”Aș vrea și eu să simt orice nu le place oamenilor. Aș vrea să simt frigul”.
Sînt cuvintele lui Mihăiță Neșu. L-am auzit mai demult, la ProTV parcă , l-am în văzut în pozele de pe facebook. Azi e ziua lui, dar mi se par ca mulți l-au uitat. Primii, cei care se luptau din răsputeri pentru o exclusivitate cu el, după teribilul accident.
Mi se pare incredibil acest băiat. Nu l-am cunoscut, în sensul că n-am schimbat nici un cuvînt cu el, pe vremea cînd era fotbalist în activitate, dar am o admirație nesfîrșită pentru felul în care își duce viața mai departe. Chiar așa cum e ea, o viață în care nu poate, deocamdată, să simtă frigul, e a lui, e destinul lui, e ceea ce i-a fost scris și ceea ce trebuie să trăiască. Și o face, natural, fără să ceară nimic în schimb, fără să solicite compasiune, milă.
Fiecare parcugem în viețile noastre momente de turbulență. Fiecare credem că tot ceea ce trăim e nedrept, că nu merităm să ni se întîmple anumite lucruri. Fiecare avem senzația că trăim drame. Chiar și atunci cînd nu le trăim, tindem să le construim, pentru a primi atenție. Nu vreau să mă refer aici la dramele artificiale, construite în jurul unui eveniment, să-i zicem reversibil, o prietenie destrămată, o relație eșuată, o pierdere financiară, o despărțire profesională. Cît despre ”dramele” iscate în jurul unor meciuri de fotbal, ghilimelele sînt obligatorii, nici nu vreau să vorbesc.
Dramă e atunci cînd pierzi pe cineva drag, cînd apare ireversibilul, cînd nimic nu mai poate fi reparat.
DRAMĂ E ATUNCI CÎND NU POȚI SĂ SIMȚI FRIGUL DE AFARĂ.
Cînd nu mai poți să simți ceea ce altădată ai simțit, cînd nu mai poți să trăiești ceea ce altădată ai trăit. Cînd nu mai poți să-ți controlezi viața cu propriile mîini. Cînd nu mai poți să-ți dorești altceva decît să te faci sănătos. Și cînd nu poți să știi cînd și, mai ales, dacă asta se va întîmpla.
Planuri. Obişnuim să ne facem planuri mereu. Să visăm. Să ne desenăm viaţa astfel încît să ne fie bine, astfel încît s-o trăim aşa cum vrem. În fiecare secundă facem un plan, uitînd că fiecare secundă este de fapt doar un dar divin, de care trebuie să profităm. Uităm de cele mai multe ori, adînciţi în planurile noastre, profesionale sau personale, că destinul nu face selecţie, că soarta e a fiecăruia, că nu ne putem împotrivi ei. Că, eventual, doar putem să-i venim în întîmpinare.
Uneori, nu ne rămîne altceva de făcut decît să privim în Sus şi să întrebăm: De ce? Nu vom primi nici un răspuns. Viaţa merge înainte, nu?
Așa că, hai să nu mai facem atît de multe planuri! Și să trăim viața pe care am primit-o, să ne bucurăm de ceea ce avem. Și să ne gîndim, atunci cînd sîntem nemulțumiți, că alții ar da orice să trăiască nemulțumirea noastră.
Ieșiți un pic pe balcon sau afară! Eu am făcut-o, chiar acum.
Nu-i așa că-i tare bine cînd poți să simți frigul?
P.S. Dacă aveți lacrimi în ochi, e posibil să nu fie doar de la frig.
La mulți ani Mihăiță Neșu. Sper ca peste cîțiva ani să putem să ne plimbăm amîndoi prin zăpada. Și s-o simțim amîndoi exact așa cum e.
Revine Liga Campionilor, astfel că majoritatea publicațiilor de azi abordează această temă, fie ca subiect principal, fie ca trimiteri spre paginile de interior.
Marca vorbește, evident, despre duelul dintre Real și Manchester United, dezvăluind că vor fi 5000 de englezi pe ”Bernabeu”, dintre care 1000 fără bilet. As are aceeași temă de discuție, dar cu o altă abordare. Cele două publicații din Catalunya profită de faptul că Barcelona nu joacă în această săptămînă, astfel că El Mundo Deportivo îi are pe copertă pe Iniesta și Mireia Belmonte, desemnați de ziar cei mai buni sportivi ai anului 2012, în vreme ce Sport vorbește despre întîlnirea dintre Tito Vilanova și Andoni Zubizaretta, de la New York, pentru a definitiva structura echipei în sezonul viitor. Tot în Sport, ca trimitere, problemele medicale ale lui David Villa.
L`Equipe are pe copertă meciul Valencia-PSG, cu un titlu obișnuit pentru această publicație. Ciudat, Gazzetta dello Sport abordează tema unui posibil transfer la Inter al lui Icardi, de la Sampdoria. Același subiect are pe copertă și Corierre dello Sport, doar TuttoSport a ieșit cu meciul celor de la Juventus, în Ligă, la Glasgow.
A Bola și O Jogo discută despre campionatul Portugaliei, iar Ole despre cel al Argentinei.
Pentru final, vă propun și numărul de azi al revistei France Football.
Vă reamintesc, dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte, în textul de deasupra. Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Am spus-o de mai multe ori. Cea mai importantă competiție din lume la nivelul echipelor de club are două variante într-un sezon. Mai întîi avem Liga Campionilor. În faza grupelor, cu meciuri multe și majoritatea frumoase, dar și cu prezența printre coloși a unor echipe mai mici.
A doua parte e Champions League. Meciuri eliminatorii, super-dueluri. Cele mai bune echipe rămase în competiție, cele care luptă cu adevărat pentru supremație. Aici e spectacolul campionilor, aici vom avea marile meciuri, unde nici o greșeală nu e admisă, pentru că poate fi fatală.
V-ați întrebat vreodată care sînt cuvintele acestui imn pe care-l ascultăm cu atîta plăcere? Dacă da, iată-le:
Pînă vor începe meciurile, vă propun să vedeți un film. E un film realizat de Canal Plus Spania, împărțit în două părți. E o trecere în revistă a tuturor sezoanelor din această competiție magică, mai întîi Cupa Campionilor Europeni, apoi Liga Campionilor, mai puțin sezonul 2012-2013, pe care-l avem incă proaspăt în memorie și pentru care am adăugat o scurtă trecere în revistă la final.
Veți avea ocazia să vedeți, sau să revedeți, depinde de vîrstă, fotbaliști uriași, echipe fantastice, execuții colosale. Va fi și Steaua prezentă, cu triumful de la Sevilla și finala cu Milan. Sînt imagini ce nu trebuie să lipsească din amintirile nici unui admirator al acestui sport. De la marele Real Madrid al lui Di Stefano pînă la Chelsea a lui Didier Drogba, tot ce trebuie să știți despre competiția pe care am numit-o mereu C1.
Poftiți, așadar, la Legenda Champions League! Vizionare plăcută.
PARTEA 1. Veți vedea cum s-a născut competiția și cine au fost eroii săi din primii ani pînă la mijlocul anilor 70.
PARTEA A 2-A. Parcurgem ușor istoria spre timpurile noastre. De la dominația englezilor pînă la Milanul lui Sacchi, cu Steaua 1986 printre ele. Se va vorbi mult despre Duckadam și penaltyurile sale. De la golul lui Madjer pînă la cel al lui Zidane. De la finala nebună de la Barcelona pînă la Barcelona lui Messi.
În final, așa cum am promis, tot ce-a fost important în sezonul 2012-2013.
Ce va fi în sezonul care va începe, vom vedea. S-a dat startul spre Lisabona, care în 2014 înseamnă paradisul
Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!
Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.
Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.
O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.
Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.
Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.
Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.
Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.
Toată lumea numai despre asta vorbește. Telecomanda a devenit inutilă, subiectul e același: Gigi Becali condamnat cu suspendare. Sau suspendat cu condamnare, că nici nu mai știu, termenii sînt ușor neclari.
Facebook-ul e invadat de păreri, idei, fraze. Curg mesajele, lumea mă întreabă ce părere am despre asta. E obligatoriu oare să am o părere?
Nu-l cunosc pe Gigi Becali. Am scris despre el, mai degrabă despre ceea ce face la Steaua, în general de rău, cîteodată și de bine. N-am avut ocazia să vorbesc cu el. Nici față în față, nici în emisiuni. Nu e că-mi lipsește chestia asta, pur și simplu nu am avut ocazia. Nu e pe specificul meu, nu sînt pe specificul lui, deși știu sigur că se uită des la Fotbal European, ba are și păreri, cîteodată avizate, pe care le trimite unora dintre invitați. Nu fac parte dintre ziariștii care-și datorează ratingul intervențiilor sale, cu atît mai puțin din categoria oamenilor care-i datorează ceva, fie ei ziariști, scriitori,oameni politici sau altceva. Cînd intru în bucătărie, de exemplu, nu regăsesc imaginea lui Gigi Becali pe mobila de acolo, ca unii, sau pe termopane, ca alții. Și ”unii” și ”alții” se vor repezi acum să-și scrie opiniile, să emită verdicte și facă prezumții.
Nu discut despre sentință, motivație, proceduri și alți termeni pe care nu-i stăpînesc. Nici măcar despre ideea de a-ți face dreptate singur. Idee pe care, să recunoaștem, am avut-o destui, în anumite momente. Că n-am pus-o în practică ține de mai multe aspecte, de educație, de putere, de minte.
Am o singură nelămurire. Cum naiba se poate ca un complet de judecată să dea o sentință și alt complet să dea o alta, fix invers?! Faptele nu-s aceleași, legile nu-s aceleași? Asta e ceea ce nu înțeleg și ceea ce nu-mi sună bine în această poveste. Imi sună a polițe plătite, a notă de plată.
Lumea zice că nu mai vine înapoi. N-aș fi așa convins. Cred că se alintă un pic, dă bine și autovictimizarea asta la imagine. În România, chiar condamnat cu suspendare sau suspendat cu condamnare, Gigi Becali e Gigi Becali. La Dubai sau în altă parte, Gigi Becali e doar un nimeni cu ceva bani. Dacă nu i s-a suspendat dreptul de a vorbi la televizor, atunci nimic nu se schimbă. Asta era într-adevăr o mare pedeapsă. Nu numai pentru el.
N-o să mă refer în cele ce urmează la meciul dintre Real Madrid și FC Sevilla. N-am la ce să mă refer. A fost o demonstrație de forță a campioanei Spaniei în fața unui adversar dispărut în misiune. Văzusem echipa de start a Madridului, fără Xabi Alonso, Khedira, Ozil, cu Kaka, Essien și Higuain, văzusem pe FC Sevilla pe viu, tot la Madrid, cu Atletico, în Cupă jucînd bine și m-am așteptat la un meci greu pentru Real. N-a fost așa, iar victoria obținută în condițiile de mai sus e un avertisment cît se poate de serios pentru Manchester United în perspectiva ”dublei” din Champions League. Sînt mulți cei care văd pe Real în postura de victimă sigură, dar i-aș invita să nu se grăbească. Gică Craioveanu a spus la un Fotbal European de acum cîteva zile că vom observa un Real complet diferit în meciurile tari față de partidele obișnuite. Pînă acum a avut dreptate, Madridul are o capacitate fantastică de regenerare, trăiește practic pentru aceste meciuri mari, la fel cum o face și Mourinho.
Dar pînă la super-duelul Real-Manchester mai avem timp. Eu unul abia îl aștept și sînt convins că toți cei care intră pe acest blog îl așteaptă cu aceeași nerăbdare. Vă ofer un promo scurt, așa ca să sporesc orizontul de așteptare, apoi vă invit să reveniți alături de mine ca să vorbim despre Cristiano Ronaldo.
Așadar despre Cristiano Ronaldo. A dat 3 goluri cu Sevilla, nu-i neapărat o știre în sine, că n-ar fi prima dată cînd dă trei goluri. Două dintre cele trei goluri au fost cu stîngul. Plus pasa pentru Benzema, la golul de 1-0, tot cu stîngul. Cristiano e un dreptaci prin excelență. Cu toții ne naștem așa, avem un picior ”bun” sau o mînă ”bună”, dacă e să vorbim și de alte sporturi. La fotbal, ca dreptaci mai folosești și stîngul. N-ai ce să faci. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cîte cazuri de fotbaliști dreptaci ați văzut care atunci cînd au mingea pe stîngul pierd secunde bune sau momente favorabile tocmai pentru că, din instinct, și-o așează pe piciorul bun, ca să nu dea vreun rateu? Destule, nu-i așa?
Vreau să mă refer la șutul lui Cristiano, cel cu care a făcut 2-0. Un asemenea șut mai vezi la un stîngaci, dar foarte foarte rar la un dreptaci. Ce vreau să spun cu asta? Ceva ce am mai zis. Cristiano Ronaldo este un fotbalist care se antrenează enorm. Așa cum îl vedem, poate arogant, poate obsedat de felul în care arată sau în care-i stă părul (la acest ultim aspect sînt ferm alături de el :)) ), poate un pic egoist sau egocentrist, însă nimeni nu-i poate reproșa ceva, din punct de vedere profesional. Și asta am mai scris, Cristiano se automasacrează la antrenamente, la sala de forță, iar asta se vede.
Cînd toată cariera ești obișnuit să folosești cu predilecție dreptul, să faci diagonale plecînd din stînga, spre centru, tocmai ca să poți trage cu dreptul, nu te mai obosești cu celălalt picior. Vezi tu cum faci cînd ai mingea pe stîngul. Dar a face diagonală inversă, a trage cu stîngul la fel de bine cum o faci cu dreptul, la fel de puternic, pentru asta îți trebuie antrenament. Și nu unul obișnuit, ci extra. Adică să stai după ce se termină antrenamentele obișnuite și să lucrezi la celălalt picior. Sînt fotbaliști care abia așteaptă să se termine ședințele de pregătire ca să plece, rup ușile cum se mai zice pe la noi, și alții care rămîn peste program ca să progreseze, să acumuleze ceva în plus. Aceștia sînt cei care ating excelența, sînt fotbaliștii exponențiali.
Tot ca rezultat al antrenamentelor intră și cursa fenomenală de la cel de-al treilea gol al lui Cristiano. Că are viteză știm cu toții. Mulți au, dar nu o antrenează, o consideră un dar de la natură. Cristiano își antrenează viteza ca un alergător pe suta de metri. Are preparator personal pentru asta, un alt aspect ce denotă atitudine. Nu-i totuna să alergi cu a știi cum să alergi.
Mulți îl invidiază pe Cristiano Ronaldo. Pentru toate beneficiile pe care i le aduce fotbalul. De regulă asta invidiem la o celebritate, puțini se gîndesc însă ce face pentru a ajunge la acel stadiu. Majoritatea dintre noi am ceda la primul antrenament similar celor pe care le face Cristiano Ronaldo. El e un exemplu. Iubește fotbalul și nu-l trădează, nu-l păcălește. Scriam atunci cînd Messi a cîștigat iar Balonul de Aur că Ronaldo nu se va lăsa prea ușor și va răspunde, în felul său, pe teren. Iată că răspunde, prin tot ceea ce face, vizibil, în transmisiuni directe, dar mai ales puțin vizibil, la antrenamente.
Acum cîteva zile, Sandro Rosell, președintele Barcelonei spunea într-un interviu că există un jucător la Real Madrid pe care l-a dorit întotdeauna. Deși mulți au crezut că se referea la Casillas sau la Ozil, ei bine, nu, la Cristiano se referea. Sandro Rosell a fost cel care a negociat, în 2003, transferul lui la Barcelona și tot el a fost cel care i-a intermediat primul contract cu Nike. Găsiți doate detaliile aici. Nu se gîndea sigur că va ajunge să-i fie cel mai mare adversar.Viitorul lui Cristiano e la Real Madrid, e din ce în ce mai limpede.
La fel cum nu s-au gîndit nici cei de la Liverpool. De curînd am citit un interviu cu Gerrard Houllier, care-și amintea cum în vara lui 2003 a fost la Toulon, la deja celebrul turneu rezervat ”naționalelor” de tineret și l-a remarcat. ”Am negociat și cu el și cu Sporting, dar n-am ajuns la un acord. Recunosc, nici n-am insistat prea mult. Noi îl aveam pe Kewell pe acea poziție, dar poate că trebuia să facem un efort. N-am fost insipirați”.
Sir Alex Ferguson n-a gîndit la fel în vara aceea. Și, iată, iar am ajuns la Real Madrid-Manchester United. Deja nu mai am răbdare.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!