Nu cred că se aștepta cineva în Italia ca AS Roma să aibă un asemenea start de sezon în Serie A. De fapt, cred că nici în Roma nu se aștepta cineva ca AS Roma să fie lider în octombrie, la momentul întreruperii campionatului, lider cu maxim de puncte, cu 21 de goluri date și cu un singur gol încasat. Mai ales că Roma se înscrisese și în acest sezon pe linia ultimelor două, antrenor nou, proiect nou, iluzii noi. Cele două anterioare, cu Luis Enrique și Zeman, fuseseră eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare, așa că așteptările față de noul început, cu Rudi Garcia la comandă, erau moderate. Un singur lucru n-a fost luat în calcul: Luis Enrique și Zeman veniseră la Roma după ce antrenaseră în a doua divizie, Segunda și Serie B, în vreme ce Rudi Garcia făcuse totuși din Lille o surprinzătoare campioană a Franței. Și nu demult.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
S-a spus pînă în acest week-end că Roma n-a avut meciuri complicate, cu excepția derbyului cu Lazio, și că n-a avut deplasări problematice. Se aștepta acest duel cu Inter-ul lui Walter Mazzari, un alt antrenor lăudat, pentru a se confirma senzațiile pozitive transmise anterior. Și s-a confirmat. Roma a defilat în orașul modei ca un manechin de clasă internațională, cu mișcări și design ce au stîrnit admirație și, evident, laude. Și au conturat ipoteza că, alături de Napoli, putem vorbi de încă un candidat serios la supremația deținută de Juventus în Serie A.
Pe ”San Siro” s-au văzut limitele Inter-ului și forța Romei. La acest din urmă aspect o să încerc să mă refer în cele ce urmează. Căci e surprinzător de unde a găsit Rudi Garcia resurse pentru a crea această forță. Roma nu s-a schimbat spectaculos față de sezonul trecut. E adevărat, s-au făcut transferuri destule, trei foarte bune, cîte unul pe fiecare linie, Benatia, Strootman și Gervinho, iar eu aș încerca să-l adaug aici și pe Ljajic, care cred că se va impune ușor-ușor, căci are calitate. Rudi Garcia nu s-a repezit să arunce cu banii încasați pe Marquinhos, Osvaldo, Lamela și Stekelenburg, și vorbim aici de peste de 80 de milioane de euro, ceea ce, de exemplu, a făcut Rafa Benitez la Napoli. Au fost aduși jucători pe care Rudi i-a considerat utili în concepția sa de joc.
Hai să vorbim puțin despre această concepție! Și să deslușim astfel ce a făcut Rudi Garcia de a reușit să schimbe, într-un timp atît de scurt, fața acestei echipe. La Lille, Rudi Garcia a cîștigat campionatul cu un modul 4-3-3, cu o echipă disciplinată pînă la obsesie, cu destul de puțină imaginație, deși-l avea pe Eden Hazard, cu roluri precise pe fiecare zonă a terenului, cu linii extrem de apropiate atît de faza de atac, cît și pe cea de apărare. Formula sa standard în apărare era Debuchy-Chedjou- Rami-Beria, în fața lor venea o linie de trei ce asigura densitate și echilibru, Cabaye-Mavuba-Balmont, în care fiecare avea rolul său bine stabilit, Mavuba cu recuperarea, Cabaye cu construcția, Balmont cu ajutorul, iar linia de atac era formată din Gervinho-Musa Sow-Eden Hazard, la care Sow, acum la Fener, avea rolul killerului de careu.
Rudi Garcia e tipul de antrenor care caută să impună același stil echipelor pe care le pregătește. Cam cum fac Guardiola, Mourinho, Benitez. Ancelotti de exemplu e mai maleabil, lucrează, așa cum am mai scris aici, cu materialul președintelui, schimbă tactica în funcție de ce găsește la fața locului, nu cere jucători care să se adapteze concepției sale. Dacă am căuta să asociem numele de mai sus cu cele din componența Romei de azi am reuși, în mare. Mi se pare că linia de mijloc a Romei de azi, Pjanic-De Rossi-Strootman e peste cea a lui Lille cu care Rudi a ieșit campion, iar asta e foarte important într-un campionat precum Serie A unde mijlocul terenului e decisiv. De Rossi pare că și-a găsit în sfîrșit o poziție preferată, ca vîrf al unui triunghi orientat spre propria poartă, Pjanic se regăsește într-un fel în postul pe care-l avea la Lyon, pe care Rudi îl știe bine, căci i-a fost adversar, iar pe vremea aceea Lyon chiar era o forță în Franța, în timp ce Strootman se apropie de acel mijlocaș britanic ”box-to box”.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AS ROMA GĂSIȚI AICI:
Existăși ceva diferențe. Cea mai mare se numește Totti. Romei de azi îi lipsește atacantul de careu, iar asta arată că Rudi Garcia știe să se și adapteze. I-a găsit lui Totti o poziție pe care să se poată simți bine, iar echipa să nu sufere. Totti e o instituție în sine la Roma, iar colaborarea sa destul de proastă cu Luis Enrique și cu Zeman a fost un element decisiv în parcursul prost al echipei. Paradoxal de proastă a fost relația cu Zeman, căci prima lor colaborare, cu Totti avînd 21 de ani și așezat undeva în stînga, de unde putea să plece spre centru, a adus echipei atunci peste 30 de goluri. Acum, Totti pare ușor anarhic în geometria echipei, dar e o anarhie asumată de Rudi Garcia. Echipa știe că Totti nu se apără decît rar, așa că atunci cînd adversarul are mingea vedem imediat 10 oameni în spatele ei, al 11-lea, Totti, așteptînd momentul potrivit. Libertatea pe care a primit-o căpitanul e probabil un soi de elixir al tinereții pentru el, căci îl vedem azi ca-n timpurile lui cele mai bune.
În vreme ce la Lille, fiecare dintre fotbaliștii liniei de atac aveau roluri bine stabilite, inclusiv Hazard, la Roma nu-i chiar așa, iar asta cred că din pricina lui Totti. Acea libertate de mișcare a lui Totti se transmite și celorlalți doi, Gervinho e cînd vîrf de careu, cînd extremă, la fel Florenzi. Mai sus spuneam de Ljajic, mie mi se pare că are calități care-l apropie de Eden Hazard din perioada Lille. Normal ar fi să joace, însă atunci cînd îl ai pe Totti e greu să folosești un al doilea ”fantezist” care să nu facă sută la sută faza defensivă. Ljajic pare însă ucenicul lui Totti, iar tinerețea e de partea sa.
Azi, Roma e candidată la titlu. Aștept etapa viitoare să văd ipoteza pe deplin confirmată. În etapa viitoare, Roma întîlnește acasă pe Napoli, un meci care promite a fi un spectacol deosebit și-n tribune, căci un ”Derby del Sole” cu cele două combatante pe primele două locuri nu s-a mai văzut de mult. Pauza obligatorie din campionate ar putea să fie un ușor handicap pentru Roma, căci în momente de entuziasm nu e bună o astfel de perioadă de liniște, căci fotbalul, cum am tot zis, e o stare de spirit. Și ar mai fi un mic handicap al Romei. Lotul nu e la fel de profund ca al lui Juve sau Napoli, cu toate că mai există un Bradley sau Destro, aflați la recuperare, ceea ce poate aduce, în viitor, probleme, căci vor apărea suspendări sau accidentări. Chit că echipa nu joacă în Europa. Cred însă că dacă Roma va menține această linie pînă la sfîrșitul anului, nu de victorii consecutive, căci asta deja e prea greu, ci de prestații convingătoare, perioada de mercato din iarnă va fi folosită pentru întăriri.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, foarte scurt, despre Juventus, mai ales după ce am văzut în Juve-Milan. Promit să mă refer cît de curînd și la Milan. Juventus pare involuntar cu gîndul la Liga Campionilor. Și e pe undeva normal. După două campionate în care nu prea a avut adversar în Serie A, un al treilea titlu și-ar pierde din strălucire dacă nu ar fi completat de o performanță notabilă în Europa. E riscul pe care, mi se pare, îl are și Steaua în campionatul nostru, unde mult mai bună decît toate celelalte la un loc. Cînd ești însă prea bun în propriul campionat și nu aduci nimic notabil în Europa, meritele cîștigării unui titlu intern se diminuează gradual, vezi proverbul nostru cu chiorii în țara orbilor.
