BALONUL LUI INIESTA

BALONUL LUI INIESTA

În acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi, în acest duel, așadar, există cineva care mai poate ieși în evidență. Andres Iniesta.

Iniesta nu e un asasin al superlativelor, așa cum e Messi, nu e un ”killer” al comparațiilor, așa cum e Cristiano. El e doar un fotbalist. Un băiat liniștit, cu un fizic timid și un ten albicios, de ”queso manchego”, apropo și de zona de unde provine, cu un caracter profund și un ego ce nu explodează în vestiare, ori pe teren, către colegi. E din acea categorie a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, știm doar că e cap de familie și tată, despre care n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său.

Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur.

Priviți-l pe Iniesta în joc!  Iniesta e omul care ordonează jocul celei mai bune echipe a Barcelonei din toate timpurile şi a celei mai bune echipe a Spaniei din toate timpurile.  E cel care dă sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute. Iniesta e mereu acolo unde e mingea, pe care o cumințește atunci cînd e nervoasă. Iniesta nu e colecționarul de trofee, nu-și face un scop din asta ori din a bate recorduri, el e omul de echipă, omul cu pasa, cel care crează contextul golurilor și vindecă stările de anxietate ale echipei. Puţine exemple de fotbalişti precum Iniesta găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.

Sînt convins că dacă ar primi Balonul de Aur, l-ar pasa imediat lui Messi.

 

FAZA MEA MEMORABILĂ

FAZA MEA MEMORABILĂ

De regulă interviurile le iau eu. Dar uite că se întîmplă să mai și dau. Am dat la finalul anului 2012, unul în care povesteam cîte ceva din cariera mea jurnalistică, pentru o emisiune de pe DigiSport 1, și cel de-al doilea colegilor de la știri, care au creau această rubrică, ”Faza mea memorabilă”.

Am avut destule faze memorabile pe parcursul anului trecut, dar m-am gîndit să nu fie ceva neapărat de joc. Am strigat de atîtea ori ”gool” de-a lungul anului că nu mai e nimic memorabil în asta. Sigur, ar fi fost memorabil dacă aș fi reușit să-l întrec pe colegul Bogdan Socol în ceea ce privește durata și decibelii, dar asta e foarte foarte greu, dincolo că nu e stilul meu, nici nu pot, nu mă mai țin plămînii ca pe el, care e ceva mai tînăr.

Așa că am ales acest moment al introducerii pe care am făcut-o pe ”Etihad Stadium”, la meciul Manchester City – Manchester United. Am explicat acolo de ce.

Sper ca 2013 să-mi aducă mai multe momente memorabile de genul ăsta!

 

 

ARDEREA DOMNULUI NICOLAESCU

ARDEREA DOMNULUI NICOLAESCU

Nimic nu vinde mai bine în țara asta ca moartea. Moartea se citește, moartea se distribuie, moartea circulă mult mai ușor decît viața prin mintea oamenilor, își găsește mult mai lesne un drum prin zona emoțională din creier. La ziare se știe asta, faceți un raport între subiectele triste și cele vesele pe care le-ați citit în ultima vreme și veți vedea că primele cîștigă net. Televiziunile s-au adaptat perfect, în special cele de știri, care văd prilej de breaking news, la nivel național, pentru orice copilaș neascultător, care cade într-o fîntînă secată de apă dintr-un sat secat de iluzii dintr-o provincie secată de puteri. Cîte subiecte pozitive, în afara succeselor sportive, ați văzut ca breaking news la televiziunile de știri?
Moartea domnului Nicolaescu, asta ca să rămînem aproape de lumea filmului din care provenea, și-a tras partea leului pe televiziuni în aceste zile. Totul mergea cu fir întins spre megashow-ul de final: înmormîntarea. Care urma să fie transmisă în direct, evident, nu și în exclusivitate, căci așa ceva e imposibil pe un asemenea subiect. Cînd, ce să vezi? O știre a scurtcircuitat programele, îngălbenind laturile ecranului, pe porțiunea de, ați ghicit, beaking-news: nu înmormîntare, inicinerare.
Mesajul subliminal, netransmis, dar trimis pe firul scurt către mintea oamenilor ce așteptau spectacolul grotesc de la groapă și-a găsit conexiunea. A ajuns exact la cei care gustă astfel de imagini, dintr-o aplecare stranie spre circ, fie el și amestecat cu lacrimi. Regretul că nu-și vor primi porția gratuită de circ, cea de pîine fiind deja trecută la capitolul „cu bani”, a adus acele huiduieli la vederea unui sicriu închis. Huiduieli pe care acum încearcă toată lumea să și le explice, cum altfel decît la breaking news.
Nu-i foarte greu. Oamenilor li s-a livrat circ, ca un drog legal, un fel de etnobotanică televizată, iar acum, cînd nu-și mai primesc porția, intră într-un soi de sevraj, cu manifestări diverse, de la frustrare tăcută la huiduieli spre un sicriu închis. Decizia unei familii, cît ar fi ea de suspectă (incinerarea nu mai lasă loc de viitoare teste ADN, nu-i așa?) nu poate fi discutată, totuși nu poate fi subiect de referendum. Indiferent cît de frustrant sună asta în mintea unora.
Pînă la următoarea moarte de breaking news, vom avea o viață liniștită.

