Nu știu dacă Liverpool va reuși să cîștige în acest an titlul în Premier League. Mai degrabă nu prea cred, căci în ciuda locului ocupat în acest moment în clasament, al doilea după Chelsea, la 4 puncte de echipa lui Mourinho, Liverpool nu pare incă pregătită pentru acest demers. În schimb nimic nu-i oprește pe ”cormorani” să viseze. Prin ”cormorani” înțelegînd echipă și suporteri, un tot unitar care a funcționat în anii cînd pe Anfield se dădea legea în fotbalul englez, dar și-n perioada mai puțin fericită cînd nimic nu părea să poată opri o spirală negativă în care intrase echipa.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Au toate motivele cei de la Liverpool să viseze. Căci în fotbal nu se știe niciodată. Nu de mult mă întrebam dacă Liverpool va intra în lupta pentru titlu sau doar o va arbitra. Am spus mai sus că Liverpool nu pare pregătită pentru cîștigarea campionatului. În momentul ăsta, clasamentul arată un oarecare avantaj pentru Manchester City, care are 6 puncte mai puțin decît Chelsea, dar și 3 partide mai puțin, două mai puțin față de Liverpool. Din punctul ăsta de vedere e un pic de dezordine, o entropie tipică fotbalului englez, cu ale sale competiții colaterale campionatului, căci e oarecum ilogic ca la acest stadiu al sezonului să nu știm exact cum stăm, pentru că, de exemplu, Chelsea are 30 de meciuri, Liverpool are 29, City are 27, iar Arsenal tot 29.
Să ne întoarcem la Liverpool și întoarcerea sa în zona nobilă a fotbalului britanic, ce trebuie salutată ca atare. Mie unul mi-a lipsit Liverpool în serile de Champions League, mi-a lipsit acel ”you never walk alone” lipit de imnul magic al celei mai importante competiții intercluburi din lume. Liverpool a fost într-o călătorie de penitență prin zona de mijloc a Premier League, o călătorie antamată de anumite măsuri discutabile luate de conducători, atît la nivel de antrenor, cît mai ales la nivel de jucători. Acest din urmă aspect, cel al jucătorilor, mă face pe mine să cred că Liverpool nu pare pregătită pentru a cîștiga campionatul în acest sezon. Asta nu înseamnă că nu o poate face, căci logica în fotbal e de multe ori încălcată, iar proverbul cu doi se ceartă și cîștigă al treilea poate fi aplicat destul de lesne. În paranteză fie spus, în aceeași situație e și Arsenal, care e fix pe aceeași linie de clasament cu Liverpool, dar din punctul ăsta de vedere Liverpool mi se pare o idee mai sus, pentru că, spre deosebire de Wenger, Rodgers a reușit să construiască o echipă fără să aibă, cu unele excepții evident, jucători exponențiali în lot. Fotbalul e al fotbaliștilor, dar și al antrenorilor, de regulă echipele cu fotbaliști mai buni reușesc în cele din urmă să cîștige ce și-au propus atunci cînd au investit.
Acest text vine ca urmare a reprezentației pe care Liverpool a dat-o pe Old Trafford. Mulți ani au trecut de cînd Liverpool nu a simțit o asemenea senzație de superioaritate în fața eternului rival. A circulat imaginea lui Steven Gerrard celebrînd golul doi marcat, din penalty. N-a fost întîmplător felul în care Steve G a ales să sărbătorească. A făcut-o la fel în 2009, cînd Liverpool se impunea pe Old Trafford cu 4-1. Era propabil cea mai bună echipă a ”cormoranilor” de la apariția conceptului de Premier League. Jucau împreună Gerrard, Torres, Xabi Alonso, Mascherano, iar pe bancă era Rafa Benitez. În ciuda acelui rezultat și a presiunii puse de Liverpool, United a cîștigat acel campionat, căci și Sir Alex avea pe cine să se bazeze, Cristiano Ronaldo, Tevez și Roney jucînd pe atunci cu toții alături de mai tinerii Giggs, Vidici, Rio Ferdinand, Scholes. De atunci așteaptă fanii lui Liverpool un semn de superioritate față de Manchester United. Iar acest semn a venit duminică, Liverpool cîștigînd mult mai clar decît rezultatul de 3-0 final și de eventuala senzație lăsată unora care nu vor să vadă realitatea de cele 3 penaltyuri dictate împotriva lui United, pentru prima dată în istorie pe Old Trafford.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers pare să fi găsit în acest 4-3-1-2, cu Sterling ca număr 10 și Gerrard ca număr 5 (am folosit numerele de pe tricou ca semnificație arhicunoscută a poziției din teren) formula cîștigătoare. A mai folosit-o, a mai și schimbat-o pe alocuri, însă contra lui United ea a funcționat, echipa lui David Moyes fiind cu adevărat impotentă la momentul construcției. Despre Manchester United cu altă ocazie, căci nimic nu e nou sub soare aici, dezastrul fiind extrem de aproape. Liverpool merită în întregime acest text. De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.
Două vorbe și despre Gerrad, dacă tot am pomenit de el. faptul că Steve G nu are în palmares un titlu de campion al Angliei e un mare paradox al fotbalului și, poate, o mare nedreptate. La 34 de ani, Gerrard pare a fi atins maturitatea deplină. Știe cît și cum să alerge, cum și unde să deposedeze, unde și cum să paseze. Nu mai e acel Gerrard care alerga dintr-o parte în alta a terenului ca un posedat. Rafa Benitez își amintea, într-un interviu de acum cîțiva ani, de jucătorul său favorit la Liverpool și povestea cum de multe ori era obligat să-l schimbe pentru că punea atît de mult suflet în tot ceea ce făcea încît, alergînd prea mult, își pierdea energia. Problema lui Gerrard la Liverpool în toți acești ani a fost că nu mai avea în echipă un coleg la fel de bun ca el. Acum îl are pe Luis Suarez, iar în doi visele se pot transforma mult mai lesne în realitate
Barcelona a rezolvat dubla manșă cu Manchester City mult mai clar decît se așteptau mulți la momentul tragerii la sorți. Mă număr printre cei care credeau că City avea șanse considerabile să elimine o Barcelona ce se află destul de departe de zona de garanții de acum 3-4 ani. Credeam, cred și acum, că Manchester City are cel mai bun lot din Premier League, jucător cu jucător, luați la bucată, ca la piață, credeam, cred și a cum, că Manchester City are un bun antrenor capabil de performanțe, pe care le realizase oarecum în trecut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se pare însă că nu-i suficient. Se pare că nu-i suficient să ai un lot de multe sute de milioane, cu fotbaliști de mare valoare, pentru a elimina pe FC Barcelona, care mi se pare în continuare, și-n ciuda calificării, departe de vremurile de altădată, vremuri care e foarte posibil să nu se mai repete. Dar despre Barcelona, ceva mai jos. Se pare că Manchester City are un antrenor bun, dar nu unul foarte bun. Se pare că Manuel Pellegrini confirmă cele spuse despre el în momentul în care Txiki Beguiristain s-a decis să-l contracteze, anume că e un excelent antrenor de echipe normale, dar e un antrenor prea normal pentru echipe excelente.
L-am criticat pe Pellegrini pentru tactica abordată în partida tur. Inclusiv după returul de pe ”Camp Nou” am considerat că, de fapt, City a pierdut calificarea pe terenul său. Pe de altă parte, văzînd cum s-a jucat la Barcelona, parcă parcă i-aș da dreptate chilianului, în sensul că, plecînd de la stilul pe care l-a impus la echipa sa și la jucătorii pe care-i are, a aborda un meci cu Barcelona, chiar și acasă fiind, pe cartea ofensivă e mult prea riscant. S-a văzut asta foarte bine pe ”Camp Nou”, în repriza a doua, la începutul ei mai bine zis, în singura perioadă în care City a dominat și a pus realmente în pericol apărarea firavă a catalanilor. Ei bine, fix în această perioadă a venit golul lui Messi. Și, dacă stăm să analizăm și alte tronsoane ale partidei, Barcelona și-a creat marile ocazii plecînd din atacuri ale lui City, reacționînd la mingi pierdute de oamenii chilianului. De aceea înclin să cred acum că Pellegrini n-a gîndit chiar rău meciul tur, îndreptîndu-l spre un 0-0, cu perspective de a decide calificarea în retur, la care Barcelona trebuia să atace ca să dea gol. N-a gîndit posibilitatea eliminării lui Demichelis, n-a avut un plan de rezervă, de altfel a reacționat foarte tîrziu și destul de bizar după ce echipa a rămas în inferioritate. Scriam după Arsenal-Bayern, de la Londra, că Guardiola n-are un singur plan măreț pentru o partidă, ci mai multe planuri mici, ce pot fi aplicate în funcție de situație. Diferența dintre un antrenor bun și unul foarte bun aici stă, în fotbalul de azi unde strategia e la fel de importantă ca pasa de gol. Pellegrini e un antrenor bun, dar în categoria antrenorilor foarte buni deocamdată nu intră, acest etaj e rezervat altora.
Unde nu l-am înțeles pe chilian e la momentul schimbărilor de la pauză. La 0-0 și cu doar 45 de minute în față, pentru ce faci schimbare post pe post, obligată se pare de accidentarea lui Aguero? De ce nu încerci să riști, eventual cu încă un jucător ofensiv lîngă Dzeko, poate Navas, poate Negredo, dar mai ales de ce nu încerci să-l urci pe Toure Yaya un pic mai sus, în zona de unde, folosindu-și fizicul, dar și virtuțile tehnico-tactice, a rezolvat finala cu Suderland? Poate că, în această situație, Barcelona i-ar fi prins și mai des pe contre pe ”cetățeni”, dar poate că exista și varianta unor atacuri mai concrete, care să destabilizeze o apărare, o spun încă o dată, fragilă. N-o să aflăm niciodată, ne găsim pe teritoriul lui „dacă” și pe cel al lui ”parcă”. Pentru City rămîne acum varianta luptei pentru titlu, fără alt stres colateral venit din confruntări internaționale. Îl poate obține, pentru că Premier League oferă alte cîmpuri de bătălie decît Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Am auzit, obsedant aproape, după meci ideea de ”recuperar sensaciones”. A spus-o Xavi la Euro Fotbal, a spus-o Messi, a spus-o Valdes, a spus-o Mascherano. Mai corect ar fi să spunem că Barcelona a recuperat unele senzații. Cine spune că Barcelona a făcut un meci mare cu City e într-o clară eroare. A făcut un meci bun, care-i permite să fie din nou în ”sferturi” și să arate că e o echipă care contează încă. Scriam în avancronica partidei de pe ”Camp Nou” că Barcelona are nevoie de un pumn în masă cu care să arate că e vie în această luptă infernală din Champions League. A dat acest pumn în masă, a arătat că e vie, dar nu mai mult.
Tata Martino a ales să trimită în teren cei mai buni jucători pe care-i are de la apărare în sus. Inclusiv Neymar, căruia i-a găsit o poziție prin care să-l apropie mai mult de Messi, dar și cu care să-i lase lui Iniesta în stăpînire banda stîngă. I-a ieșit și trebuie să-i acordăm merite pentru asta, așa cum l-am criticat pentru lipsa de idei în alte situații. Chit că se vedea că nu e obișnuit cu acestă zonă, Neymar s-a descurcat onorabil și are o certă marjă de progres dacă se va continua pe același sistem în meciurile importante și nu văd de ce nu s-ar continua. Primul prilej ar fi duminica viitoare, în Clasico, și chiar va fi interesant să vedem în acea zonă cum se vor lupta Dani Alves și Neymar cu Di Maria și Marcelo.
Problemele pentru Barcelona sînt destule. Mi se pare că a experimentat pe durata dublei cu City mai multe stiluri de meci. Combinativ, de contraatac, de apărare aglomerată, fără a impune nici unul dintre ele. Mi s-a părut că apărarea are în continuare probleme și nu știu cum s-ar fi descurcat Pique și Mascherano dacă Aguero și Dzeko, sau Negredo, ar fi jucat măcar un minut împreună. Și nu știu cum Barcelona ar fi rezolvat calificarea dacă în tur se termina 0-0. Poate că ar fi rezolvat-o, căci îl are pe Messi. Care e în aceeași situație, destul de departe de acel Messi care lua meciul în spate și-l rezolva. Mi se pare că, din punct de vedere fizic, poate și psihic, Messi e chiar sub cel din returul cu Milan de anul trecut.
