Cu mult entuziasm a fost așteptat la Liverpool acest meci cu Real Madrid. Cam cu același entuziasm cu care au așteptat și fanii Romei meciul cu Bayern de marți. Un entuziasm bazat mai mult pe ”spiritul Anfield” decît pe realitate, chit că Liverpool adunase, înaintea jocului, două victorii legate în Anglia, o premieră în acest sezon. Ca și Roma, Liverpool s-a văzut foarte repede pusă la punct. Real Madrid a avut 3-0 la pauză și dacă scorul n-a căpătat dimensiunile masacrului de pe ”Olimpico” a fost doar pentru că Ronaldo și ai lui aveau în minte perspectiva duelului cu Barcelona de sîmbătă seară.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mulți vorbesc despre o primă repriză antologică a Realului. Despre o demonstrație de fotbal și o demonstrație de forță a deținătoarei trofeului. Nu știu cît a fost de demonstrație, căci această concluzie poate fi trasă doar atunci cînd ai în față un rival cît de cît demn. Liverpool a fost un rival mai mult decît demn doar înainte să înceapă partida, atunci cînd ”you”ll never walk alone” se auzea splendid pe ”Anfield”, un stadion și un public ce zău că ar merita o soartă mai bună decît cea din ultimii 20 de ani, cu tot cu Liga Campionilor cucerită în 2005 în niște împrejurări ce țin mai degrabă de dosare paranormale decît de realitatea fotbalului. Și atunci a fost tot un 0-3 la pauză în fața unui Milan cu Ancelotti pe bancă, un Milan care era atunci cea mai bună echipă din lume, dar cele petrecute în acea finală nu cred că se vor mai repeta vreodată.
Nici atunci Liverpool nu era mai bună decît echipa lui Ancelotti. Ba îndrăznesc să spun echipa lui Benitez din 2007, cu Xabi Alonso, Mascherano și un Gerrard mult mai tînăr, cu Kuyt și mai apoi Fernando Torres, era peste cîștigătoarea din 2005. Însă fotbalul oferă și astfel de momente pe care nu le poți explica logic. Atunci însă, nu știu dacă neapărat pentru că era Rafa Benitez pe bancă, Liverpool lăsa senzația că măcar se poate bate cu un rival superior. A lăsat și acum această senzație, cîteva minute, pînă ce Cristiano Ronaldo a deschis scorul.
Spuneam la Euro fotbal că mi-aș fi dorit ca acest meci să se fi jucat în aprilie. Fotbalul e o stare de spirit, iar atunci, în aprilie, înaintea acelui meci cu Chelsea, starea de spirit la Liverpool era pe cele mai înalte culmi. Iar rezultatele veneau și grație acestei stări de spirit. Dar și grație unui Luis Suarez pe care sînt convins că fanii ”cormoranilor” îl regretă enorm, mult mai mult decît l-au regretat pe Torres. Pe Luis Suarez îl vom vedea sîmbătă, probabil, în ”El Clasico”, în schimb acel Liverpool din aprilie nu știu cînd îl vom mai vedea. Senzația e că atunci a fost o șansă unică, irosită printr-un concurs de împrejurări de-a dreptul idiot, acea greșeală a lui Gerrad cu Chelsea și tot ce a urmat după.
În iunie, în timpul Mondialului, cînd cu gestul lui Suarez, făceam pe acest blog o comparație între el și Balotelli. Absolut întîmplător, două luni mai tîrziu, Balotelli era cel chemat să-l înlocuiască pe Suarez. Scriam atunci așa: ”Felul în care înțelege să joace Suarez nu se compară cu cel al lui Balotelli. Cred însă că Luis Suarez e mai util echipei la care joacă decît Mario Balotelli. La Balotelli nu există stare de mijloc atunci cînd e vorba de implicare, nu există ”așa și așa”, există doar două variante, da și nu”. Nu știu dacă Liverpool cu Suarez și Sturidge în teren putea emite pretenții în fața acestui Real Madrid ce intimidează pe oricine, dar sînt convins că Suarez ar fi avut o altă atitudine. faptul că Balotelli a fost schimbat încă de la pauză poate fi semnalul unei deteriorări considerabile a relației dintre italian și antrenor, dacă nu cumva dintre italian și vestiar. Atunci cînd ești condus cu 3-0 pe propriul teren, e bine să eviți un schimb de tricouri în văzul stadionului, îl poți face la vestiare dacă ții morțiș să ai tricoul lui Pepe (!!!!) și dacă ai ceva minte. La ultimul aspect am serioase dubii în ceea ce-l privește pe ”Super Mario”.
