UN ”CLASICO” ȘI MAI MULTE ÎNTREBĂRI

UN ”CLASICO” ȘI MAI MULTE ÎNTREBĂRI

E timpul pentru un nou episod din cea mai frumoasă telenovelă fotbalistică a ultimilor ani. Place sau nu unora, convine sau nu altora, ”El Clasico” e singurul meci care în ziua de azi oprește planeta în loc pentru două ore și o împarte în două. Se vor găsi cu siguranță și cîțiva care să spună că nu-s interesați de acest meci. E problema lor, deși nu i-aș crede în totalitate, mai degrabă văd în asta o tentativă de a-și expune o falsă superioritate bazată pe un sentiment de inferioritate pe care-l au din cine știe ce motive.

Am văzut de curînd promo-ul pe care Sky Sport l-a făcut pentru acest prim ”Clasico” al sezonului. Cu voia celor două echipe și a sorților vom mai avea și altele în afară de returul de pe ”Camp Nou”. Spunea așa acel promo: ”Cel mai mare meci al planetei a devenit și mai mare”. Și se termina cu imaginea lui Luis Suarez, adăugat începînd cu acest meci la constelația de valori pe care Real Madrid și FC Barcelona o propun. Și vorbim de platforma ce deține majoritatea meciurilor din Premier League, un campionat ce propune săptămînal dueluri extrem de atractive, dar nici unul de aceste dimensiuni. Pe undeva, poate asta e problema Angliei în raport cu Champions League și cu turneele finale rezervate echipelor naționale. Atunci cînd cel mai bun fotbalist al sezonului 2012-2013 din Premier League, l-am numit pe Bale, a ales Realul, cînd Gheata de Aur a Europei, l-am numit pe Suarez, a ales Barcelona, cînd golgeterul Mondialului, l-am numit pe James Rodriguez, și cel mai bun pasator al campioanei mondiale și al Bundesligii, l-am numit pe Kroos, aleg Realul, cînd cel mai promițător talent al lumii, l-am numit pe Neymar, alege Barcelona, cînd toate aceste nume au ales să se înroleze alături de cei mai buni fotbaliști ai momentului, Cristiano Ronaldo și Messi, au făcut-o evident și pentru bani, dar și pentru această bătălie dintre cei doi coloși ai fotbalului mondial.

Fără Mourinho și Guardiola, e un pic altfel, nu credeți? Cei doi avea bătălia lor și era una interesantă în felul ei. Ancelotti și Luis Enrique sînt altfel de antrenori, nu-s interesați decît de aspectele legate de joc, genul de război psihologic și mediatic nu pare să le convină.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

E greu de făcut o avancronică a unui astfel de meci. Paradoxal, deși sînt două echipe pe care le cunoaște toată lumea, sînt foarte multe semne de întrebare. În ambele tabere. Și e normal să fie așa, ”El Clasico” nu e un meci obișnuit, el poate condiționa în bine sau rău tot sezonul. Nu-i același lucru să cîștigi un astfel de meci sau să-l pierzi. Starea de spirit se schimbă în funcție de rezultat, iar fotbalul e o stare de spirit, nu-i așa?

La Real Madrid, întrebările sînt mai puține. Cea mai importantă e legată de starea fizică a echipei. Va reuși Ancelotti să recupereze jucătorii după două deplasări consecutive și cu o zi mai puțin de odihnă decît rivalii catalani? Veți spune că meciul cu Liverpool, cel puțin în a doua sa repriză, n-a necesitat cine știe ce efort, dar nu-i așa, la un astfel de nivel și la un astfel de calendar, o zi în plus contează. Adăugați și zborurile, care au și ele importanța lor.

La nivelul echipei de start, există mult mai puține semne de întrebare la Real Madrid decît la Barcelona. Practic, absența lui Bale alungă orice fel de incertitudine, dacă ea ar fi existat, din mintea lui Ancelotti. În mod normal va juca Isco, dar întrebarea care se pune acum e pe ce poziție? Va repeta Ancelotti modulul 4-4-2 folosit cu Liverpool, cu Cristiano și Benzema în față? Sau va încerca să-l retragă pe Isco pe aceeași linie cu Modric și Kroos și-l va avansa puțin pe James Rodriguez? Capacitatea defensivă a Realului e destul de mică, tranziția negativă se face greoi în cazul pierderilor de balon, iar o astfel de așezare permite o mai bună dispunere în teren. Calitățile defensive ale lui Isco le-am văzut în finala Cupei Spaniei, tot cu Barcelona, cînd a jucat în locul lui Cristiano, dar în teren a stat pe linie cu Xabi Alonso și Modric, lăsîndu-i lui Di Maria partea din fața lui.

Ar fi posibil oare să-l vedem și pe Khedira? Introducerea lui în meciul de pe ”Anfield” a trecut oarecum neobservată, dar Khedira îi oferă lui Ancelotti acea soluție pe care nu prea o are în lot după plecarea lui Xabi Alonso. Nu cred că poate juca din primul minut, ar fi o mare surpriză, dar cred că dacă Real Madrid va avea avantaj, spre final îl vom vedea și pe german.

Va fi din nou titular Marcelo? Probabil că da, deși Marcelo oferă în același timp și avantaje și dezavantaje. Se apără prost, dar atacă excelent. Pe acea parte ar trebui să activeze Dani Alves și cum Cristiano se va trage mult spre centru vom avea un duel brazilian exploziv, care poate decide meciul, căci ambii sînt capabili de bune și de rele. Arbeloa, excelent din punct de vedere tactic, e oricînd o soluție.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Barcelona în schimb are mai multe probleme. Paradoxal, deși e lider, n-a primit gol și are 4 puncte avans față de Real, n-aș paria pe primul ”11” al catalanilor. Dacă aș fi Luis Enrique m-aș întreba pînă în ultimul moment cum e mai bine să joc. Cu Luis Suarez titular sau ca variantă pentru partea a doua? Faptul că Pedro a fost titular și cu Ajax și cu Eibar mă face să cred că e scos din calculele echipei de start. Munir și Sandro, cu tot talentul lor, ar fi ”pan con tomate” pentru Ramos și Pepe. Și atunci, va juca oare Iniesta mai avansat, modelul Tata Martino și Tito Vilanova? Ceea ce ar permite utilizarea lui Xavi și Rakitic de la început, pe ideea că bătălia de la centrul terenului are nevoie de un om în plus, care ar trebui să fie Iniesta. Asta ar însemna însă că Messi și Neymar să rămînă singuri și de conexiunea lor să depindă golul catalanilor.

Dintr-un alt punct de vedere, Luis Suarez n-ar trebui să lipsească. Messi și Neymar nu prea fac pressing, iar pressingul îi incomodează teribil pe madrileni pe momentul construcției. Dar poate oare duce Luis Suarez un asemenea efort?

Un alt semn de întrebare îl vizează pe Mascherano. Cum e greu de crezut că la un astfel de meci ”El Jefecito” poate fi lăsat pe bancă, se pune problema unde va fi folosit? A jucat la mijloc în ultimele două partide, poziția lui naturală, și n-a făcut-o rău. N-are calitățile lui Busquets, dar are acea agresivitate și acel simț al anticipației ce pot aduce mult ajutor. Daca totuși va fi coborît în apărare, ce se va întîmpla cu Mathieu? Sau cu Jordi Alba? Mathieu n-a jucat cu Ajax, ceea ce poate fi un semn. Se presupune ayunci că va ieși din schemă Jordi Alba? Mie mi se pare destul de probabil. Fără Mathieu, Barcelona ar fi exact în situația de la Paris, cu PSG, la fazele fixe, ar sta adică în doar doi jucători, Pique și Busquets (la Paris au fost Mathieu și Busquets). Real Madrid e la fel de puternică atunci cînd are faze fixe ca PSG, astfel că e nevoie de 3 oameni înalți acolo, plus eventual Suarez. Privind situația în oglindă, Real Madrid e moale la fazele fixe pe care trebuie să le apere, astfel că 3 oameni acolo, plus Suarez, ar putea găsi o soluție.