Există însă și-n cazul lui Messi și-n cazul Barcelonei destule posibilități de creștere. Messi continuă să fie decisiv, dar are nevoie de data asta și de o echipă care să-l susțină mai mult decît pînă acum. Nu e puțin lucru să elimini, cu două victorii, o forță precum City, singura care a cîștigat în acest sezon la Munchen, dar nu știu dacă e suficient. Senzația e că Barcelona de azi poate cîștiga Champions League doar printr-o tragere la sorți favorabilă în ”sferturi” și o conjunctură fericită în semifinale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona-Manchester City începe de la 2-0 pentru Barcelona. Un rezultat care, înregistrat în prima manșă, în deplasare, niciodată n-a putut fi întors în Champions League. Ar trebui așadar să fie o misiune ușoară pentru catalani. Dar oare va fi? Golul lui Dani Alves de la Manchester e foarte important în acest context, căci dacă atunci s-ar fi terminat doar 1-0 echilibrul ar fi fost astăzi mult mai prezent, incertitudinea de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mi-amintesc că-n tur, la Euro Fotbal ne-am manifestat cu totii mirarea că Barcelona, cu avantaj pe tabelă și om mai mult pe teren nu forța marcarea golului doi, eventual și a golului trei, care să rezolve problema calificării. El a venit în cele din urmă, dar și cu o mînă de ajutor din partea lui Manuel Pellegrini, care l-a scos pe Kolarov și a eliberat toată banda pentru Dani Alves, dar senzația a fost că Barcelona era mulțumită și cu 1-0. Și, văzînd cum stau lucrurile la echipă în aceste zile, zău dacă la 1-0 meciul de azi nu era deschis oricărui rezultat.
Am văzut la Bayern-Arsenal marți, am văzut și anul trecut, am văzut la Bayern-City în acest sezon, în faza grupelor, o diferență de două goluri în tur se transformă, în retur, într-un cadou cu care nu prea înțelegi ce să faci. Pare că totul e cîștigat, deși nimic nu e cîștigat. Bayern-ul lui Pep a înțeles lucrul ăsta și a controlat partida cu Arsenal, de unde și senzația de plictiseală a unora, care nu pricep și pace că fotbalul de azi e foarte multă strategie.
Din acest punct de vedere, City are modelul din meciul acela cu Bayern, de care pomeneam mai sus. Cînd a fost foarte aproape de surpriză. Diferența e că azi, acest ”foarte aproape” nu funcționează, azi se merge pe principiul ”ești sau nu ești”. City trebuie să dea 3 goluri ca să se califice, două ca să ducă meciul în prelungiri, eventual la penaltyuri. Și nu trebuie să primească, aspect foarte important, căci vorbim totuși de Barcelona și de Camp Nou, unde contextul e un pic diferit. Desfășurătorul perfect pentru City ar fi să dea un gol și să sporească astfel nervozitatea gazdelor, înțelegînd aici echipă și public, căci Barcelona e, istoric vorbind, un loc predispus crizelor de nervi.
Problema e cum va putea Pellegrini să facă asta. În tur n-a izbutit să ia mingea Barcelonei decît în foarte puține ocazii. Dacă se repetă scenariul și azi, City e condamnată, căci fără să ai mingea nu prea ai cum să dai gol. Revine Kun Aguero, iar asta e o veste excelentă pentru Pellegrini. Kun e letal în zona careului advers, dar revin la fraza de mai sus, trebuie să i se livreze mingea acolo. Pe vremea cînd Kun juca la Atletico, Barcelona lui Guardiola se apăra aproape de centrul terenului în meciurile contra lui pe teren propriu. Barcelona de azi nu prea mai dă această senzație de siguranță defensivă, dimpotrivă. Presupun că Pellegrini va mai alinia un atacant alături de Kun, probabil Negredo, așa ar fi logic, astfel încît Negredo să-l țină ocupat pe Pique, căci ar exista și varianta paselor lungi, direct pe el, iar Kun să caute duelurile cu Mascherano în viteză, ceea ce pe ”El Jefecito” nu-l avantajează, calitatea lui de bază fiind anticipația.
Pare simplu, nu-i așa? Problema e că o astfel de tactică poate fi nu doar riscantă ci și contraproductivă, căci obligă introducerea în teren a unor fotbaliști care știu cu mingea, dar nu prea știu s-o recupereze, atunci cînd o are adversarul. Dacă va juca Fernandinho alături de Toure Yaya, cu atît mai mult. Să presupunem că Fernandinho, Yaya sau chiar Silva pierd mingea, iar Barcelona declanșează contra. Fără Demichelis, care l-a anticipat destul de bine pe Messi cît a jucat, avem o problemă, căci Lescott nu e capabil de așa ceva, el are alte calități. Eu l-aș forța alături de Kompany pe Javi Garcia, pentru a se evita această problemă. În plus aș mai forța prin toate mijloacele fazele fixe.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
E foarte greu pentru City să poată să impună acest joc pe Camp Nou. Arsene Wenger a încercat lucrul ăsta marți, la Munchen, dar n-a putut, deși a jucat mai ofensiv decît altădată. Bayern însă e, astăzi, o echipă perfect stăpînă pe forțele sale, la care relația antrenor-jucători e foate bună. La Barcelona am dubii că e așa. Tata Martino nu cred că are altă soluție decît să repete tactica din tur, cu Busquets-Xavi-Iniesta-Fabregas împreună în teren. Iniesta revine, iar încurajările publicului îl vor ajuta să treacă peste mica dramă trăită și-l vor motiva. Ar mai fi Messi, care acasă se transformă. Și ar mai fi loc de un jucător. Aici, pentru această ultimă poziție, cea de coleg al lui Messi, sînt foarte curios dacă Tata Martino va intra sau nu cu Neymar. Parcă pentru acest meci e nevoie de un jucător cu viteză, care să știe să profite de posibilele spații, dar care să se și implice activ în momentul cînd mingea ar fi la adversar. Mi se pare că Pedro răspunde unor astfel de cerințe, chiar și Alexis Sanchez, însă Neymar nu prea.
Lucrurile sînt oricum mai simple pentru Tata Martino decît pentru Pellegrini. Are totuși 2-0 și-l are pe Xavi capabil să impună ritmul convenabil unui astfel de meci. Pentru Barcelona ar fi momentul unui pumn în masă, ceva de genul celui dat anul trecut cu Milan, un pumn în masă al cărui zgomot să avertizeze lumea fotbalului că această echipă nu e terminată. Și așa în ”sferturi” apar numai adversari complicați, dar asta e ceea ce ar urma. Dacă Barcelona ratează această calificare, și chiar există variante să se întîmple asta, căci City are destulă forță, prăpastia e cea mai apropiată oprire.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe 6 martie, clubul Real Madrid a sărbătorit 112 de existență. 112 ani în care Real Madrid a reprezentat mai mult decît un club de fotbal, a reprezentat o stare de spirit. Am primit de la cineva, cu această ocazie, un film, pe care nu-l văzusem pînă acum. E un pic mai vechi, e produs în 2005, dar e realizat atunci cînd Real Madrid avea poate cea mai frumoasă echipă din istoria sa, cea a ”galacticilor”. Cu atît mai mult merită urmărit.
Fotbalul se amestecă în această peliculă cu ficțiunea, personajele reale, cele de pe gazon, joacă alături de altle imaginare. Un profesor din Madrid, o tînără din New York, o adolescentă din Tokyo, un copil din Caracas, mai multe istorii are unor oameni care au în comun pasiunea pentru acest club.
E singurul film artistic realizat despre Real Madrid, o oportunitate de a intra în intimitatea celui mai important club al secolului 20 și, poate, al momentului.
Și pentru că se apropie El Clasico, în două episoade deocamdată, dacă nu cumva Champions League ne va rezerva dreptul altor dueluri, vă propun și un film despre FC Barcelona. Se numește ”FC Barcelona Confidential”, un film e care vi l-am mai oferit, acum mai bine de un an, pe acest blog. Îl găsiți sau regăsiți AICI.
Vizionare plăcută!
Nu știu dacă mai există vreo țară în care meciurile amicale să fie atît de mult discutate, analizate, învîrtite pe toate părțile, uneori mai mult decît partidele oficiale. Poate că există, poate că nu există, nu asta e discuția acum. Ideea e că vorbim despre niște meciuri amicale, care exact asta sînt, amicale. Mai ales în cazul echipelor naționale și mai ales acum, cu mai puțin de 100 de zile înainte de startul Campionatului Mondial. Pentru selecționeri, aceste ”amicale” sînt văzute mai degrabă drept o foarte bună posibilitate de a strînge laolaltă grupul de jucători și de a face antrenamente, eventual și anumite experimente. Să tragem prea multe concluzii după aceste meciuri amicale ar fi, cred, o mare greșeală. Eventual, ne putem lega de unele indicii.
N-o să mă refer la echipa României. Cred că nu e cazul în situația actuală de schimbare majoră a fotbalului românesc. Apropo de asta, o mică paranteză, căci oricît de departe m-aș situa eu unul de fotbalul intern, ceea ce se întîmplă în interiorul lui e important și nu are cum să mă lase indiferent. Sper din tot sufletul să mă înșel și să n-am dreptate, nu-s vreun Nostradamus, deși personajul a fost Săgetător ca și mine, dar mie ceea ce se întîmplă la FRF îmi seamănă tare mult cu cele întîmplate, la nivel politic, în România în anul 1996. Poate unii își amintesc de cei ”15.000 de specialiști ai regimului Constantinescu”, venit atunci, ca și noul șef al fotbalului românesc de azi, pe un cal de un alb impecabil și pe un fond de entuziasm ieșit din comun, dar și de felul în care s-a terminat respectivul regim, după 4 ani de convulsii și o lipsă crasă de specialiști, cu readucerea la putere, ca singură viabilă atunci, a vechiului președinte. Nu vreau să fac nici o comparație între situații, e posibil ca după 20 de ani petrecuți în mocirla în care ne scufundaseră Mircea Sandu și gașca lui să nu mai am încredere în nimeni, dar mie mi se pare ușor suspectă coincidența dintre sentințele de marți și alegerile de miercuri, cu investirea unui personaj prea bun ca să fie adevărat. Nu-l cunosc și nici nu-mi doresc neapărat să-l cunosc, sper din tot sufletul să mă înșel și să aibă succes în ceea ce spune că vrea să facă. O însănătoșire, o întoarcere la normalitate a fotbalului românesc ne va ajuta pe toți cei care ne intersectăm cît de cît cu el să progresăm.
Înapoi la meciurile amicale. Spuneam că n-o să mă refer la echipa României, căci nu știu cum naiba se face că noi în ”amicale” sîntem foarte buni, cînd vine însă vorba de partide oficiale începem s-o dăm în bară. Argentina în schimb i-a surprins doar pe cei care credeau că Messi și ceilalți vor veni la București să facă spectacol, să se întrebuințeze, să-și riște eventual integritatea fizică. Să fim corecți cu noi și cu ceea ce reprezentăm, Argentina a venit la București din obligație, pentru că alfel ar fi trebuit să dea înapoi banii pe care i-a primit atunci cînd a fost antamată partida. Situația era alta atunci pentru argentinieni, acum, cu 100 de zile înainte de Mondial s-a schimbat complet. În momentul ăsta, nici un fotbalist important nu riscă absolut nimic, cu atît mai mult într-un meci amical, căci orice accidentare survenită acum, de exemplu o ruptură musculară ce ar necesita 6-8 săptămîni de pauză, ar reprezenta un handicap important. Mai ales pentru Argentina și mai ales pentru Messi, care are în minte, mi se pare evident, acest Mondial de la începutul sezonului.
Problema pentru Argentina, judecînd după datele pe care le avem și după ceea ce am văzut, e că există serioase diferențe între partea ofensivă și partea defensivă a echipei. N-aș zice o prăpastie, însă numele imense din zona de atac (apropo, Tevez nici n-a fost convocat și zău dacă înțeleg de ce) nu prea au corespondent în zona de apărare. Ceea ce s-ar putea să fie o problemă. Și nici în zona de mijloc, căci Argentina nu are în momentul ăsta nici măcar un mijlocaș de creație, așa cum au din plin Spania ori Germania. Chiar și Brazilia stă mai bine, dincolo de faptul că Brazilia propune un cuplu de fundaș centrali, Thiago Silva-David Luiz, pe care nu-l are nici o altă echipă. L-am văzut și la București pe Messi coborînd de multe ori în zona de creație, dar, la fel ca la Barcelona, un Messi în zona aia înseamnă absența lui Messi din atac, acolo unde e cel mai periculos. Mie mi se pare că, în momentul ăsta, Argentina pleacă, de la grila de start, din a patra poziție, după Spania, Germania și Brazilia (ordinea e întîmplătoare).
Apropo de Spania. Am comentat Spania-Italia, un alfel de meci amical totuși, în comparație cu ce s-a jucat la București. Asta și pentru că Italia e și ea o echipă mare, ceea ce noi nu sîntem, și a respectat regulile unor astfel de partide amicale. Ca echipă campioană mondială en-titre și europeană en-titre, Spania pleacă în mod clar din pole-position. Tare mă tem să nu aibă drumul Franței din 2002, care era exact în aceeasi situație, cu amendamentul că Spania are trei turnee finale cîștigate consecutiv, iar Franța atunci avea doar două. Toată lumea a fost curioasă să vadă debutul lui Diego Costa. Și n-a prea avut ce să vadă, căci așa meci slab Diego Costa n-a mai făcut în acest sezon. Avînd de partea sa circumstanțele lipsei de acomodare, Diego Costa ridică însă la fileu întrebările puse atunci cînd s-a aflat de intențiile Spaniei de a-l convoca. Anume dacă se pretează, dacă se mulează pe jocul Spaniei, un altfel de joc decît e el obișnuit. Pe mine, deocamdată, nu m-a convins, dar asta nu înseamnă că n-o va putea face. Înainte să cîștige un atacant, Spania a făcut ca Brazilia să piardă unul. Dacă mai sus vorbeam de Argentina, trebuie să remarc același lucru și la Brazilia, diferențele dintre zona de atac și cea de apărare, căci Brazilia nu are un atacant de nivelul fundașilor centrali, care să se alăture și să termine fazele concepute de Oscar, Neymar, Lucas Moura și ceilalți. Cu Diego Costa în lotul lor, îndrăznesc să spun că brazilienii, mai ales fiind echipă gazdă, erau marii favoriți.
La Spania-Italia am văzut o ușoară schimbare a lui Vicente Del Bosque. O repriză Sergio Busquets, o repriză Xabi Alonso, de unde pînă acum nu se concepea partidă fără ei doi unul lîngă celălalt. Nu știu dacă asta e linia sau dacă a fost doar o încercare, căci pentru asta sînt bune meciurile amicale. Mi s-a părut remarcabil jocul lui Thiago Alcantara, pierderea lui fiind cea mai mare gafă, în opinia mea, a fostului președinte al Barcelonei, Sandro Rosell, mai mare chiar decît zecile de milioane plătite pe Neymar. Și am mai remarcat o echipă a Italiei pe care zău că ar trebui s-o luăm în seamă, căci Italia crește mult și mereu în turneele finale și chiar are jucători pe spatele cărora să încerce o figură frumoasă.
Cam la fel e și situația Franței. Am văzut puțin din Franța-Olanda și chiar nu înțeleg de ce Franța e atît de puțin băgată în seamă. Cît despre Olanda, tinerețea lotului propus de Van Gaal e posibil să fie un handicap, mai ales la un turneu final.
Am văzut puțin și din Germania-Chile. Mi-a plăcut mai mult Chile decît Germania în această partidă, dar asta nu înseamnă nimic. Chile nu va face viață ușoară Spaniei și Olandei în grupa lor, ba eu chiar văd echipa lui Vidal și Alexis capabilă de surprize. Germania mi s-a părut un pic bulversată de forma proastă a lui Mesut Ozil, dar și de absența lui Khedira, cel care asigura echilibrul la centrul terenului și dicta, oarecum, ritmul și poziționarea atunci cînd mingea era la adversar. Rămîne de văzut dacă mijlocașul Realului va putea reveni pînă la Mondial, dar mai ales în ce condiții.
UPDATE
La Fotbal European, discutînd subiectul Puyol, Ilie Dumitrescu a spus că, pentru el, Puyol e excelent reprezentat în acea reclamă la Qatar Airways difuzată acum cîteva luni. Mi-am amintit imediat că ea există și pe acest blog. Poate fi văzută, sau revăzută, AICI. Apoi puteți citi, dacă veți dori, textul de mai jos.
Pe 4 martie, în timp ce România era cutremurată de tot felul de veşti, în Spania, un mohican al fotbalului anunţa că se retrage: Carles Puyol. E un mic cutremur totuşi. Puyol şi FC Barcelona s-au identificat în toţi aceşti ani în care Puyol a îmbrăcat tricoul echipei catalane, de cele mai multe ori însoţit de banderola de căpitan. Un tricou şi o banderolă pe care Puyol nu le-a trădat niciodată şi în folosul cărora a luat această decizie. Putea să mai stea liniştit încă doi ani, atît cît mai avea contract, dar a preferat să nu înşele pe nimeni şi în primul rînd pe el însuşi. A simţit că nu mai poate juca la acelaşi nivel şi a renunţat, ca un cavaler ce-a fost tot timpul.
Puyol asta a fost, un cavaler într-o armură cam firavă, un Robocop cu un blindaj penetrabil. Pe cît de puternic din punct de vedere fizic, pe atît de afectat de accidentări. Vreo 25 de accidentări, de-a lungul unei cariere colosale, în care a cîştigat tot ce se putea cîştiga, deşi ghinionul l-a urmărit mereu ca un frate geamăn. Mulţi s-ar fi retras, s-ar fi predat în faţa acestui ghinion, el n-a făcut-0. Şi-a rupt picioarele, mîinile, faţa, aproape nimic nu i-a rămas neatins. În afară de orgoliu, evident, şi de caracter, care l-au făcut să revină de fiecare dată, ca un Superman cu o coafură incertă şi destul de puţin estetică.
A fost inima Barcelonei şi a ”naţionalei” Spaniei, cu care a devenit campion european şi apoi campion mondial. ”Furia roja” şi-a găsit furia în Puyol, iar acel gol din semifinala cu Germania a adunat forţa de care era capabil. Puyol nu va rămîne în istoria fotbalului cu tehnica sau dribligurile sale, ci cu tăria de caracter. Care l-a ajutat mereu să se regenereze, să se reinventeze.
Poate că mai putea juca fotbal. Poate la Milan, unde era să ajungă acum vreo 10, cînd Milan era în culmea succesului. Poate la Monaco, unde ar fi nevoie de experienţa lui. Poate în altă parte. N-a vrut probabil să trădeze încrederea nimănui, n-a vrut pesemne să păcălească pe nimeni. În primul rînd fotbalul n-a vrut să-l păcălească, căci fotbalul i-a oferit atîtea, pe măsura sacrificiilor pe care el le-a făcut. E sigur însă că Barcelona a pierdut mai mult decît un fotbalist, a pierdut o emblemă. La fel de sigur e însă şi altceva: dacă, prin absurd, Puyol va fi pus în situaţia de a-şi rupe pentru Barcelona şi ultima parte din corp rămasă neatinsă, nu va ezita nici o clipă.
Iată un scurt film realizat de FC Barcelona pentru retragerea lui Puyol. Daca sînteți curioși cum arăta Puyol în 1992, găsiți aici. Dacă vreți să știți ce-au spus despre el Van Gaal, Kluivert, Luis Enrique, Guardiola, Iniesta, Xavi sau Dani Alves, tot aici găsiți:
Iată și un montaj cu momente reprezentative din cariera lui Carles Puyol. Goluri sînt puține, asta pentru că Puyol nu a fost un marcator, ci unul care încerca să împiedice asta:
Pentru final, am păstrat în întregime ceremonia de retragere din 15 mai:
P.S.
Pentru că a fost accidentat și n-a putut onora convocarea la echipa națională, Gerard Pique a venit și el la conferința de presă la care Puyol și-a anunțat retragerea. Pesemne că știa despre ce era vorba. Apoi a publicat pe contul lui de Facebook o poză cu el și Puyol, dar mai ales o scrisoare, un mesaj de fapt, extrem de frumos scris. Iată-l în cele ce urmează, în limba spaniolă:
”Mi ángel de la guarda
Ha llegado el día. Te vas. A pesar de que es ley de vida, es imposible imaginarme un Barça sin ti. Si miro atrás y recuerdo París o Roma, la primera imagen que me viene a la cabeza eres tú levantando la Copa de Europa. En Wembley le cediste el honor al Abi, detalle que todavía te hace más grande. Mi generación y las que vienen detrás no saben que es un Barça sin Puyi en la defensa, con el brazalete y el ‘5’ a la espalda. Supongo que ya nada será igual.
Te conocí hace casi 6 años. Tú eras el capitán y emblema del equipo y yo un juvenil que llegaba para comerme el mundo. Desde el primer día tuvimos una gran relación, tanto dentro de como fuera del campo. A tu lado me sentía protegido, sabía que si un día fallaba, tú estarías allí para salvarme. Eres mi ángel de la guarda.
Quiero que sepas que echaré de menos nuestras charlas en el vestuario, tus consejos y sobre todo, tus „broncas” sobre el terreno de juego. Eres único e irrepetible. Me hace mucha gracia cuando hablan de fichar ‘al nuevo Puyol’. Que sigan buscando, porque nunca lo encontrarán.
Gracias por todo, Puyi.”
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!