Liverpool de azi e o echipă cu o aură ce depășește valoarea jucătorilor. E o echipă cu nume mare, dar cu nume mici în teren. E imposibil să plătești aceeași sumă de bani pentru Lallana sau Lovren ca pentru Kroos. Liverpool continuă relația stranie pe care echipele din Premier League o au cu Champions League și vă rog să nu-mi amintiți de Chelsea din 2012, care a fost un eveniment la fel de straniu ca finala din 2005. Vremurile lui Sir Alex Ferguson s-au dus, doar Mourinho pare capabil astăzi să aducă o echipă din Anglia la vîrful Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Real Madrid a mai trecut un meci. De la acel eșec cu Atletico, echipa a mers imperial, din în bine în foarte bine. Foarte adevărat e însă că n-a avut adversari pe măsură. Urmează acum ”El Clasico” și pare a fi marele examen al toamnei pentru Ancelotti și ai lui. Dar și pentru Luis Enrique și ai lui. A lipsit Bale și probabil că va lipsi și cu Barcelona. Există aici o parte bună și o parte rea. Real Madrid cu Bale intimidează și mai tare, dar Real Madrid cu Isco acoperă mai bine terenul, e mai echilibrată. Cînd Bale e sănătos, joacă fără nici un fel de discuție. La fel și James Rodriguez. Problema lui Isco de aici vine. E un fotbalist excelent, ba îndrăznesc să spun că la Barcelona ar juca înaintea lui Rakitic, dar are marele dezavantaj că James și Bale au costat cît au costat, iar acele multe zerouri nu pot sta pe banca de rezerve într-un meci cu Barcelona.
Spuneam că Real Madrid intimidează. Cristiano Ronaldo la fel. N-a avut însă pînă acum un adversar de care să fie intimidat. Acum vine Messi, care e altceva. Căci și el intimidează. Iar pe margine, un alt tip își arată dinții. Luis Suarez, egalul lui Cristiano din sezonul trecut ca număr de goluri, dar fără penaltyuri. Cine va intimida mai tare va cîștiga. Dar ce meci o să fie!!
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Despre Pep Guardiola s-au scris ceva cărți pînă acum. Proabil că se vor mai scrie. Deși e foarte tînăr, ca antrenor mă refer, Guardiola are palmaresul unui veteran, iar faptul că e foarte tînăr, ca antrenor, repet, lasă deschisă larg ușa viitoarelor sale performanțe. În toate cărțile scrise despre Guardiola există mai multe elemente comune, care-i caracterizează cumva parcursul în această meserie. Unul ar fi studiul aprofundat, pînă la obsesie uneori, al adversarilor. Faptul că nu poate mînca nimic în ziua meciurilor, din pricina tensiunii, nu-l consider decît o completare. În precedentul artico, de pe acest blog scriam despre Marcelo Bielsa și aventura sa la Marseille și spuneam că fotbalul întoarce în general serviciile celor care-i slujesc interesele cu pasiune. Cineva mi-a atras atenția că nu-i o regulă și are dreptate, există sufieciente exemple, dar Guardiola e unul dintre cei cărora fotbalul le-a întors, și încă destul de generos, serviciile.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Nu știu cît de mult studiază Pep înaintea unui meci cu, exemplu luat la întîmplare, Augsburg, din Bundesliga. Probabil că mai puțin decît a făcut-o în situația de față. A avut și suficient timp la dispoziție să studieze Roma în cele mai mici amănunte, căci pauza competițională rezervată echipelor naționale l-a ajutat. Cînd ești Guardiola și viața ta se învîrte în jurul fotbalului ce poți să faci în acele zile în care îți rămîn la dispoziție o mînă de jucători, căci ceilalți sînt plecați care-ncotro? De antrenat n-ai pe cine, așa că îți omori timpul studiind viitori adversari. Și gîndind tot felul de scheme.
