru fotbaliștii prezenți să mai adune minute în gleznele lor și așa obosite, prilej pentru selecționeri să mai vadă ce și cum, prilej pentru noi să mai vedem fotbal în aceste zile de, aproape, vacanță. Din punctul nostru de vedere, zic, nu-i rău, deși orele nu-s dintre cele mai bune. Așa va fi însă la anul, cînd va fi Mondialul adevărat, așa că e bine oarecum să ne obișnuim.
Spania-Uruguay era în mod evident afișul cel mai apetisant al primei etape. Campioana europeană contra campioanei Americii de Sud. Cine n-a văzut meciul, și rău a făcut dacă a ratat în special prima repriză, poate fi înșelat de scorul final. 2-1 pentru Spania e mult prea scurt și poate da senzația de mare luptă. Însă -a fost așa. Spania aproape că s-a distrat în 90 la sută din meci și le-a arătat celor care se gîndesc la alte scenarii pentru la anul, pretinzînd că polul de putere în Europa e altul, că se păcălesc teribil.
Nu știu dacă Uruguayul a jucat pur și simplu prost sau n-a avut ce face. Merg totuși pe a doua variantă. N-ai cum să joci fotbal dacă n-ai mingea. Iar mingea a fost la Spania. Indiferent dacă unii consideră această manieră de a interpreta fotbalul drept plictisitoare, bazîndu-se însă doar pe idei preconcepute, Spania nu s-a dezis de ea. Și, sincer, nici nu cred că ar avea cum s-o facă. Atît timp cît în această echipă există Iniesta, care mi se pare deja cel mai important om, înaintea lui Xavi, atîta timp cît există și Xavi, atîta timp cît Fabregas arată altă față în tricoul naționalei față de tricoul Barcelonei, atîta timp cît rezervele se numesc Mata, David Silva, Javi Martinez, Fernando Torres sau David Villa, Spania nu va putea juca alt fotbal decît cel pe care-l joacă.
Prima repriză cu Uruguay, spun ziariștii spanioli, a fost cea mai bună din epoca Del Bosque. Zic să-i credem pe cuvînt, căci au văzut mai bine ca noi ceea ce s-a petrecut în acești ani. ”Bătrînul” Del Bosque, cu aerul său de bunic preocupat ca nepoții săi din iarbă să se simtă bine, a găsit formula prin care să înlocuiască absența lui Xabi Alonso. Și nu vorbim de un fotbalist oarecare. În plină epocă a ”tiki-taka Barcelona”, cînd i-ar fi fost foarte ușor să translateze modulul ”blau-grana” în cel al naționalei, Del Bosque nu s-a lăsat influențat și a apelat la doi închizători, cu Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. O măsură de siguranță care le-a permis celor din fața acesui cuplu să se desfășoare în voie. Cu performanțele știute.
Acum, e posibil să se fi intrat într-o altă dimensiune. Există voci care spun că Xabi Alonso nu prea mai e pe placul vestiarului, urmare a detașării sale evidente de grupul Casillas-Ramos-Albiol și apropierii de Jose Mourinho. Pe care, zice-se, ar vrea să-l urmeze la Chelsea. Paradoxal, asta l-ar fi îndepărtat și de grupul catalanilor, mult mai puternic la națională, mult mai influent și în mod clar atașat, fără rezerve, celor 3 mai sus amintiți în disputa lor cu Mourinho. Prietenia Casillas-Xavi și Ramos-Pique funcționează dincolo de rivalitatea sportivă din Primera Division, la fel cum, la vremea respectivă, ”trădătorul” Figo, deja jucător la Real, lua un avion privat și venea, în creierii nopții, ca să nu-l descopere nimeni, la Barcelona pentru a-l vedea pe Guardiola și a fi alături de el la nașterea unui dintre copii. O prietenie nu ține cont de nimic, iar lumea nu se împarte în în prieteni și dușmani în funcție de anumite preferințe fotbalistice.
Pus așadar în fața absenței lui Xabi Alonso, Del Bosque a apelat, abia acum, la sistemul Barcelonei. Dar și cu anumite modificări. În loc să-l pună pe Javi Martinez, ultra-medaliat și arhi-lăudat în acest final de sezon, lîngă Sergio Busquets și să mențină modulul 4-2-3-1, l-a lăsat pe Javi pe bancă. Jocul de asociere al mijlocașului de la Bayern nu e la nivelul celui oferit de Xabi Alonso și ar fi însemnat să fie doi oameni extrem de apropiați ca profil, Busqutes și Martinez, unul lîngă celălalt. S-ar fi călcat, cum se spune pe la noi, ”pe bombeuri”, iar circulația ar fi avut de suferit.
Aparent, formula era 4-3-3, cu Iniesta și Xavi de-a stînga și dreapta lui Sergio Busquets. Dacă urmăreați însă atent faza de atac și nu cea de apărare, iar în marea majoritate a timpului Spania a atacat, l-ați fi observat pe Xavi pe aceeași linie cu Busquets, iar în fața lor aceeași linie de 3 dintotdeauna, Pedro, Fabregas, Iniesta. Plus Soldado, ca număr 9 veritabil, un atacant de careu veritabil, încă o găselniță a lui Del Bosque la acest turneu, după atîtea și atîtea meciuri cu 9 fals sau chiar fără 9, vezi Euro 2012.
Am mai remarcat cîteva aspecte. Dificultățile pe care le are Casillas în juca mingea cu piciorul. Asta apropo de Victor Valdes și de discuțiile în jurul său. Azi, așa cum joacă Barcelona, lui Casillas i-ar fi greu să se obișnuiască. L-am mai remarcat pe Pedro, cu o mare libertate de mișcare, a cărui maturizare e evidentă, fără să mai vorbesc de saltul uluitor pe care l-a făcut. Acum 4 ani, era Pedrito și primea cîteva secunde de la Guardiola în finala Ligii de la Roma cu Manchester United. Acum, după mai bine de 200 de meciuri disputate, a cîștigat tot ce se poate cîștiga. Despre Soldado, am vorbit, iar despre Iniesta, zău că nu mai am ce. După părerea mea va deveni, dacă nu cumva a și devenit, cel mai important fotbalist din istoria Spaniei.
Despre Uruguay, puține de comentat. Toată lumea i-a așteptat pe Cavani și Suarez, doi jucători care s-au cam autotrecut pe lista transferurilor, propunîndu-se, fie direct, fie prin intermediul părinților, la diverse echipe. Pe Cavani l-am văzut extrem de rar, pe Suarez parcă mai mult, oricum, atacantul lui Liverpool se mai scoate cu golul marcat.
Acest text este, de fapt, despre Cristiano Ronaldo. Despre presupusa ofertă de 100 de milioane de euro a celor de la AS Monaco, despre negocierile care continuă pentru prelungirea pînă în 2018 a contractului său cu Real Madrid, în general despre cife, manipulări și interese.
Însă, pînă să încep, nu pot să nu mă gîndesc la un lucru: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO? Eu înclin să cred că nu. Nici măcar Messi, nici Cristiano Ronaldo, cu atît mai puțin Garteh Bale, un nume care va apărea și el în rîndurile care urmează. E părerea mea și aștept să fiu contrazis. Cu argumente, nu plecînd de la simpatii, antipatii ori idei preconcepute. Și acum, înapoi la Cristiano!
N-are deloc liniște Florentino Perez. Și-a rezolvat cu multă măiestrie continuitatea în fruntea Realului, a izbutit să se despartă fără mari convulsii de Jose Mourinho, deși eu cred, am și scris-o, că urmările perioadei Mourinho s-ar putea să se vadă un pic mai tîrziu. Deocamdată însă e într-o stare de bizară incertitudine. Bizară pentru el, pentru cel ce, la un moment dat, se intitula ”Super Floren”, un ”ser superior” (traducerea din spaniolă în română nu prezintă aceleași conotații). N-are încă antrenor, deși ”Le Parisien” (ziar pe care-l găsiți în revista presei străine pe care o fac zilnic pe acest blog, probabil cea mai bună sursă de informare în această perioadă agitată de mercato) scrie că PSG îl va lăsa liber pe itaian și se va lansa pe pista Laudrup. Iar Cristiano Ronaldo nu se lasă și ține tare de cifrele pe care le vrea în tratativele pentru prelungirea contractului.
Nu e de condamnat. Știe ce înseamnă el pentru Real Madrid în acest moment, știe că fără el, Real Madrid ar pierde foarte mult, pe linie sportivă, dar și pe linie de marketing, aspect extrem de important în economia clubului. Pînă să ajungem la cifre, cred că merită reamintit cum a ajuns Cristiano la Real Madrid. Asta apropo și de întrebarea pe care am pus-o mai sus. Căci, da, Cristiano a costat aproape 100 de milioane.
Originile transferului lui Cristiano Ronaldo la Real trebuie căutate undeva în noiembrie 2008. Cînd Florentino Perez, pe atunci un demn om de afaceri, se poza împreună cu doi dintre „galacticii” săi, Zidane şi Ronaldo, iar „Marca” punea imaginea pe copertă, cu o declaraţie-mesaj a lui Zizou: „Dacă tu te întorci, ne întoarcem şi noi”. În paranteză fie spus, acest lucru s-a şi întîmplat în cazul francezului. Se spune că văzînd această poză, Ramon Calderon, preşedintele de atunci al lui Real Madrid, a luat foc. Şi a încheiat cel mai nebunesc contract din istoria clubului madrilen.
Antamarea lui Cristiano Ronaldo.
E vorba, de fapt, de un precontract încheiat între cluburile Real Madrid și manchester United, intermediat, firește, de Jorge Mendes, impresarul de atunci și de acum al lui Cristiano. Cifrele erau uluitoare, căci e greu de priceput cum poate un președinte al unui ca Real Madrid să semneze așa ceva. Să ne reamintim, era perioada de început a crizei eonomice.
80 de milioane de lire sterline pentru Manchester United.
11 milioane de euro salariul anual al lui Cristiano Ronaldo.
8 milioane de euro comisionul impresarului Jorge Mendes.
30 de milioane de euro daune plătite de partea care nu respectă înţelegerea.
În vara lui 2009, cînd recîștiga șefia Realului, cu un sprijin extrem de consistent al celor de la ”Marca” (altădată poate despre acest episod), Florentino se vedea pus într-o situație cam fără ieșire. Dincolo de predilecția sa pentru ”Baloane de Aur” (l-a luat în cea vară și pe Kaka), cifra era mult prea mare. Om de afaceri de mare forță, Perez a calculat opțiunile. Pînă la urmă, decît să arunci 30 de milioane pe fereastră, căci United, explicabil, nici n-a vrut să audă de o renegociere, mai bine dai 93 de milioane de euro și te alegi cu un jucător excelent. Iar suma, pînă la urmă, ținînd cont de aparatul de marketing colosal existent la Real, ar putea fi amortizată. Ceea ce s-a și întîmplat, de altfel.
Încă un detaliu. Contractul s-a semnat pe 6 ani, durată oarecum neobișnuită, pentru a permite o amortizare mai facilă. calculul e simplu, se adună milioanele din transfer cu milioanele (în brut, nu în net, deci cu tot cu impozite) de la salariu și se împarte la 6. Nu mi-a plăcut matematica, așa că-i las pe cei curioși să calculeze. Vine undeva la 30 de milioane de euro pe sezon, sumă de amortizat. E o noțiune pe care n-o regăsiți în fotbalul românesc.
Hai să revenim în prezent!
Primim vești contradictorii în legătură cu situația lui Cristiano. De la Real aflăm că acordul e ca și semnat, încă 3 ani, pînă în 2018 deci, plus o mărire substanțială de salariu. Undeva la 15-16 milioane net. Ceea ce nu-i puțin lucru, căci în momentul semnării primului contract, impozitul pe salariul lui Cristiano era de 26 la sută, în vreme ce acum e dublu, 52 la sută. Îi las din nou pe amatorii de calcule să vadă ce înseamnă asta pentru Real.
Dinspre Portugalia și nu numai, prin intermediul ziarelor prietene lui Jorge Mendes, aflăm că negocierile sînt cam în punct mort, la mijloc fiind drepturile de imagine. Care, de fapt, sînt cheia afacerii. Acum, fotbalistul și clubul împart în mod egal aceste drepturi, o sursă de bani deloc mică. Cristiano ar vrea totul pentru el. Neymar a primit un asemenea tratament de la Barcelona, cu amendamentul însă că orice contract nou va primi ca jucător al catalanilor va trebui să-l împartă cu clubul. O concesie pe care Cristiano nu vrea s-o facă, pe ideea, poate corectă, că el e un nume consacrat, în vreme ce Neymar e încă la stadiul de promisiune.
Presa nu decide, dar influențează. E simplu să lansezi zvonul, posibil bazat pe intenții reale, că PSG oferă contract pe 5 ani, 17 milioane salariu net, drepturile de imagine sută la sută în posesia jucătorului, plus o primă de instalare de 20 de milioane de euro dacă vine în calitate de jucător liber, peste doi ani adică. Posibil să existe și ceva semnat cu Jorge Mendes în acest sens. La fel de simplu e să lansezi un alt zvon, cum că Monaco oferă chiar acum un salariu de 20 de milioane, contract pe 5 ani, plus 100 de milioane sumă de transfer.
Cam acestea sînt datele. Madridul nu stă însă cu mîinile încrucișate și aruncă pe piață numele lui Gareth Bale. Ale cărui detalii de contract le-am oferit acum cîteva zile, împreună cu cele ale lui Neymar și Falcao. Coincidență, aceeași sumă, 100 de milioane.
Situația e un pic diferită, cred eu. Totul se leagă de bani, e limpede. Însă eu cred că Florentino Perez are mai multă nevoie acum de Cristiano Ronaldo decît are ristiano de Florentino Perez. Cristiano poate să facă bani și din alte părți, Florentino nu prea văd cum poate obține rezultate fără cel mai bun jucător din lot.
Iar acum, revin la îtrebarea cu care am început: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO?
P.S.
Nu vreau să mă refer deocamdată la situația lui Messi și presupusa fraudă fiscală pe care ar fi comis-o. Nu cred că el știe de așa ceva, de altfel sînt ferm convins că el habar n-are cîți bani are de fapt. Alții se ocupă de treburile astea, el are altele de făcut. Dacă se va dovedi adevărată povestea, cred că se poate spune, parafrazînd o vorbă celebră, că lăcomia nu ține cont de numărul banilor.
Am mai spus-o, am mai scris-o, ne aflăm într-o perioadă în care zvonurile, informațiile false și manipularea prin presă sînt la ordinea zilei. Nimic nou, așa e mereu cînd e sezon de mercato, fiecare își face strategia pe care o crede de cuviință și folosește mass-media așa cum îi vine mai bine. Mie mi se par amuzante ”certitudinile” (neapărat citiți cu ghilimelele de rigoare) pe care le prezintă diverse publicații sau site-uri, din dorința de a mai capta niscaiva accesări. ”Cutare merge la clubul cutare” sau ”respectivul s-a ințeles cu echipa respectivă” sînt titluri care merită crezute în proporție de sută la sută doar atunci cînd există o confirmare oficială.
Robert Lewandowski e un astfel de caz. Alaltăieri era sigur la Bayern, ieri rămînea la Dortmund, azi merge la Manchester United. Depinde de site-ul sursă și de sursele site-ului. Adevărul e că Lewandovski a aruncat suficient mister în jurul viitorului său. E limpede că reprezintă una din atracțiile verii, e de la sine înțeles că multe echipe l-ar vrea și e foarte clar că ar avea loc la cam toate echipele importante ale Europei.
Dortmund are cu el aceeași problemă pe care a avut-o Arsenal, în vara trecută, cu Van Persie. Atunci cînd ajungi cu un jucător de calibrul lui Lewandovski în fața ultimului an de contract ești pus, ca și club de care aparține vorbesc, cam cu spatele la zid. E totuși o mare greșeală managerială pe care a făcut-o Borussia, care ar fi trebuit să deschidă negocieri de prelungire a înțelegerii cel mai tîrziu în vara trecută, dacă nu cumva deja era prea tîrziu. Acum, pentru a-l păstra, Dortmund trebuie să găsească o inginerie financiară pentru a-i mări salariul, și nici așa nu e sigur că va reuși să-l convingă.
Multă lume nu înțelege care e treaba cu aceste salarii și de ce e greu să mărești unui singur jucător foarte mult salariul. Pentru că ar urma un efect de domino, toți ceilalți oameni din lot se vor simți nedreptățiți și vor încerca să forțeze mîna conducerii pentru a primi, la rîndul lor, o mărire. Bugetul unui club e atent calculat, orice ieșire din granițele financiare stabilite ar duce la o situație de criză.
Se spune că Lewandovski ar avea un dublu pre-contract cu Bayern. Nu el, în persoană, căci nu are voie, ci impresarii săi. Are doi, Cezar Kucharsky, fostul internațional polonez, și Maik Barthel, ambii figurînd printre fondatorii firmei de impresariat sportiv ”Eurosportsmanagement”. Cele două pre-contracte ar fi, zice-se, unul pentru vara asta și altul pentru vara viitoare, prin care firma amintită mai sus se obligă, cu daunele financiare de rigoare, să-și ducă jucătorul emblemă la Bayern Munchen.
În teorie, și această manevră e interzisă de UEFA. Însă face parte din categoria legilor scrise încălcate nescris cu o frecvență amețitoare. Am povestit recent cum a făcut Florentino Perez ca să-l aducă pe Figo, în 2000, de la Barcelona. Nu e greu de făcut un astfel de pre-contract între o societate, a se citi Bayern, și o firmă. Cei doi agenți (mai există încă 3 asociați în firmă) au fost invitații celor de la Bayern Munchen la finala Ligii de la Londra, ceea ce a alimentat aceste teorii. Bayern, e legendar deja, controlează impecabil piața transferurilor din Germania și poate cumpăra orice jucător din Bundesliga. Iar atunci cînd nu cumpără, cazul Mesut Ozil, înseamnă că n-a avut interes, la vremea respectivă.
Toamna trecută, Lewandovski aproape se înțelesese cu Manchester United. Mai nou, reapare această posibilitate în mass-media. Între timp a intrat în scenă Bayern și s-au semnat cele două pre-contracte de care vorbeam. Lewandovski a urmat pașii pe care i-ar face orice fotbalist în situația sa. La fel a făcut, de exemplu, Llorente cu a sa trecere la Juve. A refuzat orice propunere venită de la Borussia de prelungire a contractului scadent, făcînd-o sub umbrela mediatică a parcursului excelent al echipei în Champions League. ”Deocamdată mă concentrez pentru acest sezon, pentru viitor avem timp”, iată o declarație standard a fotbaliștilor aflați în această situație. Viitorul sună bine, într-adevăr, dar numai pentru el, nu și pentru clubul de care încă aparține. Căci e greu de crezut că Borussia va obține o sumă care să se apropie de pretențiile sale și să fie în conformitate cu valoarea jucătorului în acest moment. Doar nu vreți să-mi spuneți mie că Van Persie, golgeterul la zi în Premier League, ar fi costat, în situație normală, doar 27 de milioane de euro!
Chelsea și Real Madrid au vorbit direct cu Borussia, încercînd să obțină un altfel de avantaj. Borussiei i-ar conveni, căci o licitație între cele două ar crește prețul. Însă pentru asta, trebuie să mai vrea și jucătorul, dar mai ales agenții săi. Unica șansă a celorlalți doritori e ca Bayern, așa cum am spus mai sus, să nu mai aibă interes în a-l transfera. Această posibilitate există, căci de la data precontractelor și pînă azi în scenă a apărut un personaj important: Guardiola.
Poate că Pep nu-l vrea pe Lewandovski. Pare greu de crezut, dar fiecare antrenor are concepția sa, filozofia sa. În a lui Pep, cel puțin la Barcelona, am văzut că un ”9” de anvergură nu e o prioritate, formula cu ”9” fals avîndu-l drept inventator. Nu e obligatoriu însă ca Guardiola să caute din prima să modeleze o echipă ca Bayern conform principilor sale fotbalistice. E și destul de greu și parcă nerecomandabil, în contextul de azi, cu Bayern triplă campioană.
Revenind la Lewandovski, cît de curînd vom lămuri și acest mister. Posibilitatea de a rămîne încă un sezon la Borussia încă există și, din punct de vedere financiar, e extrem de apetisantă. Pentru el.
P.S.
Am pomenit mai sus de noțiunea ”manipulare prin presă”. Iată un exemplu. Se aruncă pe piață o știre cum că Barcelona s-a arătat dispusă să achite clauza de reziliere a lui Varane. Fundașul lui Real Madrid spune că nici nu se gîndește să plece de la Real la Barcelona. Mai apoi, Barcelona dezminte că ar fi existat vreodată un interes pentru francez, dar impactul dezințirii e mult mai mic decît cel al știrii în sine. Urmarea pe care eu o intuiesc este că nu va trece multă vreme și lui Varane i se va mări și prelungi contractul.
Caută-mă!