Ar fi simplu să spunem că Real Madrid-FC Barcelona e un duel Cristiano Ronaldo vs Messi. E însă mult mai mult decît atît, un meci de șah în care fiecare mutare trebuie gîndită cu multă atenție.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

CESC FABREGAS ȘI EROAREA BARCELONEI

CESC FABREGAS ȘI EROAREA BARCELONEI

Această paranteză, destul de largă, acordată echipelor naționale în plin demaraj al sezonului în curs a oferit timp de dezbatere pentru unele teme rămase nediscutate în perioada de vară, în special înainte și în timpul Campionatului Mondial. Cu turneul final din Brazilia în plină desfășurare sau bătînd la ușă, un subiect precum transferul lui Cesc Fabregas de la Barcelona la Chelsea n-a fost atît de intens analizat. Și vorbim totuși de o mutare de impact, a unui jucător important între două cluburi importante.

La ediția de Euro Fotbal care a îmbrăcat debutul Spaniei în aceste preliminarii, am dezbătut puțin această temă. Eu am mers pe ideea, văzînd jocul lui Fabregas cu ”La Roja”, că Barcelona a făcut o mare greșeală lăsîndu-l pe Fabregas să plece. E părerea mea, nu înseamnă că alții trebuie să fie de acord cu ea, accept evident și păreri contrarii, iar Ilie Dumitrescu mi-a sugerat să explic pe blog acest lucru. Încerc s-o fac acum.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Mă întorc puțin în timp. Copil fiind, Francesc Fabregas nu cutreiera păduri ci se antrena în vechiul sediu al ”La Masia”, de lîngă ”Camp Nou”, în aceeași grupă cu Messi și Pique avîndu-l ca idol pe Pep Guardiola. Voia să fie ca el și să joace ca el, mai ales căpostul său la acel moment era cel de mijlocaș defensiv. Puțin timp după aceea, Fabregas, devenit între timp Cesc, lua drumul Angliei, nefiind foarte sigur pe posibilitatea de a-și găsi un loc în primul ”11” al Barcelonei. Rețineți acest motiv!

La Arsenal, Cesc a devenit Fabregas, iar sub comanda lui Arsene Wenger a devenit unul dintre cei mai buni mijlocași creativi din lume. Tranziția pe care o oferea el, unghiurile de pasare pe care le descoperea, ultima pasă pe care o avea și o folosea în mod strălucitor uneori, dar și capacitatea de a fi prezent la finalizare  l-au transformat pe Fabregas într-o țintă pentru marile cluburi. Cu Arsenal într-o altă dimensiune financiară față de cea de azi, Fabregas a acceptat oferta Barcelonei de a reveni acasă. Lăsînd de la el și ceva bani, o poveste destul de încurcată, căci mai apoi Barcelona nu i-a mai plătit acea diferență așa cum conveniseră. Poate fi și acesta un motiv de divorț, pînă la urmă. Însă, eu vă invit să revenim la motivul de mai sus, pe care v-am rugat să-l rețineți! Fabregas, redevenit Cesc, s-a întors la Barcelona FĂRĂ SĂ FIE SIGUR CĂ-ȘI VA GĂSI UN LOC ÎN PRIMUL ”11”. A părut mai degrabă un transfer forțat. Ne aflăm în vara lui 2011, Barcelona tocmai cîștigase UEFA Champions League, provocîndu-i lui Sir Alex Ferguson cea mai vizibilă criză de nervi din pricina neputinței din lunga-i carieră. Cesc venea la Barcelona pentru a concura în linia de mijloc cu Xavi și Iniesta, de neatins la acel moment. Mulți au spus atunci, apropo de transferul forțat, că Barcelona l-a luat pentru a nu ajunge la Real Madrid, acolo unde Mourinho și-l dorea foarte tare. Sau la Manchester United, acolo unde Sir Alex și-l dorea. Sau la Milan, care era campioană a Italiei și care dorea să le aducă lui Ibrahimovici și Thago Silva un superjucător în linia de mijloc, acolo de unde tocmai plecase Pirlo.

E posibil ca aceste oferte, dar mai ales posibilitatea ca fotbalistul să ajungă la Real Madrid-ul inamicului Mourinho, să fi fost decisive în opțiunea Barcelonei de a-l readuce pe Cesc, înainte de opțiunea sportivă. E limpede că în 2011, Barcelona n-avea nevoie de Fabregas.

Așa cum, cred, ar fi avut nevoie acum. Timp de 3 sezoane, cu 3 antrenori diferiți, Cesc Fabregas n-a izbutit să-și găsească acel loc în echipă pe care-l viza încă din perioada La Masia. A jucat în multe poziții, pe unde era nevoie de el, a jucat vîrf de atac, acel ”9 fals” despre care se tot discută. Ba uneori îl vedeam și-n bandă. Conexiunea pe care o avea cu Messi era marele său atu. Nimeni n-a observat, sau poate că n-a vrut să observe, că în mod natural linia de mijloc Xavi-Busquets-Iniesta trebuia să se transforme în Cesc-Busquets-Iniesta. Mai ales după plecarea lui Thiago Alcantara, văzut de mulți drept urmașul natural al lui Xavi.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Cifrele lui Fabregas la Barcelona, în condițiile în care, repet, n-a avut un loc stabil în echipă, au fost remarcabile. Numai în ultimul sezon, Fabregas a dat 13 goluri, dar și 22 de pase decisive, în condițiile în care Iniesta dăduse doar 13, iar Xavi 6.

Pesemne că în momentul în care a aflat de negocierile Barcelonei cu Rakitic și Kroos (să nu credeți că în interior lucrurile astea nu se știu), Cesc a decis să plece și să redevină Fabregas. Mă așteptam să ajungă la Bayern, căci și acolo se știa că Tony Kroos va pleca, iar între cei doi există destule asemănări ca stil de joc. A ajuns la Chelsea, la Mourinho așadar, care l-a mai vrut în 2011 și care mereu a văzut în el piesa perfectă în tactica sa de joc. Cînd l-a dat pe Mata, Mourinho a dat de înțeles că actualul jucător al lui United n-avea acele calități prin care să ajute la o tranziție rapidă între apărare și atac. Mata era destul de lent, căuta mereu timp de gîndire, iar la Mourinho, știm bine, rapiditatea contraatacului e esențială. Fabregas nu e Mata. El stăpînește bine timpii, știe să joace și pe contră, dar și pe joc de posesie. Începutul de sezon confirmă rolul extrem de important pe care Fabregas îl va avea, dar și faptul că el e capabil să interpreteze acest rol.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

A TRECUT VREMEA ”PANZERELOR”

A TRECUT VREMEA ”PANZERELOR”

Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.

Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.



Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.

Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.

Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată.  E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.

Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.



Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.

Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.

Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.



ABDICAREA REGELUI

ABDICAREA REGELUI

Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică pentru Spania. După o domnie de 39 de ani, Regele Juan Carlos și-a pus semnătura pe decretul de abdicare. O decizie pe care a luat-o singur, fără să fie constrîns de nimeni, eventual doar de problemele de sănătate. Admirat și controversat în același timp, chit că procentele sînt departe de a fi împărțite egal, popular și contestat, Regele Juan Carlos are marele merit, pe care nimeni nu i-l poate discuta, de a fi orientat Spania către democrație,  de a fi omul din umbra unei creșteri economice miraculoase la un moment dat. Juan Carlos pleacă, în locul său va veni fiul său, Felipe, un bărbat la fel de elegant și atractiv, foarte legat de sport și care a găsit de cuviință să iasă din tiparele monarhiei însurîndu-se cu o fostă ziaristă, al cărei trecut, deloc princiar și destul de ambiguu moral vorbind, nu l-a impresionat deloc.

Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică și pentru fotbalul spaniol. ”La Roja”, campioana mondială în exercițiu, a abdicat brusc și neașteptat, punînd capăt celei mai glorioase perioade din întreaga existență a acestui sport în Spania. Admirată și controversată în același timp, ”naționala” Spaniei a scris o pagină importantă în istoria fotbalului, pe care l-a dominat destul de categoric din 2008 încoace, căci mi-e greu să cred că vom mai descoperi în viitorul apropiat o reprezentativă, de pe orice continent doriți, capabilă să cîștige 3 turnee finale consecutive.



Nimic nu e etern pe lumea asta. De ce ar fi gloria? E o lege a acestui pămînt, tot ceea ce se naște trebuie să și moară. Amintirea e singurul lucru care poate dăinui peste timp. Din păcate, memoria nu face parte din categoria lucrurilor care să aibă continuitate. Astăzi, nimeni nu-și mai aduce aminte de marșul triumfal al Spaniei în 2010, nici măcar în Spania, de maniera limpede în care această echipă a cîștigat Europeanul din 2012 și cum s-a metamorfozat, în 2008, dintr-o echipă ce oferea pe bandă rulantă titluri de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna” într-una ce cîștiga întotdeauna, indiferent uneori de cum juca. Toată lumea își amintește azi de felul lamentabil în care Spania a părăsit competiția pe care, la început, o onorase în calitate de deținătoare a trofeului. Toată lumea începe să-și amintească de alte moment, cînd șansa l-a ținut în brațe pe Casillas, i-a oferit inspirație lui Xavi, i-a dat forță lui Torres. Pe undeva e normal, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă, am mai scris, spusă de Mircea Lucescu.

marca.Se spune că un meci, automat un turneu final sau un campionat, se cîștigă pe trei fronturi: mental, tactic și fizic. Mentalul e cel mai important, căci creierul e cel care comandă și corpul răspunde. Spania a stat bine din punct de vedere mental o jumătate de ceas la acest Mondial. O jumătate de ceas din prima repriză a meciului cu Olanda. Imediat după ratarea lui Sneijder și pînă la golul egalizator al lui Van Persie. Atunci cînd Casillas a scos, în situație de unu contra unu cu fostul său coleg, spaniolii au revăzut finala din 2010 și au crezut că planetele s-au aliniat pentru ei, în frunte cu ”San Iker”. Totul s-a frînt însă după golul lui Van Persie. O transformare incredibilă, o degradare inexplicabilă, o decădere deloc logică. Fizic Spania stătea oricum rău, urmare a unui sezon foarte lung și greu, dar și a unei gestiuni mizerabile a acestui patrimoniu al umanității pe care l-a avut pe mînă Angel Maria Villar, un președinte de federație ce seamănă foarte tare în metehne cu cel pe care l-am avut și noi pînă de curînd. Iar din punct de vedere tactic, Del Bosque a fost complet depășit.

Poate că Del Bosque ar fi trebuit să plece după Euro 2012. Ar fi rămas cu imaginea unui cîștigător. Așa, rămînînd, Del Bosque a căzut pradă sentimentelor, care l-au devorat pînă la urmă. N-a putut să se uite în ochii unora și să le spună că nu-i poate convoca la, probabil, ultimul lor Mondial. N-a putut să se uite în ochii altora și să le spună că, din punct de vedere al formei sportive, nu prea merită să fie titulari. N-a putut să treacă peste trecut, să uite toate acele zile glorioase trăite împreună, Acești fotbaliști l-au transformat pe Del Bosque în singurul antrenor din lume care a cîștigat Champions League, Campionatul European și Campionatul Mondial, nu putea să-i dea la o parte. Cred că nimeni n-ar fi putut. A tras de această generație ca de o gumă de mestecat pînă cînd, în cele din urmă, s-a rupt. A suferit în tăcere, pe bancă, așa cum s-a și bucurat, de altfel, atunci cînd a fost cazul. Demn. De aceea poate că era mai bine să plece în 2012.



Pentru Spania și cred că pentru fotbal s-a terminat o epocă. Epoca tiki-taka și-a consumat poate ultimele minute. A început în 2008, pe mîna lui Xavi, s-a terminat în 2014 cu Xavi privind de pe margine. E finalul unui ciclu care, poate, își începuse numărătoarea inversă atunci cînd Guardiola a plecat de la Barcelona. În 2010 și 2012, Spania a beneficiat din plin de fotbaliștii Barcelonei și de stilul lui Pep. Odată ce creatorul a plecat, flacăra a început ușor-ușor să se stingă. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Guardiola în continuare, la Bayern, cu acest stil al său. Dar asta e o altă discuție. Revenind la Spania, ea trebuie să se reinventeze, să se recompună. Nu e întîmplător că Spania, ca ”naționala”, și FC Barcelona, ca echipă, trebuie să facă același lucru, în același timp. Barcelona pe mîna lui Luis Enrique, Spania vom vedea dacă pe mîna lui Del Bosque. Un element comun există între cele două proiecte: Andres Iniesta. A venit vremea ca Iniesta să iasă din planul secund în care a stat, voit ori nu, în toți acești ani. Are 30 de ani și poate face tranziția între Xavi și cei care vor veni, poate Thiago, poate Koke, poate Fabregas, cu care, încă o dată spun, Barcelona cred că a făcut o mare eroare lăsîndu-l să plece.

S-a terminat o epocă, dar fotbalul nu se termină aici. Iar Mondialul cu atît mai puțin. E vremea altora, că va fi Germania, că va fi Italia, că va fi Argentina, că va fi pînă la urmă Brazilia, o să vedem. Spania a abdicat, dar sceptrul său se joacă.

P.S. 1

Despre Diego Costa și nepotrivirea de stil vizibilă între el și ”naționala” Spaniei am scris încă din octombrie 2013. Mi se pare că Spania a vrut mai mult să-l fure pe Diego Costa Brazilei decît să-l folosească, dar apoi n-a avut ce face, a trebuit să justifice cumva această decizie. Am crezut și atunci, cred și acum că Diego Costa se potrivea mai bine Braziliei.

P.S. 2

Am ținut cu Spania la acest Mondial, dar am scris că nu cred că e capabilă să cîștige. Țin cu Spania din 1992, atunci cînd, student fiind, am făcut și eu, preț de o vară, ceea ce fac astăzi mulți dintre cei care îmi dau lecții de viață de acolo, am lucrat la un restaurant. Am ținut cu Spania la Mondialul ăsta doar pentru că nu era România implicată, dar asta nu înseamnă că traversez acum vreo perioadă de suferință. Cu Spania ieșită, următoarea pe lista simpatiilor e Italia. La cum a jucat în meciul cu Anglia, am speranțe :)))