Fotbalul italian e dator la nivelul competițiilor europene, iar Juventus pare să-și fi asumat această tentativă de revenire în prim-plan. Obsesiile însă nu-s bune în acest sport, iar rezultatele din Ligă cu FC Copenhaga și Galatasary pot proveni de aici. Juventus a bătut pe Milan pentru că, pur și simplu, e mai bună, dar calitatea jocului nu mi s-a părut la înălțimea diferenței existente între loturi.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AC MILAN GĂSIȚI AICI:
N-am mai completat de ceva vreme secțiunea video a acestui blog. Și-mi pare rău. Cuvintele sînt cuvinte, oricît de bine sau prost le pui în propoziție, imaginile sînt însă cele fac diferența. Se spune în mass-media că o imagine face cît o mie de cuvinte. Nu e o exagerare, e purul adevăr, cu condiția ca imaginea să fie bună.
Am multe filme pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Filme, filmulețe, documentare. Pe unele le-am descoperit singur, intrînd din unul în altul, altele le-am primit din partea cititorilor acestui blog sau a telespectatorilor Fotbal European. Cărora le mulțumesc și le solicit să continue să-mi trimită. Cine descoperă ceva interseant, căci universul You Tube este extrem de generos, îmi poate trimite și mie, ca astfel să vadă cît mai multă lume.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
Am găsit de curînd ceva despre Atletico Madrid. Un film în trei părți, ceva mai vechi, e adevărat, marca ”Informe Robinson”, o emisiune de pe Canal + care mie îmi place foarte tare. E ceva mai vechi, repet, dar cei care vor să-și reamintească sau, eventual, să descopere ce înseamnă Atletico Madrid vor trece cred peste acest aspect.
Atletico Madrid mi se pare cea mai în formă echipă din Spania în acest moment. O echipă care în sfîrșit, grație în special lui Diego Simeone, pare să-și fi regăsit identitatea. Nu vreau să mă refer la partea fotbalistică, am analizat destul pe Atletico în acest început de sezon și sigur că o s-o mai fac și în viitor. Mă refer la suporterii acestei echipe. Mie mi se pare că Atletico Madrid are cel mai frumos public din Spania. Am fost pe ”Calderon”, iar atmosfera de acolo e splendidă.
Mulți ar spune că exagerez, că în Spania mai există un Athletic Bilbao, un Betis, un FC Sevilla, chiar și o Valencia sau Osasuna. E o diferență, în opinia mea. E tare greu să-ți poți menține o masă de suporteri atît de dedicați într-un oraș guvernat de Real Madrid. Într-o presă, cea madrilenă, guvernată de Real Madrid. E cam ceea ce i se întîmplă în Barcelona lui Espanol. Atletico reușește să-și mențină acest public, iar asta nu se întîmplă acum cînd sînt rezultate, se întîmpla inclusiv pe vremea purgatoriului acestui club în Segunda Division.
Am promis că voi lăsa imaginile să vorbească. Mă opresc așadar aici din scris și vă invit să vedeți filmul cu pricina. Se numește ”Corazon Colchonero”. Iar la final, vă invit să vedeți și cîteva spoturi prin care Atletico Madrid încearcă să-și fidelizeze și mai mult fanii. Sub genericul ”Por que somos del Atleti”, aceste spoturi merită și ele un premiu.
Vizionare plăcută!
CORAZON COLCHONERO – PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
Iar acum, spoturile publicitare despre care vorbeam:
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
S-au făcut de curînd 100 de zile de cînd Guardiola e ”in charge” la Bayern Munchen. 100 de zile în care am citit tot felul de păreri, mai mult sau mai puțin avizate, mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, mai mult sau mai puțin concrete. Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe Guardiola că distruge stilul Bayern, mitul echipei nemțești care te macină și apoi te calcă în picioare, nemțește, fără prea multe artificii, direct pe punctul slab și fără milă. Nu știu însă cîți se gîndesc cu adevărat înainte să arunce verdicte cît de greu este să preiei o echipă care a cîștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cît de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De la această ultimă parte a frazei o să încep analiza de față. Ultima dată am scris despre Bayern la începutul lui august. N-am apucat să văd de atunci atît de multe meciuri ale lui Bayern pe cît aș fi vrut. L-am văzut în schimb pe cel de la Manchester, de miercuri seară, în Champions League. Căci, da, apropo de meciul Stelei cu Chelsea, despre care am zis că de Liga Campionilor, cel de la Manchester a fost unul de Champions League. Am văzut un Bayern imperial, care a condus meciul aproape în totalitate, doar finalul, după eliminarea lui Boateng și schimbările lui Pep, aducînd ușoare emoții în tabăra bavarezilor. Mi s-a părut un Bayern care-și continuă procesul de omogenizare cu ideile noului antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Ideile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern.
În textul de care aminteam mai sus încercam să explic de ce misiunea lui Guardiola nu e așa ușoară precum cred unii. Dincolo de aspectele pomenite mai sus, de performanțele echipei din perioada Heynckes, Guardiola nu e un oarecare. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
Cifrele lui Guardiola, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează că nu-i un oarecare. Cu meciul de la Manchester, Guardiola are 302 meciuri în palmaresul său de antrenor profesionist, la Barcelona B, FC Barcelona și Bayern. Procentajul victoriilor sale se apropie de 80 la sută. Numărul trofeelor cîștigate, 15, îl depășește pe al multor antrenori consacrați, ce se apropie de pensie. Pep are 42 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zilele trecute am citit o declarație a lui Rafinha, fundașul dreapta titular în această perioadă în care Pep ne oferă o nouă ”Guardioladă”, cum erau numite inovațiile sale în perioada Barcelona. Ceva mai tîrziu însă despre asta. Spunea Rafinha că ”deja adversarii știau foarte bine cum jucăm și era nevoie de o schimbare”. Sînt convins că de aceea a fost adus Guardiola, pentru această schimbare. Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient e parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Nu discut aici adversitatea pe care ar fi născut-o în Germania dacă-l numea pe Klopp, e alt subiect. Poate și asta a contribuit, într-o foarte mică măsură, la numirea lui Guardiola.
Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce această schimbare. Privind, eventual, și la trecutul lui Pep. Barcelona în vara lui 2011 era în aceeași situație, dar șefii Barcelonei n-au simțit momentul schimbării. Poate nici Pep atunci. Cu siguranță însă l-a simțit în 2012 și de aceea a și plecat. În fond nu-l împiedica nimeni să continue la Barcelona, nimeni nu-l putea da afară prea lesne, însă el, cred, și-a dat seama că nu are capacitatea de a supraveghea acea schimbare.
La Barcelona, Guardiola ar fi fost obligat să schimbe jucătorii pentru a schimba un stil pe care aceștia îl au în sînge. Nu putea face asta și s-a dat la o parte. Încearcă Tata Martino acum cîte ceva și e posibil ca un antrenor ce n-a fost prea apropiat de club să reușească. La Bayern, Guardiola n-a avut nevoie să schimbe jucătorii. Avea și are în continuare nevoie de timp pentru ca aceștia, de mare valoare majoritatea, să-i înțeleagă concepția. Un stil de joc nu se poate schimba peste noapte și nici în 100 de zile, însă ceva semne tot avem. La pauza meciului de pe ”Etihad Stadium”, Bayern avea peste 70 la sută posesie. Și în fața cui? În fața unei echipe, City, care încearcă să introducă oarecum același stil, căci și Pellegrini e un antrenor căruia îi place conceptul. Am văzut un Bayern care pasa în cele mai grele momente de pressing ale adversarului și care nu renunța la idee chiar dacă se întîmpla ca mingea să fie pierdută. Vă amintiți acel Clasico de pe ”Bernabeu” cînd Valdes a greșit în primele secunde o minge și Realul a deschis scorul? Vă amintiți că atunci, deși greșise grav, Valdes n-a degajat niciodată mingiile care-i venea și le-a jucat, sau a încercat să le joace, cu pasă? Acesta e stilul Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Vorbeam ceva mai sus de Rafinha, de titularizarea sa în banda dreaptă și de noua ”Guardioladă”. Se numește Philippe Lahm. Căpitanul și cel mai bun fundaș dreapta al Germaniei de la Brehme încoace. Care la Bayern, în meciurile importante cel puțin, joacă mijlocaș defensiv. După Messi ca fals 9, Mascherano ca fundaș central și Adriano, de asemenea, ca fundaș central, e o nouă găselniță. Bazată pe trecutul lui Lahm, care pe cînd era junior la Bayern B a mai jucat această poziție, dar în principal pe calitățile sale, pe inteligența sa în joc. În unicul său eșec în perioada Bayern, cel din Supercupa Germaniei cu Borussia, Guardiola a jucat la mijloc cu Thiago, Muller și Kroos, o garanție a posesiei, dar o mare problemă atunci cînd se pierdea mingea. A învățat ceva din acel meci, iar de atunci Lahm a fost din ce în ce mai folosit pe această poziție. Și văzînd randamentul său excelent, știind că Mascherano nu s-a mai întors niciodată la Barcelona în linia de mijloc, nu-i exclus să-l vedem pe Lahm tot acolo chiar și după ce se va reface Javi Martinez. Pe care, cred, Guardiola l-ar vedea mai degrabă în linia de fund, dată fiind capacitatea sa de a iniția acțiunile de atac cu pasă curată, limpede.
Nu știu dacă Bayern va cîștiga ceva în sezonul ăsta. Cred însă că Guardiola e încă la începutul aventurii sale bavareze. Cu victorii precum cea de la Manchester, încrederea în el va spori. Încrederea fanilor, dar în special a jucătorilor, care trebuie să simtă că ideile antrenorului sînt cele adecvate pentru a se implica și a le pune în practică. Cine vrea să vadă Bayern-ul din sezoanele trecute, cred că va trebui să se uite din ce în ce mai mult la înregistrări.
De la început trebuie să spun un lucru. N-am văzut cap-coadă meciul Stelei cu Chelsea. Am comentat în paralel Arsenal-Napoli, pe DigiSport 3, care chiar a fost un meci de Champions League. Cel de pe ”Arena Națională” a fost unul de Liga Campionilor. Veți spune că e același lucru. Eu zic că nu și nu e prima dată cînd o spun. În această perioadă avem Liga Campionilor, iar din primăvară, cînd se trece la faza eliminatorie, iar în competiție rămîn doar cei puternici, avem Champions League. Care e diferența dintre Liga Campionilor și Champions League? S-a văzut în Steaua-Chelsea. În Liga Campionilor și campionate mai puțin înzestrate își trimit reprezentantele, a căror participare, în funcție de noroc, poate fi onorabilă sau dezastruoasă. În Champions League rămîne doar cine merită, iar cu cît se înaintează în competiție senzația se adîncește. Faceți vă rog un exercițiu și verificați din ce țări provin cîștigătoarele Champions League, în cei mai bine de 20 de ani de cînd competiția și-a schimbat formatul! Dacă mai aveți răbdare, verificați din ce țări provin semifinalistele din acest secol! Apoi, ascultați-i pe cei care se simt umiliți că Steaua a pierdut cu Chelsea.
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii. Avertismentul l-am dat și înainte de Olanda-România. Între Chelsea și Steaua e o diferență mare de valoare. Cine nu acceptă asta are o problemă. Așa cum există mașini mai bune ca altele, telefoane mai bune ca altele, ceasuri mai bune ca altele, există și oameni mai buni ca alții în toate domeniile. Doctori mai buni ca alții, ingineri mai buni ca alții, deci și fotbaliști mai buni ca alții. Ideea că și ei au tot două mîini și două picioare e ridicolă și infantilă. Talentul pe care-l au unii nu se compară cu talentul pe care-l au alții, iar dacă la acest talent adăugăm metode specifice de pregătire, alimentație, vitaminizare și tot ceea ce ține de un club mare, care e mare și pentru că e dispus să cheltuie pe aceste aspecte, talentul e parcă mai profund.
De cînd s-a terminat meciul observ în jurul meu numai oameni care se simt umiliți. Se simt umiliți pentru că Steaua a fost umilită de Chelsea. Eu unul nu mă simt umilit. Unu la mînă, pentru că n-am nici un interes, așa cum au destui oameni de fotbal și deontologi în a lovi în Steaua, acum cînd e la pămînt. Oamenii de fotbal, cu interese particulare, de familie sau de afaceri, deontologii cu frustrările și antipatia față de unele persoane. Doi la mînă, nu mă simt umilit în fața realității. Sau, ca să extind, nu mă simt mai umilit decît atunci cînd merg într-o capitală europeană și observ diferențele față de capitala noastră. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd circul pe autostrăzile europene și fac diferența cu drumurile noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru pe un stadion european, chiar mai vechi și mai urît decît Arena noastră, dar văd un gazon adevărat, indiferent de vreme, și apoi îmi amintesc de al nostru. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru într-un spital european și mă gîndesc cu groază la ce se întîmplă în ale noastre. Nu ma simt mai umilit decît atunci atunci cînd ma uit la unele emisiuni din Europa și apoi dau la ale noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci sînt identificat în Europa cu anumiți conaționali, cărora de curînd le-a murit regele și au pus doi în loc, deși nu e regele meu și nici culoarea feței lor n-o am.
Eu nu mai sînt demult umilit, pentru că m-am obișnuit cu senzația asta. Acum 15 ani, cînd mergeam în Europa și eram confundat, din pricina unor cuvinte, cu un rus, mă enervam, acum, dacă se întîmplă la fel, mă bucur.
EI ÎL AU PE MATA, NOI O AVEM PE MĂ-TA. Cu cratimă. Tot pe facebook cred că am văzut-o și pe asta. Mata n-are cratimă. Are valoare.
De ce să mă simt umilit că o echipă care a dat doar pe Schurrle cam cît bugetul Stelei pe 3 campionate a făcut ce-a vrut la București? Sînt convins că mulți dintre cei care simt că Schurrle i-a umilit și pe ei habar n-au cît a costat el, ce salariu are, ca să nu mai spun că dacă i-ar fi întrebat cineva dacă știu unde a jucat el înainte de Chelsea îi aruncau direct în ceață. Puțini au vorbit despre felul în care Mourinho l-a mutat pe Schurrle din dreapta, acolo unde îl terorizase de-a dreptul pe Alaba în Supercupa Europei cu Bayern, în stînga. Asta nu s-a întîmplat degeaba, Mourinho a știut că pe stînga neamțul va avea un adversar pe care-l va depăși prin calitățile pe care le are.
Am citit pe facebook o părere interesanta. Și, cred, adevărată. Steaua e ca un elev premiant al unui liceu rezonabil, dar nu bun, care merge la o Olimpiadă internațională de matematică. Și pe care, deși liceul nu-i oferă nici un fel de competiție pentru a-l motiva, directorul îl ceartă că nu a reușit să facă față la acel nivel înalt. Pe undeva însă e bună și lecția asta a umilinței. Atunci cînd te crezi mare și tare, dai cu capul de pragul de sus. Și te doare. Am pățit-o și eu de curînd, cred că senzația asta o trăiesc și cei de la Steaua acum. Sau sper că o trăiesc. MM, Reghe și ceilalți. S-au crezut mai buni decît sînt, au crezut că un campionat, distrus de cei care se simt tare umiliți acum, îi poate ajuta să progreseze, astfel încît să se bată cu campionate ce costă, pe bune, miliarde. Pentru Steaua, ar trebui să înceapă o nouă etapă, tentativa de calificare în primăvara Europa League. Dubla cu Basel, un adversar mai apropiat de noi, fotbalistic vorbind, e momentul adevărului în această toamnă.
Am o curiozitate. Am scris despre asta acum vreo 6 ani, cînd Beșiktaș, parcă, pierdea cu 8-1 în fața lui Liverpool, tot în Liga Campionilor. Mă întrebam atunci, mă întreb și acum, cum e mai bine: să participi la această competiție și să riști să încasezi astfel de bătăi sau să nu participi și nu riști, deci, să guști din paharul umilinței oferit cu generozitate de inamici?
P.S.
În fiecare zi încerc pe acest blog să fac o revistă e presei, cu primele pagini ale unor publicații importante, nu doar din Europa. Azi mi-a sărit în ochi prima pagină din L`Equipe. După Borussia-Marseille, ei nu s-au simțit umiliți, ei și-au dat seama că sînt mai jos decît nemții. Noi nu prea realizăm cine sîntem. Ne credem buricul pămîntului sau, ca să folosesc o expresie de-a celui mai umilit dinre pămînteni, ”miezul din Fanta”. Cînd o să ne vedem lungul nasului poate o să ne vedem și locul în Europa.
L`Equipe (Franta)
Arsenal-Napoli mi se pare, am zis și în avancronica de la Steaua-Chelsea, meciul zilei de azi în Champions League. Vorbim de așa numita ”grupă a morții”, în care orice punct cîștigat e prețios și în care, în contrapartidă, orice punct pierdut îndepărtează ușor perspectiva calificării.
Că e o grupă tare nu mai încape dubiu. E suficient să vedem pozițiile pe care le ocupă Napoli, Arsenal, Borussia și Marseille în campionatele lor interne. Învinsă la Napoli, Borussia are un pic de șansă, căci dacă juca în această rundă cu Arsenal putea avea mari probleme, în condițile absențelor cu care se confruntă. Marseille e însă un etaj mai jos decît Dortmund, iar liderul din Bundesliga poate bifa azi primele trei puncte din Liga Campionilor.
La Londra în schimb e altă poveste. Napoli a arătat bine în acest început de sezon. Dacă nu era acel egal cu Sassuolo arăta perfect. Iar Rafa Benitez îl știe bine pe Wenger, din perioada Liverpool și din perioada Chelsea. Nu l-a bătut pînă acum pe terenul lui pe alsacian, iar asta sigur îl motivează extra. Dincolo de joc, Napoli a arătat în meciurile importante că poate să-și schimbe registrul în funcție de adversar. Benitez e cunoscut pentru felul în care pregătește astfel de meciuri, pentru felul în care stabilește tactica în funcție de calitățile și defectele adversarului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cu Borussia, în prima etapă a Ligii, Napoli a stat în terenul său, a înghesuit zona centrală și nu le-a permis nemților să intre pe acolo, pe unde ei prefereau, oferindu-le în schimb zonale laterale. Cu Milan, Benitez și-a urcat echipa cîteva zeci de metri mai sus, blocînd astfel faza de construcție a milanezilor, despre care toată lumea știe că-i greoaie. Normal ar fi ca la Londra să se repete tactica din meciul cu Borussia, poate nu atît de jos, dar nici atît de sus ca împotriva lui Milan. Pe undeva pe la jumătate, căci dacă-i lași pe mijlocașii lui Wenger prea aproape de careul propriu se poate întîmpla orice, iar te duci prea sus în pressing echipa devine lungă și apar spațiile între linii, pe care abia le așteaptă Ozil.
În jurul germanului e construit noul joc al lui Arsenal. În condițiile numeroaselor absențe din lot, Wenger va apela din nou la tînărul Serge Gnabry, despre care am mai pomenit pe acest blog, în zona din dreapta, ocupată în mod normal de Walcott. Wilshere va fi tras spre stînga, căci lipsesc și Podolski și Santi Cazorla. Mai în spate, Arteta abia a revenit și nu cred ca va risca Wenger cu el, așa că logic ar fi să joace Flamini și Ramsey. Marea problemă a construcției la Arsenal e apărarea, unde Mertesacker și Koscielny nu au abilitatea tehnică de a începe cu pase curate fazele. Dacă vor reuși să-i preseze astfel încît să-i oblige să iasă cu pasă lungă sau, și mai rău, să greșească, oamenii lui Benitez pot da lovitura.
La Napoli, Higuain și Albiol sînt anunțați ca incerți. Nu cred însă că vor lipsi. Mă gîndesc dacă nu cumva Rafa Benitez va încerca să joace de la început așa cum a terminat meciul de campionat de la Genoa. Cu o linie de 3 mijlocași centrali, cei trei elvețieni, Inler, Behrami, Dzemaili, unul lîngă altul, pentru o densitate mai mare în raza de acțiune a lui Ozil. Caz în care, din formula de start ar pica Insigne sau Callejon. Lui Benitez îi va lipsi Maggio, va juca în locul lui Mesto, ceea ce poate fi o problemă pe faza ofensivă în acea zonă, astfel că acolo e nevoie de un om care să alerge mult, să coboare mult și să facă ambele faze.
Pentru ambele echipe, victoria e ideală. Ar face 6 puncte și ar privi mai liniștite duelurle ce vin. Pentru Arsenal, în special, victoria e vitală, căci urmează dubla cu Dortmund, în vreme ce pentru Napoli, care are de jucat cu OM, primul meci acasă, mi se pare că și un egal e foarte valoros.
Revine Liga Campionilor în prim-plan și o face cu cîteva meciuri foarte bune în acest mijloc de săptămînă. Pentru noi, Steaua-Chelsea e capul de afiș și nu are cum să fie altfel. Însă pe plan european mi se pare că Arsenal-Napoli e partida pe care toată lumea e curioasă s-o vadă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Steaua-Chelsea e meciul zilei pentru noi. Înainte de începerea grupelor analizam programul pe care-l are Steaua. Mie mi se părea, iar acum mi se pare și mai tare, că era mai bine pentru Steaua ca ordinea să fie un pic inversată. În sensul că eu unul aș fi preferat să înceapă acasă cu Schalke, apoi să meargă la Londra, astfel ca abia în ultima etapă să vină Chelsea la București. La ce vreme e acum afară e posibil ca în decembrie condițile meteo să fie mai bune. Ideea era că, poate, în decembrie Chelsea avea deja calificarea acontată și venea la București un pic mai lejer, în condițiile în care luna decembrie nu e deloc luna cadourilor în fotbalul englez, dimpotrivă, e luna în care se spune, și s-a dovedit de-a lungul timpului că așa e, se cîștigă sau se pierd titlurile. Aglomerația de partide din acea perioadă face ca echipele mari să abordeze cîteodată diferit unele meciuri în care miza e mică pentru că temele au fost făcute de dinainte, vezi Manchester United în sezonul trecut.
În condițile de față, Chelsea e la București cu obligația unui rezultat pozitiv. Înfrîngerea cu Chelsea i-a cam dat peste cap planurile lui Mourinho, care nu-și mai permite un pas greșit. Dacă Schalke bate la Basel, ceea ce e foarte posibil, face 6 puncte și va aborda de pe alte poziții dubla cu Chelsea care urmează. Astfel că un rezultat de egalitate azi mi se pare un rezultat mare pentru Steaua, iar o victorie ar intra în categoria miracolelor, a imenselor surprize, pecare însă fotbalul ni le mai oferă.
Trebuie să recunoaștem înainte ca meciul să înceapă: între Chelsea și Steaua e o diferență mare de valoare. Cine nu acceptă asta are o problemă. Așa cum există mașini mai bune ca altele, telefoane mai bune ca altele, ceasuri mai bune ca altele, există și oameni mai buni ca alții în toate domeniile, Doctori mai buni ca alții, ingineri mai buni ca alții, deci și fotbaliști mai buni ca alții. Ideea că și ei au tot două mîini și două picioare e ridicolă și infantilă. Talentul pe care-l au unii nu se compară cu talentul pecare-l au alții, iar dacă la acest talent adăugăm metode specifice de pregătire, alimentație, vitaminizare și tot ceea ce ține de un club mare, care e mare și pentru că e dispus să cheltuie pe aceste aspecte. Parcă văd cum dupămeci se vor găsi destui care să pună înfrîngerea pe seama diferenței de mentalitate sau mai știu eu ce lucruri, cînd e foarte limpede că Steaua e mult inferioară lui Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer prea mult la Steaua. Să vorbim puțin de Chelesea. Fiind așadar un meci important, e de presupus că Mourinho nu va menaja pe nimeni. Am aflat deja că va juca Mata. Scriam și într-un text precedent, în care am analizat cele întîmplate în Tottenham-Chelsea, că eu nu înțeleg care e rolul pe care Mourinho îl gîndește pentru Mata. E posibil ca a doua repriză a meciului cu Tottenham, cînd intrarea lui Mata a schimbat mult jocul echipei sale, să-l fi convins. Se spune că nu-l suportă pe Mata pentru că l-ar fi refuzat pe vremea cînd antrena Real Madrid și s-a dus la Chelsea. E posibil, dar eu nu cred că un atît de deștept cum e Mourinho își poate dinamita propria muncă din orgoliu. Lumea amintește de Casillas, dar să nu uităm că vorbim de un portar și să ne amintim și care erau circumstanțele marginalizării lui Iker.
Revenind la Chelsea, titularizarea lui Mata nu e o veste bună, căci spaniolul va căuta să profite de orice situație pentru a-i arăta lui Jose de ce în stare. Bine că lipsește Hazard, deși la ce lot are Chelsea belgianul va putea fi destul de lesne înlocuit. Cred că va juca Willian, deși englezii merg pe mîna lui Schurrle. L-am văzut pe Schurrle cu Bayern, dacă joacă el, Latovlevici va avea mari probleme, căci fundașul stînga al Stelei are ceva carențe pe faza defensivă în fața unor asemenea adversari, rapizi și mai degrabă liniari. Dacă va juca Willian, cred că vom vedea de multe ori schimbări de poziții între el, Oscar și Mata, căci toți trei pot evolua oriunde în acea linie de trei.
Cred că va fi acea linie de trei. Cu Tottenham, în prima repriză, s-a jucat un 4-4-1-1, cu Oscar în spatele lui Torres, dar experimentul n-a funcționat, iar Paulinho și Townsend au produs mari probleme de fiecare dată cînd intrau în posesia balonului între liniile lui Chelsea. Cei doi mijlocași închizători ar trebui să fie Lampard și Obi Mikel, deși nu mi s-ar părea straniu să-l văd pe Ramires în locul lui Lampard. În atac, probabil va juca Tores. E suspendat pentru meciul de campionat așa că se va odihni atunci, deci normal ar fi să intre acum. În funcție de rezultat, e posibil să-l vedem și pe Demba Ba, chiar înaintea lui Eto”o.
Termin avancronica acestui meci cu o singură idee: să nu ne facem iluzii, ca să n-avem deziluzii!
Caută-mă!