Faptul că Guardiola a studiat Roma s-a văzut limpede din startul partidei. Pep a înțeles că Rudi Garcia, pentru care și-a manifestat de mai multe ori admirația, are un stil ușor depărtat de fotbalul italian. Roma nu duce mingiile direct pe atacanți, asta și pentru că Totti, Iturbe și Gervinho nu posedă acel fizic care să le permită să cîștige astfel de dueluri. Roma elaborează jocul, începe totul de la linia de apărare, trece prin cea de mijloc și abia apoi ajunge la atac. Bayern a oprit această progresie pozitivă a Romei printr-un pressing agresiv și extrem de avansat. Practic, Guardiola a împărțit echipa în două. O linie de 3 fundași centrali (ca anecdotă, UEFA a prezentat pe grafica sa o formulă cu 4 fundași și cu Bernat în dreapta, pesemne că puține lucuri știu cei care alcătuiesc acea grafică despre Guardiola!!), Benatia-Boateng-Alaba plus Xabi Alonso pe de-o parte, ceilalți 6 de partea cealaltă a centrului terenului. La cei 3 din apărare trebuie neapărat unit un al patrulea, Manuel Neuer, a cărui importanță în acest sistem e foarte mare, căci fundașii au garanția că-n caz de presiune o pasă înapoi către propriul portar nu generează probleme. Cei 6 din fața lui Xabi Alonso au blocat orice cale de ieșire a balonului din acea zonă către Iturbe, Totti și Gervinho.
Am comentat meciul pe Digi Sport 2. Nu cred că am rostit numele lui Pjanici și Nainggolan de prea multe ori în prima repriză. Iau ca reper doar prima repriză, căci a doua nu prea mai are relevanță. O altă consecință a fost dispariția lui Totti din joc. Nu știu cîte mingi a atins în prima repriză, nu-s pasionat de statistici, dar oricum extrem de puține. Lui Totti nu-i poți cere să facă o imensă risipă de efort și să alerge pe tot terenul în căutarea balonului. Schimbarea sa la pauză a fost un exemplu că Rudi Garcia e un antrenor care știe ce face. N-avea nici un rost să-l expună pe Totti într-un meci ce se îndrepta evident spre dezastru.
Și a mai fost o capcană întinsă de Guardiola. În general, Bayern orienta jocul spre stînga, acolo manevrau și Xabi Alonso și Gotze și Bernat și Thomas Muller, de multe ori și Lewandowski. Iar dreapta? Dreapta îi rămînea lui Robben, care se regăsea de multe ori în situație de unu contra unu cu Ashley Cole. Cole e un fundaș rezonabil, dar s-au adunat anii și peste el, plus că atunci cînd Robben e în formă e greu cu el în situație de unu contra unu. Sau doi contra doi, cum a fost la faza primului gol marcat de olandez. Poate că absența lui Maicon a ușurat misiunea Bayern-ului în banda aceea, căci Maicon e mai mult mai dinamic decît Torosidis.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE ROMEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
E greu de explicat și analizat un astfel de scor. Roma nu e o echipă rea, dimpotrivă. A demonstrat asta cu Juventus, cu City și-n alte situații. E o candidată la titlu în Serie A, o posibilă cîștigătoare deci. E însă departe de Bayern în momentul ăsta, căci Bayern mi se pare, alături de Chelsea, Real Madrid și Barcelona (în ordinea asta, poate cu Chelsea în pole position) favorită certă la cîștigarea trofeului. În Roma-Bayern am văzut diferența dintre o echipă bună și o echipă mare. Din păcate pentru fotbalul italian, care acum vreo 10 ani stăpînea Europa prin Milan și chiar prin Juventus, nici o echipă de azi din Serie A nu poate fi catalogată drept o echipă mare. E, dacă vreți, diferența dintre Benatia și Yanga-Mbiwa.
Pe cei de la Roma nu i-a ajutat prea tare nici atmosfera creată în jurul meciului. Iluziile au fost mari la Roma, s-au depășit recordurile la încasări, dar toată această stare i-a urcat pe cei de la Roma, vorbesc de jucători, la un nivel emoțional foarte înalt. La 0-2 au căzut de la acea înălțime și, ca de obicei, atunci cînd cazi mai de sus ai nevoie de timp pînă să-ți revii.
Întrebările ce se pun acum sînt logice. Iar răspunsurile le vom afla în timp. Va reuși Roma să-și revină din acest șoc? Prima reacție ar trebui să fie sîmbătă, cînd joacă la Genova cu Sampdoria. Va repeta Guardiola acest gen de meci și-n fața unui alt tip de adversar? Asta cred că vom vedea pe 1 noiembrie, atunci cînd Bayern primește pe teren propriu pe Borussia Dortmund. Mie mi s-a părut marți seară că Bayern a împrumutat multe din strategia lui Jurgen Klopp din zilele bune ale Borussiei, vezi acel 4-1 cu Real Madrid din 2013, asta și pentru că, în mod cert, Lewandowski și Gotze știu cîte ceva din noțiunea de pressing avansat.
Și ar mai fi o întrebare, pe care mi-o pun de mult, ca simpatizant declarat al lui Guardiola: oare cum s-ar descurca Pep într-un campionat precum Serie A?
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Lui Marcelo Bielsa i se spune ”El Loco”. Și nu din vreun motiv medical ci din felul în care el înțelege să-și facă meseria. Iubește fotbalul la nebunie, îi oferă totul, cîteodată exagerează, căci își pune în pericol sănătatea, iar mai devreme sau mai tîrziu fotbalul îi va întoarce servicile pe care Bielsa i le-a făcut. Marcelo Bielsa e unul dintre acei nebuni fără de care acest sport și-ar pierde esența, într-o perioadă în care marketingul și tactica stau la aceași masă și negociază primul 11. Și nu de puține ori cîștigă marketingul. Bielsa nu e un om al marketingului, nu e un om de imagine, rar îl vezi ieșit din treningul său și puține sînt meciurile în care nu parcurge kilometri buni în spațiul care-i este destinat pe marginea terenului. Dacă preferați o veche vorbă de lemn a trecutului, e ca un leu în cușcă la fiecare meci, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea, fix ca bugetarii de la noi salariul.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN LIGUE 1 GĂSIȚI AICI:
Ideea că mai devreme sau mai tîrziu fotbalul îi va întoarce lui Bielsa tot ceea ce argentinianul din Rosario i-a oferit a început să devină un soi de speranță la Marsilia. Oraș fierbinte prin excelență, periculos și atrăgător în același timp, Marsilia a început să viseze. Iar întrebarea ”ce-ar fi dacă?” a început ușor-ușor să fie rostită cu voce tare, ba chiar să fie înlocuită de o alta: ”E oare posibil?”. E oare posibil ca Marseille să cîștige titlul în fața atotputernicilor din Paris. E oare posibil ca o echipă ce nu traversează cele mai fericite momente din punct de vedere financiar, care și-a pierdut cel mai important jucător, Valbuena, să se ia la bătaie cu PSG-ul. Expresia ”să se ia la bătaie” poate nu e cea mai fericită, căci ea e una comună atunci cînd vine vorba de suporterii celor două echipe și meciul lor direct. Al echipelor și al fanilor.
E oare posibil ca Marcelo Bielsa să realizeze ceea ce pare mai degrabă un miracol? Deocamdată e devreme să răspundem la întrebarea asta. Eu unul nu cred, căci nebunia și pasiunea unui om nu pot compensa valoarea uriașă existentă în cealaltă tabără. În momentul ăsta, dacă ar fi să facem comparații, nu cred că există vreun jucător de la Marseille care ar avea loc la PSG, inclusiv pe banca de rezerve. Nici măcar Gignac, care e golgeterul campionatului, dar care ar trebui pus în balanță cu Ibrahimovici și Cavani. Apropo de Gignac, o confirmare a perioadei mai puțin faste prin care trece clubul, el își termină contractul în vara viitoare și aproape sigur va pleca, ba încă va pleca gratis. Se vorbește de Juventus, dar unii spun că și PSG ar arăta, mai nou, un interes, copiind un pic din stilul în care Bayern își lucrează rivalele din Bundesliga.
Comparația dintre cele două tabere, pe care v-am propus-o mai sus, nu se referă și la antrenori. Între Blanc și Bielsa eu îl prefer pe Bielsa. Cu toată nebunia lui, cu cafelele pe care le bea în timpul meciului, mi se pare mai dedicat fotbalului decît Blanc. Pe de altă parte, nu-s foarte sigur că Bielsa, cu stilul său, ar putea lucra cu vedete de genul celor de la PSG. El are nevoie de jucători care să-l asculte, care să-i suporte eventual unele ieșiri, căci acel ”El Loco” vine și din așa ceva. Nu cred că Zlatan sau David Luiz ar fi foarte dornici.
Marseille n-a început grozav campionatul. Un 3-3 în Corsica și un 0-2 acasă cu Montpellier ridicaseră un pic temperatura pe noul ”Velodrome”, care, în paranteză fie spus, arată grozav după modernizare. Au venit și acele declarații ale lui Bielsa, cu trimitere directă la președintele Vincent Labrune și la campania de transferări. Nu prea se obișnuiește ca un antrenor să-i spună direct pe jucătorii pe care-i viza pentru transferuri, dar Bielsa e un pic ”loco”, nu?, așa că a făcut-o. ”I-am cerut pe Manquillo, Jara, Isla, Coke, Ocampos, Tello, Medel sau Stambouli și n-a venit niciunul”, a spus Bielsa, al cărui viitor părea legat mai mult de Chateau d”If al Contelui de Monte Cristo decît de Stade Velodrome.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI OLYMPIQUE MARSEILLE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Doar că, așa cum se întîmplă în fotbal, au început să apară rezultatele și totul s-a calmat. Bielsa a schimbat sistemul, trecînd de la modulul lui preferat, 3-3-3-1 la un 4-2-3-1 mai aproape de fotbalul francez, unde doar Toulouse, ultima victimă a lui Olympique, folosește sistemul cu 3 fundași centrali. Nimeni nu mai vorbește de cei ce ar fi trebuit să vină, ci de Romao și Imbula, perechea de mijlocași închizători, ori de Thauvin-Payet-Ayew, linia de 3 din spatele lui Gignac. OM are acum un avans destul de confortabil față de PSG, are și avantajul de a nu juca în cupele europene, de unde posibilitatea de a se reface și a exersa din ideile lui Bielsa, iar meciul direct, programat duminică 9 noiembrie la Paris, e deja o bornă incendiară în calendarul finalului de an.
Nu-s puțini cei care reamintesc de finalurile de sezon mai puțin fericite ale echipelor lui Bielsa. E un detaliu de luat în seamă. Bielsa e adeptul contractelor scurte, de un an, care se prelungesc ori nu, depinde de situație. E conștient pe undeva că jucătorii pe care-i antrenează ar putea fi sufocați de efortul, mai ales cel mental, pe care-l fac într-un sezon. Ceea ce reușește însă Bielsa, și a făcut-o perfect la Bilbao, e să readucă în rîndul fanilor acel orgoliu de care cam uitaseră. Pe cînd era la Bilbao, Athletic a jucat cu Manchester United în Europa League și 12.000 de basci au mers pe ”Old Trafford” simțind că pot trăi un vis chiar pe ”Teatrul viselor”. Sînt convins că dacă ar putea, dacă ar fi lăsați, ceea ce nu se va întîmpla din considerente ce țin de alte aspecte, 12.000 de fani ai lui OM ar merge pe ”Parc des Princes” pentru a-l ajuta pe David să-l înfrîngă pe Goliat. Fie și pentru că a reușit asta, Bielsa își merită banii.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
UPDATE
La textul de mai jos, scris în momentul în care Messi atinsese borna de 400 de goluri în carieră, am adăugat un montaj cu toate cele 253 de goluri marcate de el în Primera Division, ocazie cu care a bătut recordul legendarului Telmo Zarra. Revăzîndu-le, căci pe majoritatea le-am prins în direct la televizor, foarte multe le-am comentat, unele chiar de pe stadion, l-am redescoperit cu plăcere pe Ronaldinho, cel care l-a luat pe umeri pe Messi, după ce i-a dat ocazia să marcheze primul gol din carieră, aruncîndu-l practic spre glorie. I-am redescoperit pe Eto`o, pe Deco, pe Henry, cei de la care Messi a învățat foarte multe. Dar l-am revăzut și pe Ibrahomovic. Rețineți golurile lui Messi la care a contribuit și Zlatan. Îl veți vedea pe suedez un pic stingher în momentele de bucurie de după. Practic, înțelegem de ce a trebuit să plece de la Barcelona. Ibrahomovic e, în felul lui, un Messi. Amîndoi nu încăpeau la aceeași echipă. Dar amîndoi au locul lor în istoria fotbalului.
În rest, textul de mai jos rămîne valabil.
Ce făceați acum 10 ani pe vremea asta? Probabil că cei mai mulți nu-și mai amintesc. Au trecut totuși 10 ani, veți spune! Și e corect. Există însă și oameni care au încă în minte ziua de 16 octombrie 2004. Mai bine zis seara de 16 octombrie 2004. Acum 10 ani pe vremea asta un puști, un copil încă, se gîndea cu strîngere de inimă dacă va prinde și el cîteva minute într-un meci oficial la prima echipă a Barcelonei. Îmbrăcase el tricoul, dar în două ”amicale” cu FC Porto și Marseille. Ceea ce-i altceva. Un meci oficial e un meci oficial. Fie și cîteva secunde pesemne că-și dorea Lionel Messi să zăbovească pe gazon. Scenariul era ideal, un derby cu Espanol, Barcelona lui Ronaldinho, Eto”o, Deco și Rafa Marquez, cu Rijkaard antrenor, fiind lider în acel moment în Primera Division. Espanol începuse bine, era pe locul 5 și visa să bată pe Barcelona, mai eles că Rijkaard avea multe probleme de lot, foarte mulți accidentați, printre ei Motta, Edmilson și Giuly, dar și foarte mulți jucători abia reveniți de la echipele naționale, cu problemele ce decurg din acest aspect.
Cotidianul ”El Mundo Deportivo” prezenta o simplă știre, în partea de jos a paginii 6, cu posibilitatea ca Messi să debuteze. ”Cel mai cunoscut dintre tineri”, scria cotidianul catalan. Alături de el, Damia, Carlos Pena sau Oriol Riera. Unde este Messi azi și unde sînt ceilalți e ușor de descoperit, o simplă căutare pe Wikipedia lămurește pe toată lumea.
Și Messi a intrat. Purtînd numărul 30, la 17 ani, 3 luni și 22 de zile, Messi a fost introdus în locul lui Deco, autorul unicului gol al meciului. A jucat 8 minute, pe care, așa cum a declarat ulterior, le va ține minte toată viața. La 17 ani, majoritatea băieților de această vîrstă au cu totul alte preocupări, au cu totul alte lucruri în minte. La 17 ani, Lionel Messi se pregătea să intre în istorie.
Pentru că, da, Messi a intrat în istoria fotbalului și acolo va rămîne. Oricare ar fi sentimentele, dictate în primul rînd de factori subiectivi, nu cred că există cineva zdravăn la cap care să pună la îndoială valoarea acestui fotbalist colosal. Nu cred că există cineva în deplinătatea facultăților mintale care să spună despre Messi că e un fotbalist slab. Poate să-ți placă sau nu de el, îl poți înjura sau nu, dar nu cred că-i poți nega valoarea.
Imediat după 1989, prin România circula o expresie: ”Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?”. Să presupunem că cineva i-ar pune această întrebare lui Messi. Și ar dubla numărul anilor. ”Ce-ai făcut dumneata în ultimii 10 ani domnule Messi?”. În caz că Messi ar fi prea ocupat să răspundă, rămîne obiectul muncii sale. Golurile. Dincolo de trofeele pe care le-a cucerit și pe care nu are rost să le reamintesc, golurile, unele memorabile, vor rămîne peste timp. Așa că vă propun să le revedem, de la primul gol, marcat cu Albacete, la golul 401. Lipsesc cele marcate în ultimele 10 zile, dar cu siguranță ele se vor regăsi la retrospectiva celor 500 de goluri pe care nu cred că se îndoiește nimeni că le va marca. Messi are doar 27 de ani.
Nu de mult, a bifat și Cristiano Ronaldo borna de 400 de goluri. Am sărbătorit-o aici la momentul respectiv. Așa cum o fac și acum. Cu bucuria, de care am amintit și nu o să obosesc să amintesc în continuare, că putem fi contemporani cu asemenea sportivi formidabili. Și am mai spus-o, a dezbate la infinit pe tema care dintre ei e mai bun nu ne folosește la nimic. Nici măcar ideea că ei doi puteau fi coechipieri, posibilitate care chiar a existat, nu ne aduce nimic. Ne face doar să pierdem timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i. Așa cum trebuie să faceți vizionînd golurile lui Messi.
Vizionare plăcută!
Trăim într-o perioadă în care Europa încearcă să se reinventeze, să-și creeze propria identitate, să se transforme într-un continent ferit de conflicte, de războaie, de dispute sîngeroase. Ideea ”Statelor Unite Europene”, un spațiu în care oamenii să poată circula liberi, să folosească aceeași monedă, iar frontierele să existe doar din punct de vedere geografic e una extrem de generoasă. Există însă locuri unde acest deziderat e un pic mai greu realizabil. Locuri în care sîngele fierbe, iar oamenii nu sînt dispuși să uite anumite lucruri. Și caută să-și facă dreptate altfel decît pe calea dialogului. La 25 de ani de cînd Zidul Berlinului a căzut, există pe harta Europei o zonă extrem de fierbinte: Balcanii.
N-o să intru acum în detalii istorice. Nu e cazul și nici locul. Un singur lucru e foarte cert. Acest Serbia-Albania nu trebuia să se joace. UEFA a avut, la momentul tragerii la sorți, mecanismele prin care să evite o astfel de împerechere. A evitat ca Rusia să joace cu Georgia, Armenia cu Azerbaidjan, Spania cu Gibraltar, deși în acest ultim caz era vorba doar de orgoliul spaniolilor, căci mi-e greu să înțeleg ce fel de conflicte se puteau naște între Spania și Gibraltar. În schimb, poate prea convinși de puterea dialogului și de educația existentă în această regiune, șefii de la UEFA n-au găsit nimic suspect în faptul că sorții au trimis în aceeași grupă Serbia și Albania. Așa s-a nimerit, nu se mai întîmplase din 1968, la fel de bine putea să nu se întîmple, însă acest dublu meci trebuia evitat.
O paranteză. Vorbim totuși de o zonă în care un meci de fotbal a fost o scînteie a conflictului iugoslav. Se întîmpla în mai 1990, cu Iugoslavia încă unită, dar dezmenbrîndu-se pe zi ce trecea. Se juca la Zagreb derbyul campionatului iugoslav, Dinamo Zagreb-Steaua Roșie Belgrad. Cîteva sute de fani veniseră de la Belgrad, conduși de un anume ”Arkan”, necunoscut pe atunci, personaj important în anii de conflict ce vor urma. La un moment dat, scorul nici nu mai are importanță, galeria celor de la Dinamo a început să intoneze imnul croat, ceea ce, evident, i-a înfuria peste măsură pe fanii Stelei Roșii. De aici pînă la bătaie n-a mai fost decît un pas. În acest timp, poliția federală, aflată sub control sîrb, a intervenit împotriva fanilor croați, pe care a încercat să-i scoată din stadion. Atunci a venit gestul meciului. Sub privirile întregii Iugoslaviii, care urmărea meciul la televizor, Zvonimir Boban, rămas pe gazon deși toți ceilalți fotbaliști plecaseră la vestiare, s-a luat el însuși la bătaie cu forțele de ordine. Ulterior, imaginile cu Boban lovind un polițist sîrb au dus la suspendarea acestuia, motiv pentru care el nu putut juca la Mondialul italian în tricoul Iugoslaviei unite, ultima competiție de altfel în care Iugoslavia a participat în forma sa unită. Se spune că acest meci a aprins vîlvătaia conflictului în regiune. Poate că e așa, poate că e doar o legendă. Cert că e doar cîteva luni mai tîrziu, războiul din tribunele stadionului se transforma într-unul real, cu arme, morți și răniți, în întreaga regiune.
Ar fi trebuit cred să știe cei de la UEFA această poveste. Între Serbia și Albania e un meci de șah, dar cu armele pe masă, pe tema Kosovo. Nici aici nu vreau să intru în detalii. Albanezii, majoritari, spun că teritoriul le aparține. Sîrbii, la rîndul lor, argumentează că e o zonă simbol a culturii și istoriei lor. Între Grecia și Turcia mai există o astfel de partidă, pe tema unei zone din Cipru, dar există o diferență: Kosovo a devenit stat independent, recunoscut ca atare de mai multe alte state. Astfel că un banal meci de fotbal s-a transformat într-un prilej perfect al unor oameni politici de a manipula sentimentele naționaliste ale celor două națiuni.
Ceva tot a făcut UEFA. A interzis deplasarea fanilor albanezi la Belgrad, însă presa sîrbă, alimentată cu zvonuri și informații nedobedite, publica știri peste știri despre ”ultrași” kosovari ce ar fi încercat să ajungă la Belgrad pentru a-și expune punctul de vedere. E logică în acest sens reacția de furie a oamenilor din tribune atunci cînd au văzut acea dronă, cu steagul Albaniei unite, survolînd stadionul. În echipa Albaniei erau 5 jucători născuți în Kosovo, plus alți doi născuți în Elveția, dar din părinți kosovari. Faptul că bătaia a început pe gazon pare, în contextul celor întîmplate cu Boban, deja un lucru normal. La fel de normală pare și reacția publicului, anormală este însă invadarea terenului și, mai ales, apariția în imaginile televizate a unui cunoscut ultras sîrb, arestat în urmă cu mai multe luni în urma violențelor de la acel Italia-Serbia, disputat la Genova și care, se presupune, ar fi trebuit să aibă interdicție pe stadioane.
Anormală, dacă e adevărată, devine implicarea oamenilor politici albanezi în acest incident. Se spune că drona ar fi fost manevrată de chiar fratele premierului albanez, ceea ce mi se pare o nebunie. Mai ales în contextul în care, peste puține zile ar trebui să aibă loc vizita oficială a premierului albanez la Belgrad, prima întîlnire între cele două părți de la terminarea celui de-al doilea război mondial.
UEFA are acum o problemă. Pe care putea foarte bine s-o evite. Cine va fi pedepsit? Sîrbii, pentru că n-au asigurat securitatea în stadion așa cum scrie la regulament? Sau albanezii, ai căror jucători, după cum se vede din imagini, au început bătaia pe gazon și care apoi au refuzat să revină pe teren pentru a termina partida? Totuși explicabil, aș zice, pentru că în acel scenariu numai un meci de fotbal nu se putea juca. În plus, mai e și meciul retur, la Tirana. Peste un an, de acord, dar atît timp cît în Albania și-n Kosovo s-a ieșit pe străzi pentru a celebra cele întîmplate la Belgrad nu cred că timpul va putea șterge prea multe.
Din păcate, fotbalul a fost din nou folosit în altfel de interese. Deși e doar un joc.
Ca de obicei cînd vine vorba de o confruntare împotriva Ungariei, indiferent de sport, totul devine mai contondent, mai agresiv, mai lipsit de discernămînt. Iar dacă respectiva confruntare e la fotbal și încă într-un meci foarte important, contondența se mărește, e deja la puterea a treia, dacă nu cumva a patra. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” României n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria, venită după un succes în Grecia și într-o grupă de calificare din care Parisul se vede limpede, chiar și fără să fim integrați în spațiul Schengen, partida cu Ungaria așadar reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!