SPANIA MARILOR ERORI

SPANIA MARILOR ERORI

Am mai spus-o, nici nu mai știu de cîte ori, fotbalul e o chestiune de detalii. Vă ofer unul, după acest halucinant Spania-Olanda 1-5. Sîntem în prima repriză, scorul e 1-0 pentru Spania și totul mergea conform planului pentru campioana mondială. În sensul că primise un penalty (eu cred că a fost, încerc să nu fiu subiectiv aici , mă iau după privirea lui diego Costa în momentul faultului, dacă vă uitați cu atenție, el privește înainte, caută o soluție, n-are nici cea mai mică intenție să cadă ci încearcă să descopere cum să continue faza), trecuse, grație lui ”San Iker”, peste un moment delicat, și controla jocul la mijlocul terenului. Sîntem, de fapt, spre finalul primei reprize cînd David Silva primește acea pasă incredibilă marca Andres Iniesta, dar încearcă o ”scăriță” în locul unei finalizări simple ori, și mai bine, a unei pase spre Diego Costa rămas, în limbaj fotbalistic, în poziție de joker. Dacă Spania marchează și face 2-0, mi-e greu să cred că Olanda, cu a sa apărare tînără ce comisese cîteva erori pînă atunci, ar fi avut puterea să întoarcă rezultatul. Ba mai degrabă cred că diferența s-ar fi mărit în partea a doua, nu cu mult, căci Spania nu e echipa care să caute să-și umilească adversarii (vezi finala cu Italia de la Euro), dar suficient astfeșlîncît să vorbim de un start perfect al campioanei mondiale.

David Silva a ratat însă.



La fel, apropo de detalii, n-o  să-mi schimbe nimeni părerea că în Real Madrid-Bayern, din prima mansă a semifinalelor, dacă Bayern deschide scorul la capătul acelui prim sfert de ceas, în care Madridul n-a ieșit din jumătatea proprie, soarta calificării și poate chiar a finalei Champions League era decisă în favoarea bavarezilor. La fel ca David Silva au ratat atunci și nemții, iar urmarea o știți. În faza imediat următoare Realul a dat gol, la fel cum și acum, cîteva zeci de secunde după ratarea lui Silva a marcat Van Persie.

Înainte de meci, pe acest blog, îmi pusesem cîteva întrebări referitoare la Spania. Ma gîndeam la cei 4 ani in plus pe care-i au Xavi si Xabi Alonso, l-am uitat pe Casillas în acea enumerare, ma gîndeam la relațiile dintre Ramos si Pique, nu neapărat de joc, la nevoia lui Pique de a avea un Puyol sau un Mascherano lîngă el, dar si la capacitatea lui Diego Costa de a se implica in stilul de joc al Spaniei. N-am primit încă răspunsurile. Mi se pare că Vicente del Bosque a tratat cam superficial Olanda în general, dar și pe Van Gaal în special. Cei care nu erau de aocrd cu mine atunci cînd scriam tot aici că Manchester United și-a adus un super-antrenor cred că acum se mai gîndesc. Del Bosque a părut un antrenor încremenit în timp, criogenat parcă din zilele Mondialului de acum 4 ani. O singură inovație, Diego Costa, dar una care mie mi se pare că a stricat într-un fel dinamica din jocul spaniolilor. Diego Costa nu e un om de combinație, e un tip care se luptă, dă din coate, exagerează de multe ori, dar Spania nu e Atletico Madrid. Cu așezarea pe care a avut-o Olanda, Diego Costa n-a prea avut șanse, căci Van Gaal a aglomerat perfect zona din jurul acestuia. Rememorînd faze din meci, cred acum că mult mai utilă ar fi fost pentru Spania o echipă fără vîrf, cu Fabregas pe poziție de ”9 fals”, un modul care să aducă densitate în zona combinațiilor și să-i surprindă pe neexperimentații olandezi.

Cu o astfel de așezare, poate că Del Bosque l-ar fi surprins pe Van Gaal. Așa, intrînd cu formula așteptată de toți, a căzut în plasa întinsă de olandezi. Apoi, la momentul înlocuirilor, Del Bosque a greșit din nou, părînd o copie a lui Tata Martino. N-a surprins cu nimic, a făcut exact schimbările pe care cred că le aștepta Van Gaal. Iese Xabi Alonso, ceea ce înseamnă o condamnare definitivă a lui Sergio Busquets, căci imediat a apărut Robben la pupitru, în zonă centrală, exact peste mijlocașul Barcelonei, care nu se putea multiplica în fața atîtor riscuri. Apoi Torres la Diego Costa, schimbare post pe post, care era limpede că nu putea aduce mare lucru. Mie mi se pare clar că Diego Costa nu poate acționa în această echipă decît alături de Pedro, la fel cum mi se pare clar că Pedro, chiar într-o formă discutabilă din pricina ostracizării la care a fost supus de Tata Martino, e singurul care poate provoca o rupere de ritm, o dereglare a apărărilor adverse. Chile, sînt aproape convins, va juca la fel contra Spaniei, tot cu 3 fundași centrali, chit că în 3-1 cu Australia a avut un 4-4-2 clasic. Ar fi pentru mine o surpriză să n-o facă.

Si am mai spus în textul de care vorbeam că Olanda e capabilă de orice. Imi mențin părerea, Olanda e capabilă inclusiv sa se încurce cu Australia si apoi Chile. Spunea bine cineva, Olanda e capabilă să te facă să te îndrăgostești de jocul ei, dar nu prea cîștigă finalele, meciurile decisive. Toată lumea vorbește de această tactică prin care Van Gaal a reușit să masacreze Spania. N-a fost însă un 5-3-2, așa cum s-a crezut, așa cum părea pe hîrtie, ci un limpede 3-3-3-1. Nu e o noutate pentru tehnicianul olandez. Îmi amintesc perfect meciuri ale Barcelonei în sezonul 1998-1999, cu Van Gaal antrenor, căci am comentat multe dintre ele la programul Barcelona TV pe care-l făceam la defunctul canal Sport Klub (un exemplu de canal tv cu un conținut excelent la un moment dat, dar cu o gestiune mizerabilă, motiv pentru care a și decedat). Barcelona a jucat de multe ori în acel sezon în această formulă, cu Hesp în poartă, cu Reiziger, Abelardo și Frank de Boer în prima linie, cu Luis Enrique, Cocu și Sergi în cea de-a doua, cu Figo, Guardiola, Rivaldo în a treia și cu Kluivert pe post de Van Persie. Nu cumva vă seamănă cu așezarea folosită cu Spania? La care mai am de adăugat un singur lucru: nu pot să nu-mi amintesc cum l-a tăvălit Adi Popa pe Blind la Amsterdam și la București și nu pot să nu constat ce bine a jucat el contra spaniolilor!



Rezumînd, Spania a pierdut foarte mult și pe mîna ei: la 1-0 ratează Silva, apoi, la golul de 1-1, Pique greșește grav, stricînd clar linia de apărare așezată de Ramos și ținîndu-l în joc pe Van Persie, apoi, la golul de 1-2, din nou eroare a lui Pique, se vede clar cum deschide eronat spațiul și apoi e lent în încercarea de a se corecta, apoi, la golul de 1-3, eroare de arbitraj mare (apropo de detalii), apoi, la 1-4, eroare uriașă a lui Casillas, apoi, la 1-5, eroare mare Ramos, care nu e normal să-l piardă pe Robben în sprint în halul ăsta, ba chiar avînd un ușor avantaj pozițional la un moment dat.

Spania e într-o situație la limita dintre grea și disperată. Are șanse mai mari acum să nu iasă din grupă, decît să iasă, căci golaverajul poate fi o piatră de moară la un eventual clasament în 3, Olanda-Spania-Chile, toate 3 cu 6 puncte. Pîna la Brazilia-Spania de care vorbesc toți mai e Spania-Chile, asa ca sa nu ne grăbim cu pronosticurile.



ÎNTREBĂRILE SPANIEI ȘI RĂSPUNSURILE BRAZILIEI

ÎNTREBĂRILE SPANIEI ȘI RĂSPUNSURILE BRAZILIEI

Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.

Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.



După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.

Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.

Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.

spa-hol

Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.

 

Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.

 

Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.

Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.

Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.



Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă