Nu-s cele mai însorite zile la Manchester, și asta nu din pricina vremii, care nu obișnuiește de-a lungul unui an să ofere prea multe perioade în care soarele să fie stăpînul absolut. Ci din pricina fotbalului. În special din cauza lui Manchester United, dar și, oarecum, din cauza lui Manchester City. Obișnuit să-și vadă echipele luptînd pentru titlu, orașul trebuie să se obișnuiască în aceste zile cu o nouă senzație, cea de outsider. S-au dus zilele în care City și United se băteau la baionetă pentru cucerirea Premier League, sezonul ăsta pare să nu mai fie aceeași situație.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester City, cu altă ocazie. Nu-s atît de convins că echipa lui Pellegrini, la 6 puncte de liderul Arsenal, nu se va putea implica în bătălia finală. La ce lot are la dispoziție chilianul, lipsește doar omogenizarea ideilor pentru ca mecanismul să înceapă să funcționeze. Nu-i simplu să schimbi o idee de joc, să treci de la un sistem la altul, să-i faci pe cei noi să se înțeleagă cu cei vechi, să omogenizezi un vestiar atît de bogat în valoare, dar și în caractere diferite. O echipă care întoarce rezultatul la Munchen, în fața lui Bayern, nu-i una pe care să n-o bagi în seamă.
Cam aceleași sînt problemele și dincolo, la Manchester United. Legenda spune că nu e cea mai iubită echipă în oraș, dar e cea mai importantă echipă a orașului. E un paradox pe care-l întîlnim și la Munchen, cu Bayern și Munchen 1860. Ține de istorie, de împărțirea simpatiilor ce s-a făcut demult și de păstrarea lor, căci nici în Anglia și nici în Germania simpatiile față de o echipă de club nu se schimbă în funcție de pasa bună sau proastă prin care trece. Dacă tradiția familiei e să simpatizezi pe City sau pe 1860, apoi asta faci, chit că echipa e în liga a doua sau mai știu eu unde.
N-o să mă refer la meciul cu Sahtior din Liga Campionilor. Echipa era calificată oricum, chit că ar fi fost de pe locul doi. N-am văzut multe partide în care Manchester United să fie dominată acasă așa cum s-a întîmplat în prima repriză cu Șahtior. În partea a doua lucrurile s-au mai așezat, căci, așa cum bine observa Ionel Dănciulescu, la debutul său în echipa DigiSport, Șahtior n-a profitat de ocaziile pe care le-a avut, iar atunci cînd nu faci asta în fața unui adversar ca United, fie el și într-o perioadă mai proastă, beneficiile nu mai apar. Șahtior a avut o mare șansă pe ”Old Trafford”, dar acum trebuie să meargă în Europa League, ceea ce, în opinia mea, nu-i așa de rău, căci Șahtior chiar are șanse s-o cîștige.
Înapoi la Manchester United, subiectul acestui articol. În Liga Campionilor, beneficiind și de o conjunctură favorabilă, temele s-au făcut oarecum bine. În campionat însă e marea durere a fanului. ”Glory, glory, Man United” sună destul de înfundat acum, căci o clasare în luna decembrie pe locul 9, la mai puține puncte de ultimul loc retrogradabil decît de primul loc ocupat de Arsenal e ceva ce nu poate fi privit fără o roșeață în obraji. De rușine sau de furie, depinde de starea de spirit a privitorului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul în care s-a aflat, undeva la începutul lunii mai, că David Moyes e succesorul lui Sir Alex Ferguson scriam pe acest blog un articol intitulat ”David și Goliat-ul din Manchester”. Dacă vreți să revedeți ceea ce a însemnat Sir Alex pentru istoria lui Manchester United găsiți acolo tot ce vă interesează. Scriam atunci: ”există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?”. Mi se pare că preocuparea există și acum. Mi se pare, deși lucrurile nu-s atît de evidente, că Moyes în puțin în situația lui Tata Martino la Barcelona. Oarecum aceleași probleme de adaptare cu vestiarul, de impunere în fața unor superjucători, posibil și de metode.
La Manchester United am avut un soi de dictatură. Domnia lui Sir Alex Ferguson cam asta a fost, căci nimeni nu mișca în front în fața lui, iar cel ce mișca, fie că se numea Beckham sau Van Nistelrooy, pleca. Deciziile sale, de multe ori chestionate de presă și de specialiști, nu erau discutate de vestiar, care le accepta așa cum erau. Jucătorii acceptau, vezi Rooney, și situații mai puțin plăcute pentru ei, dar o făceau cu convingerea că Sir Alex știe ce face.
După orice dictatură, succesiunea nu prea se face lin. De cele mai multe ori apare haosul și e nevoie de ani pentru ca lucrurile să-și revină. Nu știu cît de multă răbdare există la Manchester United. În condițiile în care Anglia e un teritoriu cu multă răbdare față de antrenori, cu multă încredere în proiecte și cu multă îngăduință față de situații mai puțin fericite. Mă întreb și vă întreb, dacă Barcelona, PSG, Real Madrid erau pe 9 în momentul ăsta, credeți că mai erau în funcție Tata Martino, Blanc sau Ancelotti? Am dat exemple de echipe care au schimbat antrenori, n-am inclus în listă pe Bayern, căci o clasare pe locul 9 a lui Bayern în Bundesliga e mai puțin probabilă decît calificarea României la un Mondial.
David Moyes beneficiază de educația fanului englez. Care murmură pe stadion, e supărat pe nereusite, se îmbată crunt la eșecuri, mai crunt ca la victorii, dar la meciul următor vine și e alături de echipă. Am tot citit paralelisme cu situația lui Sir Alex Ferguson, cu debutul său la United. Mi se par lipsite de sens. Cine era Manchester United atunci? Un club mare în Anglia, intrat însă într-o profundă criză de personalitate, dar cam atît. Cine-i Manchester United azi? În primele trei echipe din lume, poate chiar prima din anumite puncte de vedere. Cînd a venit Sir Alex, cuvîntul marketing era ceva bizar pentru fani, acum e atuul principal al acestui club. Marketingul nu se poate construi însă fără rezultate. Dar nici fără management.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
Iar aici ajungem la David Moyes. A cărui campanie de transferuri a fost extrem de proastă. Am mai spus-o la începtul sezonului, la nivel de lot, Manchester United e clar sub City și Chelsea, dar mai nou pare și sub Arsenal. Manchester United nu are un jucător de nivelul lui Ozil în lotul său, și n-aș vrea să mi se dea exemplul Rooney sau Van Persie, căci ei sînt cu totul altceva. United are o linie de mijloc ce nu ajută jocul. În afara lui Carrick și, atunci cînd e folosit, Phil Jones, care e tot o găselniță a lui Sir Alex, nu văd un fotbalist capabil să fluidizeze jocul, să ofere idei, să dea o pasă decisivă. Fellaini e o mare dezamăgire, deocamdată, să nu ne grăbim să tragem concluzii, însă bestia de la Everton a devenit un oarecare la United. Faptul că există un Rooney, un fotbalist la o altă dimensiune față de ceilalți, ori un Van Persie, ale cărui probleme fizice sînt însă din ce în ce mai dubioase, arată că speranțe există, mai ales că decembrie, lună grea în principiu, oferă un calendar destul de lejer.
Cred însă că e sezonul de tranziție și trebuie aceptat ca atare. Nu știu însă cît e dispus și, mai ales, cît e capabil David Moyes să gestioneze revoluționarea unui vestiar din care trebuie să iasă cîteva figuri pentru a se face loc unor fețe noi, cu mai multă dorință de a atinge gloria și cu foame de rezultate. Există însă în tribună cineva care, cel puțin așa l-am văzut în transmisiunile televizate, pare neschimbat față de acum cîteva luni. E doar o supoziție…
Acum ceva vreme, Jorge Valdano spunea: ”Cel mai bun jucător din lume e Messi, iar următorul e Messi accidentat”. Fraza nu-i neapărat a lui, a mai spus-o cineva, zău dacă-mi amintesc cine, imediat după returul dintre Barcelona și PSG din primăvară. Cuvintele lui Valdano, identificat repede de unii drept ”madrilen” au înfuriat sectorul ”blanco”, deși n-ar fi trebuit, căci mai întîi Valdano e argentinian, apoi mai e și-n opoziție cu cei care sunt azi la putere la Real, cu Florentino Perez în frunte, și care l-au forțat să plece la presiunile lui Jose Mourinho.
Dar nu despre Valdano aș vrea să vorbim în cele ce urmează. Și nici despre Messi. Ci despre Barcelona. Dar, în context, numele lui Messi n-are cum să dispară.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona a pierdut la Bilbao. Prima înfrîngere din acest sezon. Nu asta-i problema, în fond trebuia să apară, nu s-a născut echipa care să rămînă neînvinsă la infinit. Iar Athletic Bilbao chiar e foarte bună în acest sezon, cu Valverde, fostul jucător al Barcelonei lui Cruyff (puțină lume își amintește de el), pe care Cruyff l-a văzut ca o opține viabilă de înlocuire a lui Rijkaard, în vara lui 2008. Nici măcar faptul că eșecul de pe ”San Mames” vine la cîteva zile după un alt eșec, pe ”Amsterdam Arena” n-ar fi o problemă prea mare. Se mai întîmplă. Problema e că la Barcelona începe să se vadă o lipsă de atitudine pe teren, dar și, asta mi se pare cel mai preocupant, o lipsă de idei și de curaj dinspre banca tehnică.
Partidele de la Amsterdam și de la Bilbao erau cele pe care Messi le lua pe cont propriu, dădea două-trei goluri și rezolva cazul. Chiar accidentat fiind, vezi meciul din sezonul trecut de la Bilbao, imediat după eșecul de la Munchen. Dependența de Messi pare din nou evidentă în astfel de momente și vine pusă oarecum în contrapartidă cu ceea ce se petrece la Madrid, acolo unde, fără Cristiano, Realul a dat 8 goluri în două meciuri și a stat pe umerii lui Bale, al doilea pilon al grupului. Ceea ce la Barcelona nu s-a întîmplat cu Neymar, nici în Olanda, nici în Țara Bascilor. Sigur, Ajax și Athletic, pe terenul lor, nu se pot compara cu Galata și Valladolid, pe ”Bernabeu”, ca adversari vorbesc. Există însă senzația de care am vorbit mai sus.
Fără Messi, Barcelona n-a avut la Bilbao un șef. În teren. Dar nici pe bancă. Lumea începe să-și pună întrebări dacă Tata Martino e într-adevăr potrivit să conducă un vestiar plin de personalități, pe care să le și pună la punct, eventual, cînd e cazul, sau a fost adus doar ca un tată, care să supravegheze o autogestiune a grupului, cu o atitudine mai degrabă de bunic. E clar că-i foarte greu să-i urmezi lui Guardiola la conducerea echipei. Nu vă repeziți să-mi spuneți că Tata Martino a venit după Tito Villanova, căci Tito a reprezentat doar o inerție, câștigătoare să recunoaștem, a stilului și metodelor lui Pep. Martino pățește cam ceea ce a pățit Sir Bobby Robson, care a venit după Cruyff și nu pricepea defel de ce lumea nu e mulțumită cu ce joacă echipa, chit că îl avea la dispoziție pe brazilianul Ronaldo aflat în cea mai bună formă fizică a carierei sale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Mi se pare că lui Tata Martino îi lipsește curajul. Nu știu cît poate să se impună, din calitatea lui de argentinian, în fața unui vestiar plin de campioni mondiali și europeni și de triplu cîștigători ai Ligii Campionilor. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Mircea Lucescu, acum mulți ani, pe vremea cînd era antrenor la Beșiktaș și refuzase o ofertă clară de la Olympique Lyon. La mirarea mea, mi-a explicat foarte simplu: ”La Lyon e plin de mari jucători, pentru care eu sunt doar un antrenor din România, o țară ce nu prea contează, nici fotbalistic și nici economic. Știu ce am pățit la Inter și n-am vrut să pățesc la fel”. Unii ar putea să spună că i-a lipsit curajul. Ar fi bine totuși să mai cugete la o astfel de afirmație. Spre exemplu, îmi mai amintesc o poveste, adevărată și ea, pe care am citit-o. Atunci cînd Frank Rijkaard a venit în prima zi la FC Barcelona pentru a se întîlni cu jucătorii, a simțit nevoia să-i adune pe toți și să le spună: ”Eu sunt Frank Rijkaard. Am câștigat de trei ori Liga Campionilor și sînt campion european. Vă rog să-mi spuneți fiecare ce-ați cîștigat!”. Și așa, i-a dominat din start.
Dacă Rijkaard, un nume uriaș în fotbal, a simțit nevoia să-și arate, să zicem, mușchii, Tata Martino mă tem că nu prea poate. Mușchii lui sunt cam molateci în comparație cu cei ai unor jucători. Se vede asta după felul în care se poartă în meciuri, după felul în care face echipa și după felul în care reacționează în momente grele. Guardiola, într-un meci precum cel de duminică seară, schimba sistemul de 3-4 ori, inventa ceva. Poate că pierdea și el, dar măcar încerca. Măcar încerca să joace cu Bartra în locul unui Pique ieșit din formă. Sau încerca să joace cu Neymar pe postul lui Messi, ca 9 fals, pe principiul lui Cruyff, cel mai bun om al tău la cel mai expus om al adversarului. Bilbao a avut un fundaș central de 19 ani, Laporte, care n-a fost mai deloc deranjat. La 0-1, mi se pare bizar să forțezi egalarea scoțîndu-i pe Xavi și Iniesta, pe mîna lui Sergi Roberto, sau să-i acorzi lui Pedro doar 10 minute în condițiile în care Neymar patina ca pe gheață. Parcă Neymar are clauză în contract că nu poate fi scos niciodată din teren.
Barcelona a început bine meciul de la Bilbao, dar pe măsură ce timpul trecea jocul s-a diluat, duelurile au început să fie pierdute, iar la final s-a pierdut oarecum și demnitatea, căci după 0-1 n-a existat nici măcar o ocazie de egalare. Ceea ce pentru Barcelona e anormal. De partea cealaltă, cu mult caracter, echipa lui Valverde a jucat exact ce și-a propus, apărînd un 0-0 inițial și așteptînd o eroare de care să profite. S-a întîmplat ca eroarea să vină de la cel de la care se aștepta cel mai puțin, Iniesta, și asta a fost tot.
Dar poate că asta nu-i rău pentru Barcelona și Tata Martino. Mai e mult până la final, iar valoarea jucătorilor nu s-a diluat. Rămîne doar să priceapă că simpla apariție pe gazon nu garantează nimic.
Acest articol a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Spune Zlatan Ibrahimovici că el nu are nevoie de un Balon de Aur ca să știe că este cel mai bun din lume. Tipic pentru Zlatan. Dacă n-ar fi zis asta, poate că aș fi fost un pic îngrijorat, poate că m-aș fi gîndit că, ajuns la 32 de ani, zice-se vîrsta de la care un bărbat începe să se maturizeze (începe, dar nu se știe niciodată cînd se încheie procesul respectiv, căci dacă ar fi să dăm crezare femeilor, niciodată nu se termină), Ibra a început să se vadă pe sine altfel decît până acum. Pentru că, el, Zlatan Ibrahimovici, e un tip diferit, trebuie să-l luăm ca atare, să-l privim așa cum e.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Problema lui Ibrahimovici nu e că nu va cîștiga, probabil, niciodată Balonul de Aur. Am pus acel ”probabil” ca să mă asigur, căci cine știe. În principiu însă nu prea văd cum ar putea s-o facă. Și nu pentru că nu ar avea valoare. Ohoo, Ibrahimovici are valoare și încă multă. E unul dintre cei mai buni fotbaliști din istoria acestui sport, dar oare peste vreo 10-20 de ani va fi repartizat pe același etaj cu marile figuri, gen Pele, Maradona, Zidane, Cruyff, Ronaldinho, Messi ori Cristiano? Asta e problema lui, sincer nu știu cît il preocupă asta, e ceva însă care-l trage puțin în jos.
Unii spun că ar fi caracterul. Poate şi trecutul genetic al lui Zlatan are o mare importanţă în felul său de a fi, rădăcinile balcanice fiind în puternic contrast cu rigoarea nordică pe care o reprezintă. Zlatan pare într-o continuă rebeliune contra propriului interes, ceea ce n-ar fi o mare problemă totuși, problema apare doar atunci când această auto-rebelizare se îndreaptă împotriva intereselor echipei sale, fie ea de club ori națională. Ibrahimovici e capabil să țină în spate echipa, să marcheze goluri decisive și senzaționale, dar în același timp el nu pare dispus să accepte o integrare în anumite rigori tactice. Îl vedeți vreodată pe Zlatan acceptînd ceea ce ce acceptă Rooney la Manchester United. Îl vedeți vreodată pe Zlatan sacrificîndu-se în folosul echipei? Eu, unul, nu prea. Zlatan poate da un gol magnific, iar peste două minute își poate lăsa, cu aceeași lejeritate, echipa în 10 oameni, pentru că s-a enervat cine știe din ce motiv, Zlatan poate da un super gol cu capul, dar imediat va uita să țină prima bară, la un corner advers.
Imaginea contează foarte mult, nu doar în fotbal, oriunde. Imaginea e foarte importantă în decernarea Balonului de Aur, un trofeu, în paranteză fie spus, ce începe să devină deja un obietiv ușor paranoic pentru fotbaliștii de valoare. Pare că de acest Balon depinde viitorul omenirii și al fotbalului, implicit. Zlatan și-a dat seama de asta. Dacă ar fi zis ”n-am nevoie de un Balon de Aur pentru a fi fericit” toată lumea l-ar fi aplaudat. În fond, face ce-i place și mai e și plătit regește pentru asta. Pedalînd pe ideea autoproclamării pe un tron pe care singur și l-a comandat, Zlatan a adus din nou în discuție latura complicată a caracterului său. Lumea nu-l mai aplaudă acum, ci zîmbește ușor malițios, ”da da, sigur că da, ești cel mai bun din lume”.
S-a vorbit despre plecarea lui de la Barcelona, s-a scris că Messi ar fi fost principalul motiv. Acel mesaj, trimis prin sms lui Guardiola, după un meci cu Getafe în deplasare ( pe care l-am și comentat la DigiSport, cînd Ibra a dat două goluri). ”Am înțeles, deja nu mai sînt important în echipa”, se zice că i-ar fi scris Messi lui Pep, în autocar, în drum spre aeroportul Barajas, deși era la cîteva scaune în spatele antrenorului. Eu îmi amintesc bine cum juca Ibrahimovici la Barcelona. Părea totuși din alt film, în special atunci cînd echipa n-avea mingea și trebuia să facă pressing, chestie la care suedezul participa rar spre deloc. Poate dacă ar fi fost un altfel de caracter, Pep ar fi găsit o cale să-i împace pe cei doi, să-i facă să înțeleagă că e important să fie amîndoi în echipă. Pep și-a dat însă seama că nu va putea să-l convingă pe Zlatan să joace pentru ceilalți, așa că nu s-a opus plecării lui. V-ați întrebat de ce oare Zlatan îl înțeapă doar pe Guardiola și niciodată pe Messi?
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN LIGUE 1 GĂSIȚI AICI:
La final, încă o scurtă poveste despre Ibra. Are legătură cu cea de mai sus. Cînd a fost nevoit să-şi schimbe paşaportul, a trebuit să completeze, logic, un formular. Ajuns la anul naşterii, a trecut doar 81. Întrebat de ce n-a completat şi celelalte două căsuţe, a răspuns, în stilu-i caracteristic: “Doar n-o fi 1881, că n-am 130 de ani”. I s-a părut o glumă bună. Lui. Nu şi celui de dincolo de geamul ghişeului, care i-a returnat formularul, îndemnîndu-l să completeze căsuţele rămase lipsă: “Aici în Suedia avem reguli. Dacă nu le respectăm, sistemul nu funcţionează”.
Pentru Zlatan, regulile nu există. Există doar excepţiile. El e una. De multe ori, excepţiile se transformă în probleme. Cînd vîsleşti doar în slujba propriului ego, rişti să răstorni corabia. Nu poţi schimba direcţia vîntului, dar poţi să-ţi ajustezi pînzele astfel încît să ajungi la destinaţie. Dar pentru asta trebuie să respecţi regulile căpitanului. Asta dacă nu cumva tu, ca matelot, te crezi mai important decît cel ce conduce corabia.
P.S. Acest text a aparut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
UPDATE
30 de momente inedite cu Zlatan Ibrahimovici:
Un top 50 al golurilor sale în întreaga carieră:
Si un interviu cu starul suedez realizat de postul francez beIN Sport:
La 40 de ani, un bărbat poate face multe lucruri. Inclusiv să joace fotbal. În 90 și ceva la sută din cazuri, de plăcere. Mai există și excepții, iar cea mai importantă se numește Ryan Giggs. La 40 de ani, pe care i-a împlinit azi 29 noiembrie, Ryan Giggs continuă să joace fotbal la cel mai înalt nivel. Nu la un club oarecare, nu într-o divizie oarecare, ci la Manchester United și în Premier League. În ”top of the top”. Și n-o face pentru că unora de la Manchester United le e jenă de el, de traiectoria lui, le e jenă să-i spună să se lase, să-l determine cumva s-o facă. Nu-i spun și nici măcar nu se gîndesc la asta. Pentru că Ryan Giggs chiar merită să joace la Manchester United. Chiar și la 40 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu-i simplu, după atîția ani, să te trezești dimineață cu aceleași iluzii, să te duci să te antrenezi cu aceeași plăcere, indiferent că afară plouă, iar la Manchester mai mereu plouă, sau e soare, că e cald sau foarte frig. Să te duci apoi la meciuri, chiar dacă știi că e posibil, e din ce în ce mai posibil, să stai doar pe bancă sau chiar să prinzi lotul. Să-ți aștepți rîndul, să accepți să joci atunci cînd e nevoie de tine, iar cînd intri pe teren să joci ca atunci cînd aveai 20 de ani.
Cifrele lui Ryan Giggs sînt uluitoare: 953 de apariții, 168 de goluri, 131 de pase decisive, 13 titluri în Premier League, 4 upe ale Angliei, 4 Cupe ale Ligii, două Champions League, o Supercupă a Europei, 9 Supercupe ale Angliei, două Cupe Intercontinentale. Cifre care, adunate, dau 1. O LEGENDĂ.
Un singur lucru lipsește: participarea la un campionat mondial. Iar aici, trebuie să recunoaștem, că am avut și noi o contribuție. Poate cea mai mare. Atunci, în 1993, Giggs și Țara Galilor au fost poate cel mai aproape de o calificare la un turneu final. I-am bătut noi, la Cardiff, și așa s-a născut generația noastră de aur.
Și-i mai lipsește un Balond de Aur. Poate că ar trebui și FIFA, dacă tot s-a amestecat în decernare acestui trofeu, să instituie, ca la Oscar-uri, un Balon de Aur pentru întreaga carieră. Pe care să-l acorde în fiecare an, alături de cîștigătorul respectiv. Ar fi o reparație pentru atîtea figuri ce n-au izbutit și nu vor izbuti vreodată să-și treacă numele pe trofeu. Ryan Giggs ar fi, cu siguranță, unul dintre ei. Poate și Raul, poate și Maldini, poate și Xavi. Și ar mai fi destui.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se vor găsi unii să amintească de acea problemă a lui Giggs, acea aventură cu soția fratelui său. Sînt faptele sale, probabil că într-un fel sau altul a plătit factura pentru ce-a făcut. Nu cred însă că o aventură extraconjugală poate sta înaintea unei aventuri fabuloase pe terenurile de fotbal. Poate că Giggs a iubit femeile, sînt în stare să bag însă mîna în foc că a iubit fotbalul mai mult. Altfel n-ar fi rezistat.
Până la urmă, noi rămînem cu Giggs cel de pe gazon. Giggs cel din dormitoare zău că nu ne interesează. Îmi aduc aminte o poveste, adevărată, despre Florentino Perez și Ronaldo, braziliano, nu Cristiano. Cînd a vrut să-l cumpere de la Inter, Florentino și-a întrebat colaboratorii ce părere au. Mai degrabă de formă, căci decizia era oricum luată. Cineva i-a spus lui Florentino că Ronaldo are o viață cam agitată, îi cam place distracția, îi cam plac femeile. Iar Florentino i-a replicat: ”Stai liniștit, că nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Cam așa e cu Giggs. Cîtă vreme nu intersectează dormitoarele noastre, să fie sănătos, noi rămînem cu golurile lui și cu prestațile lui memorabile. Cele de pe teren :) .
La final, așa cum v-am tot obișnuit pe acest blog, o să las imaginile să vorbească. Vă ofer un film documentar cu și despre Ryan Giggs, din seria ”Premier League Legends”:
Am descoperit, căutînd filmul de mai sus, cîteva imagini excepționale cu Ryan Giggs desemnat cel mai bun jucător al finalei școlilor din Anglia, în 1988:
Iar grație colegilor de la Canal Plus Spania, de la emisiunea ”Fiebre Maldini”, cîteva imagini extrem de rare cu Giggs îmbrăcînd tricoul echipei naționale a Angliei (http://www.canalplus.es/fiebre-maldini/videos/20130924plucanftb_3):
Si alte cîteva imagini care sigur o să vă facă plăcere:
La final, vă las să savurați și două fotografii. E vorba de tricourile pe care le-a schimbat, de-a lungul timpului, Giggs la Manchester United, dar și de trofeele pe care le-a cîștigat:
P.S. Din păcate, n-am cum să nu mă gîndesc că la noi, Dănciulescu a fost forțat să se retragă, deși mai putea juca.
Bayer Leverkusen e locul doi în Bundesliga. După Bayern, dar înaintea celor de la Borussia Dortmund. Știu, poate fi o situație de conjunctură, dar asta era realitatea înaintea confruntării dintre Bayer și Manchester United. Care Manchester United e destul de jos în Premier League, pe locul 6, sub Arsenal, Liverpool, Chelsea și City, doar peste Tottenham, asta ca să numesc doar echipele din niul ”Big 6”, căci despre vechiul concept ”Big 4”-ul de acum ceva vreme mi se pare deja inutil să mai vorbim. Știu, și asta poate fi o situație de conjunctură, dar, din nou, asta era realitatea înaintea confruntării din Germania.
Manchester United a cîștigat suficient de clar încît nu putem ocoli observația că, în momentul de față, Bundesliga trăiește în Europa doar prin două echipe, Bayern și Borussia. Leverkusen demolată acasă de Manchester United ce nu traversează cel mai bun moment, Schalke dominată de Steaua la București în multe momente, cam astea au fost datele nemților în Champions League în această etapă. Bayern și Borussia aparte. Pe cît e de frumos și atractiv, pe cît e de apetisant de privit și lesne de comentat, campionatul Germaniei a devenit clar unul bicefal. Într-un moment în care în Spania apariția lui Atletico Madrid a adus o undă de imprevizibil în eternul duel Real-Barcelona, cînd în Italia, Juventus nu mai pare chiar așa de sigură de cîștigarea unui nou titlu, cînd în Anglia e o adevărată nebunie, căci a paria acum pe viitoarea campioană e un risc destul de mare la cum se desfășoară lucrurile, Bundesliga tinde să devină un monolog al celor de la Bayern, pe care doar Borussia îndrăznește să spere că-l va putea întrerupe. Asta nu înseamnă că e un campionat prost, dimpotrivă, e doar o realitate de care nemții sînt conștienți și pe care, așa cum îi știm, vor căuta s-o combată. Nici nu știu cît e de rău asta, în fond atunci cînd Barcelona domina clar fotbalul mondial luptîndu-se în Spania doar cu Real Madrid, naționala iberică a luat un titlu mondial și unul european, bazîndu-se mult pe cele două cluburi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Revenind la meciul de la Leverkusen, cineva comenta la Euro Fotbal că Manchester United a avut emoții doar la aterizarea în Germania. Ciudate coincidențe sînt în viața acestei echipe. Fac parte dintre cei pentru care călătoria cu avionul, fie ea și foarte scurtă, e o mică povară, astfel că mă gîndesc că n-a fost deloc plăcută senzația de la aterizarea la Koln, cu aeronava ridicîndu-se brusc, în plină manevră de aterizare, la doar 400 de metri deasupra pistei, pentru a nu se lovi de un alt avion. Poate, dacă tehnologia era la fel de avansată ca astăzi și acum 55 de ani, dacă avioanele erau la fel de moderne și dacă piloții erau la fel de bine pregătiți, tragedia de la Munchen a celor de la Manchster United putea fi evitată și aproape o întreagă generație de fotbaliști, se spune excepționali, ar fi fost salvată.
Mie nu mi s-a părut că, pînă la 1-0, United a făcut un meci fabulos la Leverkusen. Cînd privești scorul, te gîndești la un măcel, dar pînă la 1-0 nimic nu era foarte clar. United a fost însă în multe aspecte o echipă lentă, cu o construcție greoaie, fără acel fotbalist de mijlocul terenului care să facă diferența. Prea mult echipa asta depinde de Rooney, care e mai mereu eroul de sacrificiu. El trebuie să joace peste tot, el trebuie să se sacrifice. Trebuie să joace la fel și lîngă Van Persie și fără Van Persie, și în bandă și în centru, ba chiar, la o adică, și-n apărare. Vorbeam la Euro Fotbal că ar putea juca și fundaș central, dacă ar fi cazul. Rooney mi se pare exemplul perfect de star, de vedetă, de legătură între individ și culorile clubului. Dacă, printr-un absurd dus la extrem, un meci ar trebui să se decidă printr-o bătaie la mijlocul terenului între un reprezentant al fiecărei echipe, eu unul sînt convins că Rooney n-ar sta pe gînduri și ar fi primul care s-ar propune. Sigur că pentru asta cere măriri de salariu mereu, sigur că se mai răsfață, dar poate că și merită să i se dea această atenție.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Înapoi la echipă. Vorbeam aici despre Guardiola și despre procesul de omogenizare al Bayern-ului cu el. Cam asta e și situația lui David Moyes, care nu are la dispoziție lotul fantastic al lui Pep la Bayern. O să spuneți poate că exagerez cu laudele la adresa campioanei Germaniei și a Europei, e posibil, dar eu cred că această simbioză dintre Bayern și Guardiola va aduce multe performanțe. Moyes trebuie să mai lucreze la jocul de construcție, la asocierea fotbaliștilor săi atunci cînd nu beneficiază de spațiile pe care le-a oferit Bayer în repriza a doua. În repriza a doua, da, am văzut un Manchester United pe alocuri strălucitor, dar asta ar trebui să-l preocupe pe Moyes, această imagine oferită oarecum pe contraatac de ai săi, în condițiile în care jocul pozițional, la 0-0, a fost de multe ori tern.
Manchester United n-are meci ușor cu Sahtior în ultima etapă. Echipa lui Mircea Lucescu e imprevizibilă și capabilă de orice, căci acei brazilieni sînt în stare de lucruri mari și mici în același meci. Din păcate pentru ea, Sahtior e obligată să cîștige pentru a se califica, în vreme ce pentru United e valabil și egalul pentru a avea locul unu, element important, căci se știe ce-a fost în primăvară, după o ieșire din grupe pe poziția secundă. Totuși, cred că Leverkusen se va califica la San Sebastian, nu mizez prea tare pe o reacție de orgoliu a celor de la Real Sociedad, care au dezamăgit în această toamnă de Liga Campionilor.
Cît despre proiectul lui David Moyes, el continuă. O cură bună de aspirine Bayer poate folosi întotdeauna.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Sînt cam 150 de zile de când Pep Guardiola e ”in charge” la Bayern. N-am numărat și vacanța, am numărat zilele de cînd el a început să antreneze probabil cea mai bună echipă din lume în acest moment. Acest ”probabil” sună așa mai degrabă comercial, mai degrabă ca un serviciu adus fanilor celorlalte mari echipe europene, care nu vor să vadă realitatea. Iar realitatea e cea expusă în a doua frază.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre Guardiola. Pe care nu puțini l-au privit cu reținere la momentul numirii sale. Am auzit destule păreri cum că Pep va deteriora jocul lui Bayern, în încercarea sa de a impune filozofia cu care cîștigase la Barcelona. Nu știu însă cîți dintre sceptici s-au gândit cu adevărat, înainte să arunce verdicte, cît de greu este să preiei o echipă care a câștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cât de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva, fără să schimbi, în esență, mare lucru și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte. Dar despre acest din urmă aspect, ceva mai târziu.
Am văzut ultimul meci din Bundesliga al Bayern-ului. Accidental, s-a întîmplat să fie tocmai o victorie la Dortmund, pe terenul rivalei din campionat, o victorie concludentă ca scor, pe unele momente și ca joc. Deși nu trebuie dat deoparte contextul în care a fost obținut succesul, cu Borussia măcinată de accidentări, fără întreaga linie de apărare, mi s-a părut că Bayern încă își continuă procesul de omogenizare cu noul antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Principiile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern, căci Guardiola nu e deloc un oarecare. Cifrele lui, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează asta. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, FC Barcelona. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit. Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce ceva în plus unui mecanism aproape perfect. În fond, Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient de parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Guardiola vine cu altfel de gestiune, o gestiune bazată pe încrederea pe care o oferă jucătorilor săi, dar și pe care o pretinde de la ei, o gestiune în care mingea e cel mai important element, în jurul căruia se aliniază toate celelalte aspecte, într-o entropie studiată, deloc la voia întîmplării.
Poate că a mirat ieșirea nervoasă a lui Guardiola după victoria de la Dortmund. Acele amenințări la adresa acelor jucători care devin furnizori de informații pentru ziariști. Nu cred că Pep e atât de credul încît să nu-și dea seama că relațiile dintre anumiți fotbaliști și ziariști n-au cum să înceteze. Încearcă însă o limitare a lor. L-a enervat teribil faptul că ”Bild” a aflat primul ”11” pe care-l gîndise pentru Dortmund. Se spune chiar că l-a schimbat în ultimul moment, lăsîndu-l pe Gotze pe bancă tocmai din această cauză. Deși Mandzukici nu era complet refăcut. N-avem de unde să știm dacă e adevărat, cert e că atunci cînd Gotze a intrat pe teren lucrurile s-au schimbat, iar Bayern a cîștigat meciul. Gotze ca fals 9 a fost, se zice, ideea cu care Pep ar fi vrut să-l surprindă pe Klopp, pe principiul ”cel mai bun om al tău în zona cea mai slabă a adversarului”, idee preluată de la Cruyff. A reușit, dar nu de la început.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Guardiola s-a mai lovit de așa ceva pe cînd era la Barcelona. Pe rețelele de socializare, mulți ziariști spanioli apropiați lui Pep au povestit un episod similar petrecut înainte de ultimul său El Clasico, cel din aprilie 2012. Barcelona era la 4 puncte de Real, iar o victorie ar fi redus distanța la unul singur. Atunci, Guardiola a gîndit o formulă supriză, un 3-4-3, cu Tello pe zona lui Coentrao, cu Pedro, Alexis, Fabregas și Pique pe bancă. Formula a fost experimentată la antrenamentul închis din dimineața jocului, dar imediat a transpirat din vestiar către ziariști. Guardiola n-a schimbat atunci tactica, iar rezultatul se cunoaște, Mourinho a avut toate datele și a știut cum să le contracareze. Se spune că Guardiola a aflat cine a fost ”vorbărețul” și i-a cerut președintelui Rosell să-l vândă. Era vorba, nu-i greu de intuit, de unul dintre cei 4 rămași pe bancă, un nume foarte greu. Rosell n-a acceptat, iar aste, zice-se, l-a determinat pe Guardiola să ia decizia la care medita de ceva vreme, să plece de la Barcelona.
Repet ce-am scris mai sus. Nu cred că Guardiola e așa naiv încît să nu-și dea seama că n-are cum să oprească legăturile dintre jucători și ziariști. Presa caută aceste informații, mai ales acum cînd on-line-ul funcționează pe ideea de ”breaking news”, iar fotbaliști dornici să ofere secrete în schimbul unor anumite avantaje există și vor exista. Dacă însă a ieșit public acum cu această amenințare, înseamnă că Guardiola se simte foarte stăpîn pe el, mult mai stăpîn decît era, de exemplu, la Barcelona. Cu victorii precum cele de la Dortmund, încrederea fanilor în el sporește. Ceea ce încearcă Guardiola la Bayern n-a mai reușit nimeni. Să preia cea mai puternică echipă din lume și să o facă și mai puternică. Cînd ai un astfel de obiectiv, orice detaliu contează.
P.S. Acest text a apărut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!