CUM L-AM SALVAT PE MOURINHO

CUM L-AM SALVAT PE MOURINHO

S-a întîmplat acum aproape 15 ani. În 1998, mai exact. În acel an Bucureștiul a găzduit Europeanul de tineret, în ultima săptămînă a lunii mai. Erau alte vremuri pentru fotbalul românesc. ”Naționala” mare se pregătea pentru Mondialul din Franța, iar echipa de tineret, cu Victor Pițurcă antrenor, se calificase la turneul final, pe care președintele Mircea Sandu a izbutit să-l aducă la București.  Au participat, în afară de Romania, alte 7 echipe: Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Rusia, Suedia și Spania, cea din urmă cîștigînd competiția, într-o finală cu Grecia, jucată în Ghencea. Au fost atunci la București cîțiva dintre fotbaliștii buni de mai apoi, Ballack, Klose, Liberopoulos, Karagounis, Dellas, Van Bommel, Van Nistelrooy, Makaay, Iversen, Michel Salgado, Valeron, Guti, Ballesteros, Ljungberg, iar dintre ai noștri, Reghecampf, Contra, Miu, Cătălin Munteanu, Florentin Petre sau Hâldan.



Pe vremea aceea, Jose Mourinho era secundul lui Louis van Gaal la Barcelona. Și a venit să vadă, din partea clubului catalan, competiția de la București. În paranteză fie spus, atunci s-a inaugurat și relația dintre portughez și Giovanni Becali. Era destul de necunoscut totuși, mai ales la noi, căci televiziunea nu era atît de dezvoltată, iar informațiile circulau mult mai greu.

Se juca pe ”Cotroceni” semifinala dintre Spania și Norvegia. Am fost la meci ca ziarist la ProSport. Pentru noi, acel turneu final de tineret a fost prilejul perfect de a experimenta noua tehnologie pe care o primisem la ziar în perspectiva Mondialului din Franța. Atunci am utilizat pentru prima dată laptopurile și transmisia textelor direct de pe stadion, ceva ce astăzi e considerat de un firesc absolut. La poarta de acces din Doctor Lister am nimerit într-un mic conflict. Doi jandarmi încercau să se înțeleagă cu un tip brunețel, nu foarte înalt și deloc forțos, ce voia să intre în stadion. Problema lui era că voia să intre fără acreditare, pe care o uitase la hotel, iar jandarmii, evident, nu aveau o mare dorință să-l lase. Degeaba se chinuia el să le explice că e secund la FC Barcelona și că, normal, are acreditare, oamenii nu-l credeau și pace.



Atunci am intervenit eu. Îl cunoșteam pe Mourinho din presa spaniolă, îl mai văzusem la televizor (pe vremea aia unele meciuri se transmiteau pe TVE Internacional) și le-am explicat jandarmilor cu pricina că e într-adevăr secund la FC Barcelona și, probabil, are acreditare, dar a uitat-o la hotel. Nu știu dacă am fost mai convingător decît Mourinho, dar, față de el, am avut un mare avantaj, vorbeam aceeași limbă cu oamenii de ordine. Cert e că s-au înmuiat și l-au lăsat să intre pe stadion, care oricum era destul de gol, meciul nestîrnind cine știe ce interes pentru români.

Anii au trecut. Mourinho a avansat, a devenit ”The Special One” și, mai apoi, ”The only one”. A cîștigat titluri, trofee, bani, glorie. E unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe planetă și cred că poate intra pe orice stadion din lume fără bilet. Poate doar în schimbul unui autograf. Sau a unei poze, de genul celei de mai sus, pe care am făcut-o la Barcelona, după ”Clasico” din aprilie 2012, la finalul căruia Real devenea aproape campioană a Spaniei. Am dat atunci nas în nas cu Mourinho prin catacombele de sub ”Camp Nou”, în timp ce căutam ieșirea, după meci și după ce făcusem un ”live”, chiar de pe gazon, pentru ”Fotbal European”. Butona ceva la telefon, părea extrem de liniștit, de parcă nu bătuse pe Barcelona la ea acasă. A acceptat fără prea mari fițe o poză, asta apropo de cei care-l numesc arogant.

Nu i-am amintit de episodul din 1998. Ce rost avea! Pesemne că nu-și mai aducea aminte. Și nici nu era important. De fapt, am scris despre asta doar ca pretext pentru o invitație. O invitație la film, pe care v-o fac, pentru că tot e vineri și e o zi cu mai puțin fotbal. E un documentar excepțional realizat de englezii de la ITV, despre ceea ce este azi Jose Mourinho și felul în care a ajuns să fie ”Special One”. Veți găsi imagini inedite, opinii ale unor oameni de fotbal gen Sir Alex Ferguson, dar și păreri ale celui în cauză. Are aproape 5o de minute, dar vă garantez că nu vă veți plictisi. Vizionare plăcută!

VIVA LA VIDA

VIVA LA VIDA

UPDATE

E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.

De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.



Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.

Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.

 

În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire.     ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.

UN COMISAR NU MAI ACUZĂ

UN COMISAR NU MAI ACUZĂ

          A murit Sergiu Nicolaescu. Motiv de ”breaking news”, de reacții, de regrete, lamentări și, pe alocuri, lacrimi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sînt morții. În timpul vieții lor nimeni n-are timp să-i laude, puțini sînt cei care-i apreciază, destui sînt cei care-i ironizează. Pentru că așa sîntem noi.
Sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii. Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, cel mult cu o delăsare ce sună chiar a politețe în contextul dat. De multe ori cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atît de valoare, ba chiar ne întrebăm de unde naiba i s-a pus această etichetă, cînd, de fapt, ea, valoarea, n-are chiar atît de multă valoare. Ne gîndim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mîini de ajutor decît altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gîndim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.
Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atîtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a fost acuzat de multe. Oameni care au crescut cu filmele lui îl tot îndemnau să se oprească, să lase locul altora, iar acum, cînd s-a oprit de tot, nu mai contenesc în a-și exprima, pe diverse tronsoane orare ale televiziunilor avide de astfel de reacții, regretul că ”Maestrul nu ne mai poate încînta cu creațiile lui”.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a făcut filme. Sau a jucat în ele. Inclusiv în filmul României din ultimii 22 de ani. A avut rolurile sale, principale, secundare. A avut o pasiune, a crezut în ea și a trăit pentru ea.
Finalul n-a fost unul de film. A fost unul de-a dreptul banal. Singur, pe un pat de spital. Noi oamenii căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adîncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri. În multe dintre filmele sale, Sergiu Nicolaescu a murit mai frumos. Erau doar filme, iar asta, în filme, conta.
”Nu știam că doare așa”. E o replică dintr-un film de-al său. Poate o să învățăm și noi că nepăsarea doare cel mai tare. Și că degeaba ne pasă de cineva care nu se mai poate bucura de asta.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă