GUARDIOLA, HEYNCKES ȘI BAYERN-UL LOR

GUARDIOLA, HEYNCKES ȘI BAYERN-UL LOR

A trecut o săptămînă de la returul semifinalei cu Real Madrid de la Munchen și, pesemne, s-a mai stins entuziasmul celor care au avut în minte, în orele și zilele imediat următoare, un singur refren: ”Să tragem în Guardiola!”. Era la modă și era cel mai simplu mod de a pune problema. Puțini au fost cei care au încercat să pătrundă dincolo de asprimea eșecului și să încerce să și-l explice și altfel decît cu placa ”tiki taka a murit” ori ”posesia nu cîștigă meciuri”.

Fac parte dintre cei care-l simpatizează pe Guardiola. Mi-a plăcut încă de pe vremea cînd era jucător, i-am urmărit apoi cu destulă atenție traiectoria la FC Barcelona, am citit tot ce au scris despre el, despre metodele lui, despre ideile lui, oameni care au fost aproape de tot ceea ce a reușit el la FC Barcelona. Există o categorie, cu care sincer n-aș vrea să interacționez pentru că simt că mi-ar insulta inteligența și mi-ar pune la grea încercare neuronii, care consideră că Guardiola e de-a dreptul un antrenor prost, că jocul pe care l-a propus el la Barcelona e plictisitor și că toate performanțele au fost realizate cu ajutorul șansei, arbitrilor și din cînd în cînd al lui Messi. O echipă care cîștigă, sub comanda lui Guardiola, de două ori Champions League și de alte două ori se oprește cum se oprește în semifinale (cu Chelsea era deja în plin proces de eroziune, iar cu Inter multe s-au pierdut în turul de la Milano, cînd echipa s-a deplasat cu autocarul din pricina acelui vulcan din Islanda, aspect pe care puțini îl iau în calcul) și o echipă care adaugă atîtea și atîtea trofee nu poate fi decît una definitorie pentru istoria fotbalului. Așa cum a fost Ajax-ul lui Rinus Michels și Cruyff, Milanul lui Sacchi, Gullit, Rijkaard și Van Basten, tot așa e și Barcelona lui Pep, Messi, Xavi și Iniesta.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:

Să trecem la cele întîmplate, căci introducerea a fost cam lungă. De ce a pierdut Bayern cu Real? Pentru că, pur și simplu, Real a fost mai bună pe ansamblul celor două manșe. Vă amintiți de detaliile de care vorbeam în avancronica partidei tur? Dacă Bayern termina cu gol primul sfert de ceas de pe ”Bernabeu”, la acea ocazie pe care a avut-o, singura perioadă în care campioana Germaniei și-a dominat net adversarul, eu cred că altul era scenariul semifinalei.

La meciul retur, mi s-a părut că Guardiola și-a trădat puțin principiile. Cel puțin în prima jumătate de oră, atunci cînd s-a decis meciul. A încercat să revină un pic la stilul Heynckes, ceea ce i-a fost fatal, chit că golurile au venit din fază fixă, o slăbiciune caracteristică echipelor lui Pep. Posesia din repriza a doua nu i-a mai ajutat la nimic, ba chiar a întărit convingerea unora că posesia e un fel de apă de ploaie, un fel de frecție la picior de lemn. Ceea ce e complet fals, după părerea mea. Dacă Bayern încerca posesie și-n prima jumătate de oră, posesie cu progresie, nu de-a latul, dacă avea răbdare s-o facă, poate că Realul n-ar fi avut atîtea mingi și nu ar fi ajuns în situați de finalizare. N-are rost să analizez acum, la o săptămînă distanță, ceea ce s-a întîmplat. Am spus și după tur, Guardiola a greșit grav atunci cînd, după cîștigarea campionatului, a permis o relaxare nejustificată e lotului. E imposibil ca o echipă să se reseteze de manieră continuată. Să joace la 50 la sută anumite meciuri și, imediat, la sută la sută altele. Am mai spus-o, Guardiola plătește el factura transformării campionatului german într-un monolog bavarez, prăpastia existentă între Bayern și restul competiției fiind extrem de mare. Trebuia totuși să găsească o cale, o idee, să-și țină echipa în priză, la fel cum trebuia să-și dea seama că Ribery e ieșit din formă și că singurul fotbalist, în absența lui Thiago, care poate interpreta în folosul echipei partitura lui Pep e Mario Gotze.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Senzația e că Guardiola e pus cu spatele la zid și că un eventual eșec cu Borussia i-ar putea fi fatal. Eu unul nu cred, dar nici nu exclud. Mi s-ar părea însă bizar. Căci Guardiola a fost adus cu un scop la Bayern. Un scop pe care l-a atins. De a se menține în fruntea Bundesligii pentru al doilea sezon consecutiv, ceea ce Bayern a reușit. Faptul că Guardiola a reușit să cîștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Știți de cîte ori a repetat Bayern cîștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, pînă la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor.

Să mergem mai departe. Comparația cu Jupp Heynckes mi se pare ușor deplasată. În primul rînd pentru că Heynckes n-a fost dat afară pentru a i se face loc lui Guardiola. Inițial și eu am crezut asta, dar s-a dovedit a nu fi așa. Bayern a discutat prima dată cu Guardiola în mai 2012, imediat după finala Champions League. Atunci, se pare, într-un moment de frustrare, de dezamăgire după un sezon complet ratat, Heynckes ar fi vrut să renunțe. Iar Bayern, ca orice club mare, trebuia să-și ia măsuri. Uli Hoeness, bun prieten cu Heynckes, a reușit să-l convingă să mai stea măcar un sezon. Pe undeva, poate că Hoeness spera să-l convingă și pe mai departe. Cînd a înțeles că lucrul ăsta nu se va întîmpla și ca, de-a dreptul obosit după atîția ani și dornic de a petrece mai mult timp alături de soția sa (zice-se cu ceva probleme de sănătate și care în toți acești ani a rămas să locuiască la Monchengladbach), Heynckes va pleca a reactivat opțiunea Guardiola. Și la sugestia lui Heynckes, care stătuse o zi întreagă de vorbă cu Guardiola la Munchen, în vara lui 2011, la Audi Cup și rămăsese captivat de felul în care înțelege fotbalul. Li s-a părut ambilor ce-a mai bună soluție.

Un lucru extrem de important: la ora cînd Guardiola a semnat cu Bayern, iar conducătorii lui Bayern și-au asumat o schimbare de stil fotbalistic, Bayern nu cîștigase absolut nimic și nimic nu garanta că tripla va fi și obținută.

Să faci o echipă să cîștige trofee e un demers complicat și necesită timp. Să faci o echipă să repete performanțele e infinit mai greu, iar faptul că în Champions League nimeni n-a izbutit e cea mai bună dovadă.

Există însă o problemă. O întrebare pe care mi-o pun, o pun și, cu siguranță, și-o pun și șefii lui Bayern: oare ideile lui Guardiola, stilul său de fotbal, se mulează peste filozofia germană, peste stilul istoric al lui Bayern și, mai ales, peste jucătorii pe care-i are în lot? La începutul sezonului eram convins că da. Nu mi-am schimbat sută la sută opinia, dar încep să am unele rezerve. Stilul lui Guardiola a făcut din Barcelona o bornă în istoria fotbalului pentru că a putut fi pus în aplicare de Messi, de Xavi, de Iniesta, de Sergio Busquets chiar. 4 oameni pe care Pep nu-i are la Bayern. Sau nu-i are încă.

Și mai îmi pun o întrebare: nu cumva decizia de a pleca de la Barcelona a fost o eroare a lui Guardiola? Fac o paralelă cu Arrigo Sacchi și al său colosal Milan. Sacchi a plecat de la Milan pentru că n-a știut să gestioneze un conflict cu Van Basten, căruia i s-au alăturat ceilalți olandezi. De atunci, Sacchi a mai antrenat, echipe de club sau echipa națională. Stilul său s-a menținut, însă performanțele n-au mai venit. Din acest punct de vedere, Cruyff e mai cîștigat, căci atunci cînd a plecat de la Barcelona, a plecat de tot din fotbal și nimeni nu i-a putut compara ”Dream Team-ul” cu altă echipă. Guardiola n-a vrut să-și asume o revoluție în lotul Barcelonei. Poate că trebuia s-o facă.

THE SPECIAL SIME-ONE

THE SPECIAL SIME-ONE

”Nu întotdeauna cîștigă cei mai buni, de multe ori cîștigă cei care luptă mai mult”. E declarația lui Diego Simeone de după meciul cu Barcelona, la capătul căruia Atletico Madrid s-a calificat în semifinalele Champions League. Mulți consideră această calificare drept o mare surpriză a acestei ediții, dar dacă stăm bine să ne gîndim nu e chiar așa. Sigur că Barcelona pleca, din start, cu un ușor avantaj la punerea în balanță a șanselor, dar acest avantaj venea mai mult din experiența mai mare a jucătorilor de a gestiona astfel de partide decît din forma arătată de ei, căci de multe ori experiența e la fel de importantă ca forma. În fond, Atletico era și e lider în Primera Division, cu un punct mai mult decît Barcelona, așa că nu se prea susține calificativul de mare surpriză.

Brusc, internetul s-a umplut de fani ai lui Diego Simeone. Și ai lui Atletico Madrid. Sînt oameni care au descoperit abia acum această echipă sau acest antrenor. Și nu e drept. Atletico nu e Malaga din sezonul trecut, venită oarecum de nicăieri și care a fost la cîteva secunde de o calificare miraculoasă. La cîteva secunde și la o ridicare de fanion, dacă e să ne amintim bine. Aia da, ar fi fost o mare surpriză. Aici nu. La momentul tragerii la sorți, Gică Craioveanu vedea șanse egale pentru Barcelona și Atletico, ba chiar ne-a spus, într-un moment în care nu eram în direct, că Barcelona nu va trece. Și iată că a avut dreptate. Deja Barcelona a jucat 5 meciuri cu Atletico în acest sezon și n-a cîștigat niciunul. Iar în aceste 5 meciuri, Messi n-a apărut. Nu e întîmplător. La fel, nu e întîmplător faptul că nimeni nu mai vorbește acum că Atletico nu merita calificarea, așa cum se vorbea după meciul tur.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Prin august anul trecut scriam aici că Atletico e cea mai bună echipă fără minge. Imediat după prima manșă a Supercupei Spaniei. După victoria de pe ”Bernabeu”, scriam că Atleti e cea mai în formă echipă din Spania. Tot atunci, scriam, textual:  ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu.” Se pare că un pic de dreptate am avut. De fiecare dată s-au găsit oameni care să-mi spună că Atletico nu va rezista prea mult, că nu va putea duce ritmul pe trei fronturi cu un lot destul de restrîns. Poate că era normal să gîndească așa, căci Primera Division ne obișnuise în ultimii ani cu un etern duel Barcelona-Real pentru titlu și o prăpastie căscată din prima treime a campionatului între locul doi și locul 3. Au trecut de atunci multe săptămîni în care am tot așteptat ca Atletico să cadă, să se piardă, să iasă din lupta pentru titlu. S-a întîmplat un scurt circuit, imediat după eliminarea din Cupă în fața Realului, dar norocul s-a întors către Manzanares și a făcut ca Real Madrid și Barcelona să se împiedice, la rîndul lor, dar și să joace meciul direct. Același noroc care, de exemplu, a făcut ca loviturile de cap trimise de Messi și Neymar să mîngîie bara în loc să intre în poartă. Dacă una dintre cele două ocazii era gol, nu știu dacă mai scriam astăzi despre calificarea lui Atletico.

Dar norocul face parte din joc, nu-i așa? Și se transformă în aliat al celui care-l forțează.  Atletico Madrid și-a creat de mult propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta. Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete.

Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, acea expresie venită dintr-o limbă de lemn a trecutului, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul. Simeone e legătura dintre echipă și fani, e cordonul ombilical ce leagă fotbalistul de suporter și face ca Atletico, acasă, să joace de cele mai multe ori în 12. Din punctul ăsta de vedere, dintre toate cele 4 semifinaliste, Atletico are de departe cel mai frumos public.

Ce a înseamnat Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa. Aducerea sa a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.

Ce înseamna antrenorul Diego Simeone la acel moment merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, dispărut între timp în noapte. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.

Simeone a făcut din Atletico nu doar o echipă ci o stare de spirit. Iar fotbalul e, o s-o spun de fiecare dată cînd am ocazia, o stare de spirit. Nu știu ce va face Atletico de acum înainte. E posibil ca sezonul să fie unul pierdut, căci adversarii din Champions League sînt tare grei, iar în campionat mai sînt destule etape și program mai greu decît al Barcelonei. Seri precum cea de miercuri vor rămîne însă pentru fani memorabile.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Două vorbe și despre Barcelona. Din 2007 încoace a fost mereu prezentă în semifinalele Ligii. Acum trebuie să digere și acest eșec. N-o să mă refer la Tata Martino, căci deja m-am plictisit. Omul n-are nici o vină, de vină sînt cei care au aruncat un antrenor fără personalitate într-un vestiar prea plin de personalitate. Să forțezi golul egalizator, care, mare atenție!, te-ar fi dus în prelungiri nu te-ar fi calificat, dar să-l scoți pe Iniesta mi se pare cam mult. Tocmai pe Iniesta. N-o să mă refer nici la Messi, care e acum linșat mediatic de toți cei care și-au rumegat frustrările în momentele sale de glorie. Eu nu pot să cred că Messi n-a vrut, nu mă convinge nici acea cifră a kilometrilor alergați. Totuși nu-i cal să alerge, e un fotbalist care aleargă dacă are de ce sau pentru ce. Messi e același care a cîștigat aproape de unul singur pe ”Bernabeu”. Cu Simeone însă nu-i merge. E al 5-lea meci consecutiv împotriva lui Atletico în care nu dă nici gol nici pasă decisivă. Ne-am obișnuit ca Messi să cîștige de unul singur, dar tocmai pentru că a făcut-o de foarte multe ori am uitat că fotbalul e un sport care se joacă în 11 contra 11 și ne mirăm atunci cînd n-o mai face.

Pentru Barcelona, finala Cupei de săptămîna viitoare e un meci esențial. Dacă va cîștiga, își va recăpăta starea de spirit cu care să atace finalul de campionat. Să nu uităm totuși că meciul decisiv s-ar putea juca pe ”Camp Nou” și să nu uităm că-n ultima jumătate de oră a meciului tur, Atletico a părut sufocată. Poate că și atunci s-a jucat calificarea. Așa moartă cum e, Barcelona e capabilă să se regenereze și să cîștige și cupa și campionatul. Nimic nu e pierdut pînă nu e pierdut definitiv.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

TEORIA MERITULUI ÎN FOTBAL

TEORIA MERITULUI ÎN FOTBAL

S-au jucat deja 4 meciuri între Barcelona și Atletico Madrid în acest sezon și toate s-au terminat cu același rezultat de egalitate. Au fost 360 de minute disputate de manieră aproape identică, la capătul cărora s-au marcat doar 4 goluri. Barcelona n-a izbutit nici de data asta să descopere drumul spre victorie, mai are o șansă săptămîna viitoare, cînd trebuie neapărat să dea gol pentru a putea spera la calificare. Văzînd precedentele 4 dueluri, demersul pare mai dificil ca niciodată.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Am tot citit, în timpul și imediat după meciul de pe ”Camp Nou” tot felul de păreri, de opinii ori de analize ce vizau jocul lui Atletico Madrid. Sau, mai exact, tactica pe care Diego Simeone o utilizează pentru a scoate rezultatele dorite. Nu puțini sînt cei care cred că un astfel de stil nu poate fi pus în dreptul unei echipe mari, cu pretenții la semifinalele Champions League, sau în dreptul unei potențiale campioane a Spaniei, căci să nu uităm că Atletico e lider în Primera și nu știu dacă există cineva care să fie sigur că-n ultima etapă Barcelona va cîștiga meciul direct. E vechea teorie a meritului în fotbal. Și vechea dilemă, cine merită să cîștige un meci și, mergînd pe firul logicii, un trofeu? Există suficiente partide în care echipa mai bună cîştigă, la capătul unui joc strălucitor, cu un fotbal modern, estetic, plin de ocazii şi, consecinţă logică, goluri. Există însă şi partide cînd o echipă atacă aproape non-stop, dar termină prin a pierde în faţa celei care, în marea majoritate a timpului, se apără. Sau face egal, cazul Barcelonei, ceea ce, oricum am lua-o, tot un soi de rezultat negativ este, mai ales pe teren propriu, mai ales într-o dublă eliminatorie.

Ce înseamnă totuşi a juca bine? Fotbalul se compune din două faze, cea de atac şi cea de apărare. Unii, în special adepţii şcolii italiene, le inversează şi încep cu faza de apărare. Pentru ei, apărarea e esenţială, de la asigurarea propriului teritoriu porneşte cucerirea teritoriilor adverse. Pare o teorie militară, dar se aplică perfect şi în fotbal. Echipa care face perfect ambele faze e perfectă, din punctul de vedere al rezultatului final. Din acest punct de vedere, nici Atletico și, cu atît mai puțin Barcelona n-au fost perfecte.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Tata Martino și Simeone au desenat două stiluri de joc diferite. Barcelona cu mingea, Atletico fără minge. Ambii au fost nevoiți pe parcurs să redeseneze. Simeone după ce s-a accidentat Diego Costa, a cărui prezență (sau absență) la meciul retur devine un element extrem de important, Barcelona după ce a primit gol. Barcelona a arătat mai bine cu Neymar în stînga, iar Atletico și-a coborît spre zona propriului careu fortificațiile de apărare, căci fără Diego Costa presiunea nu se mai putea exercita la centrul terenului. Din punctul meu de vedere, ambii antrenori au avut oarecare lipsă de inspirație. Tata Martino, care parcă e pe pilot automat, căci ne-a obișnuit cu aceste schimbări parcă dictate de un computer de bord, ar fi trebuit cred să apeleze la Pedro și nu la Alexis, căruia nu-i convin spațiile mici, iar Simeone ar fi trebuit să-și dea seama că Mario Suarez putea închide mai bine în fața lui Iniesta, în mod clar cel mai bun jucător de pe teren. Jucător de câmp, căci altfel Curtois e premiantul meu

Apropo de Iniesta. E o poezie a fotbalului și tind să cred că nimeni, suporteri sau nu ai Barcelonei, nu poate spune vreodată ceva rău despre el. Într-un fotbal dominat de ego-uri, ceea ce face Iniesta pe teren e un omagiu adus privitorului. E din ce în ce mai mult Zidane și poate că într-o zi Balonul de Aur va poposi și-n piciorul său, fără obligația de a-l pasa decisiv unui coleg mult mai mediatizat. De multe ori Messi, în cazul de față Neymar, care, dacă tot sîntem la paranteze, a făcut un joc remarcabil, mai ales că Messi a fost mai degrabă absent.

Dacă Atletico merită sau nu să se califice o să vedem miercurea viitoare. Dacă se va califica, atunci sigur va merita asta. Stilul nu și-l va schimba, căci Simeone nu are cum să facă asta. Întrebare pentru toată lumea: ce e mai important? Să domini sau să cîştigi? În meciurile decisive. Aici e chestiune de opţiuni, de calcul, de cunoaştere a realităţii. De conştientizare a priorităţilor. Învingătorul rămîne în istorie, învinsul rămîne cu regretele.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

BARCELONA ȘI FORȚA LUI ATLETICO MADRID

BARCELONA ȘI FORȚA LUI ATLETICO MADRID

De prin septembrie anul trecut am tot auzit păreri cum că Atletico Madrid nu ar avea forța să reziste pînă la finalul sezonului. Cum că nu ar dispune de suficiente resurse pentru a concura, cu șanse reale, pe trei fronturi. Cei care emiteau aceste păreri au avut momentul lor de oarecare dreptate atunci cînd echipa lui Simeone a pierdut, și încă de manieră categorică, dubla manșă din Cupa Spaniei cu Real Madrid, episod ce s-a intersectat și cu o perioadă de turbulențe în Primera Division. Odată survolat acest episod, Atletico a revenit în luptă, ba parcă a făcut-o cu și mai multă putere. Dovadă fiind victoria recentă de la Bilbao, acolo unde nici Real și nici Barcelona n-au putut bate. Asta apropo de forța pe care unii n-o vedeau posibilă la acest nivel al sezonului.

Dubla cu Barcelona e încă o oportunitate pentru Atletico de a arăta că se poate lupta cu giganții. E un fel de ”keep walking”, un soi de mesaj pe care Simeone și ai săi îl dau. Și de data asta Atletico îmbracă haina care-i convine cel mai tare lui Simeone, aceea de outsider, căci favorita dublei e limpede că e Barcelona. Asta nu înseamnă însă nimic pentru Barcelona, căci pînă acum catalanii n-au izbutit să bată pe Atletico, în 3 confruntări. Avantaj moral au totuși, căci Supercupa Spaniei a ajuns la ei, după două partide egale, decise de golul mai degrabă întîmplător marcat de Neymar pe ”Calderon”.

În mod normal nu va fi un meci frumos între Barcelona și Atletico. S-au dus vremurile cînd cele două echipe istorice ale Spaniei ofereau dueluri cu goluri multe, cu 7, cu 8, chiar cu 9 goluri. Simeone nu e tipul de antrenor care să agreeze astfel de partide. De cînd a venit el la Atletico, dar mai ales în ultimul sezon, echipa sa a demonstrat o soliditate de multe ori incredibilă în apărare, dar bazată, de cele mai multe ori, pe o fază defensivă realizată foarte aproape de propriul careu. Atletico e o echipă scurtă, cu linii extrem de apropiate, dar care de foarte puține ori se deplasează prea departe de poarta lui Curtois, la partidele jucate în deplasare. Cu atît mai mult pe ”Camp Nou”, ale cărui dimensiuni pot lesne deveni un handicap. Atletico, am tot spus-o, e cea mai bună echipă din Spania fără minge. Posibil chiar din Europa, căci Chelsea, pe care eu o aveam ca reper din acest punct de vedere prin prisma lui Mourinho, a mai dat semne de oboseală. E o echipă pe care greu o surprinzi, căreia greu îi găsești puncte nevralgice. Asta nu se poate face însă decît cu riscul, asumat de Simeone, de a trece spectacolul în plan secund.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Din punct de vedere al Barcelonei, lucrurile ar trebui să fie mai simple. Trebuie să marcheze măcar un gol și să nu primească. Dacă privim la optimi, doar Manchester United, dintre cele calificate, n-a dat gol în deplasare. Ideea de gol în deplasare devine, iată, în această competiție extrem de importantă. Un 1-0 pentru Barcelona ar fi un scor ce ar transforma echipa catalană în mare favorită pentru retur, însă acest gol trebuie dat.

bar-atlProbabil că Tata Martino va aborda meciul cu formula deja standard a partidelor importante. Cu Messi, Iniesta, Xavi și Fabregas împreună. Și cu Neymar, cel puțin așa cred eu, deși am văzut păreri care-l dau ca titular pe Pedro. Neymar ar putea oferi în această partidă soluțiile pe care Pedro nu le are în portofoliu. Brazilianul e principalul aliat al lui Messi și Iniesta în dueluri cu echipe scurte și agresive. E capabil de orice, iar atunci cînd mingea e la el atrage inevitabil atenția adversarilor, căci nu-l poți lăsa pe Neymar în situații de unu contra unu, iar asta face ca Messi și Iniesta să fie un pic mai eliberați de presiune. Am citit că Messi are un procentaj mai mare de finalizare a acțiunilor atunci cînd joacă alături de Neymar decît atunci cînd e alături de Pedro sau Alexis, ceea ce, pesemne, știe și Tata Martino. Singura problemă a lui Neymar vine din slaba participare defensivă și din acele momente cînd pierde mingea și-și expune colegii unor contraatacuri. La acest meci însă, pe teren propriu, să nu uităm, eu aș începe cu Neymar, în dreapta, în banda lui Felipe Luis și Arda Turan.

La Atletico, există o mare problemă: Raul Garcia. Mai exact absența lui. E suspendat, căci altfel ar fi fost aproape sigur titular. Simeone avea nevoie de forța lui, de capacitatea lui de efort, de contondența lui în anumite momente, chit că nu l-ar fi avut adversar pe Xabi Alonso. Și de prezența lui la fazele fixe. Fără Raul Garcia, Simeone trebuie să găsească formula potrivită. În prima partidă din seria celor trei jucate cu Barcelona a mers pe un 4-4-2, cu David Villa și Diego Costa. Era septembrie însă, de atunci s-au schimbat multe, iar David Villa pare să fi ieșit din grațiile lui Simeone la meciurile de acest gen. Mult mai probabilă mi se pare folosirea lui Jose Ernesto Sosa, pentru un soi de 4-5-1, cu care Atletico să încerce să cîștige lupta la centrul terenului. Mai există varianta Diego, dar brazilianul mi se pare încă inadaptat și, în orice caz, o soluție puțin viabilă pentru un astfel de meci.

Am spus că, în mod normal, nu va fi un meci frumos. Asta nu înseamnă că va fi unul urît, ci mai degrabă unul închis de Atletico. Nu cred însă că vom avea parte de momentele mai puțin plăcute din meciurile lui Atletico cu Real Madrid, acele dueluri ce intersectau, ba de multe ori depășeau, granița regulamentului. Barcelona nu e echipa care să se angreneze în acest tip de partide, iar Atletico nu are nici un interes, mai ales că arbitrul e un neamț.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

IMPRESII DE LA UN CLASICO SPECIAL

IMPRESII DE LA UN CLASICO SPECIAL

A fost unul dintre cele mai frumoase dueluri dintre Real Madrid și FC Barceona din ultimul timp. În orice caz, cel mai frumos Clasico pe care eu l-am comentat în direct, și am comentat ceva din 2009 încoace. Încă o dată s-a văzut de ce acest duel rămîne cel mai important din fotbalul mondial, căci eu nu-mi amintesc de vreo alta partidă, din orice campionat doriți, care să stîrnească atîtea pasiuni și atîtea discuții înainte, dar mai ales după meci.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Poate că, la două zile de la consumarea evenimentului, putem vorbi și despre altceva decît despre arbitraj. Mi se pare nedemn ca un astfel de meci, unde s-au dat 7 goluri și unde s-au ratat încă pe atîtea ocazii mari, unde rezultatul final n-a fost niciodată sigur, nici în minutele de final, cu Barcelona în avantaj și numeric și pe tabelă, mi se pare nedemn așadar ca un astfel de meci să fie discutat aproape doar prin prisma arbitrajului. Sigur că arbitrajul are importanța lui și e evident că Undiano Mallenco a făcut greșeli, unele mai mari, altele mai mici, în nici un caz însă atîtea cîte i se pun în cîrcă. Am văzut și eu după meci analizele de la posturile de televiziune, am citit cronicile a doua zi în toate cele 4 ziare sportive ale Spaniei și, dincolo de opiniile unui editorialist sau altul, cunoscuți în Spania pentru ”rolul” pe care-l joacă și pe care și-l asumă, comentariile la adresa lui Undiano Mallenco n-au fost atît de acide.

A spune că Real Madrid a pierdut din cauza lui Undiano Mallenco ar fi o eroare colosală, căci nu-i așa, la fel cum, dacă s-ar fi terminat 3-2 pentru Real după penaltyul oferit lui Cristiano nici Barcelona n-ar fi avut de ce să spună că a mîncat bătaie din pricina arbitrului. Mergînd mai departe, a spune că arbitrul n-a dorit o victorie a Realului, care ar fi ucis suspansul în campionat, e mai întîi lipsită de sens, căci dacă într-adevăr avea această misiune, Mallenco nu transforma o lovitură liberă în penalty pentru madrileni, la 2-2, sau găsea circumstanțe de penalty la intervenția lui Pepe la Neymar, în prima repriză. În al doilea rînd, această ipoteză e lipsită de respect pentru Atletico Madrid, care pînă una alta e lider și ar fi rămas în cursă, cu șanse, și dacă Real cîștiga în Clasico. Într-un reportaj, de genul celor care țin în viață presa scrisă, un ziarist de Marca a călătorit în același vagon de tren cu jucătorii lui Atletico, de la Sevilla la Madrid (da, au fost cu trenul, dar cu unul de are viteză) și a observat, nu fără surprindere, că Diego Simeone ar fi vrut ca Realul să cîștige. Avea Simeone calculele sale, care vizau și ultima etapă, cînd se joacă Barcelona-Atletico, dar dincolo de asta, felul în care Atletico a concurat în acest sezon e mai mult decît meritoriu, practic a transformat bipolar într-unul foarte atractiv.

Să ieșim așadar din discuțiile despre arbitraj cu concluzia celor de la Marca: unica greșeală a lui Undiano împotriva Realului a fost neeliminarea lui Sergio Busquets, la acea învălmășeală de după golul de 2-2. Și să ne concentrăm puțin și asupra jocului celor două echipe. Un meci cu 7 goluri și atîtea alte ocazii mari înseamnă un spectacol deosebit, înseamnă că există o forță de atacimpresionantă și de o parte și de alta, dar mai înseamnă că există și mari probleme de apărare. Italienii de exemplu, chestie de filozofie a fotbalului, nu prea s-ar fi grăbit să elogieze partida, căci în opinia lor jocul perfect e cel în care nu lași nici o șansă adversarului să marcheze. Ancelotti e italian, dar nu a știut, sau poate nu a vrut, să transforme jocul echipei sale într-unul de acest gen. A vrut neapărat să cîștige contra Barcelonei jucînd spectaculos, avînd posesie,construind, nu pe contraatac, căci imediat ar fi fost asemuit cu Mourinho. Numai că era bine pentru el dacă, la un moment dat, la 3-2 pentru Real, ar fi știut cum să închidă jocul, dacă de exemplu l-ar fi scos de atunci pe Di Maria, epuizat după o primă repriză excelentă, sau pe Bale,mai mult inutil decît util, și i-ar fi oferit lui Xabi Alonso, la mijloc, un ajutor în persoana lui Illaramendi. La 3-2, Ancelotti a vrut mai mult, la fel cum a vrut și la 2-1. Atunci, dacă Pique nu salva de pe linie și marca Benzema pentru 3-1, poate că am fi asistat la victorie categorică a Realului, căci în acele momente Barcelona era groggy. Ar fi trebuit, cred, să învețe ceva din ceea ce s-a întîmplat în prima repriză, să învețe că Messi poate să apară oricînd, mai ales dacă e lăsat s-o facă.

Și aici ajungem la marea greșeală pe care a comis-o, din punct de vedere tactic, Ancelotti. E imposibil să-i dai lui Messi o asemenea libertate, să-l lași să primească și să se întoarcă între linii. La Manchester, în Champions League, Manuel Pellegrini și-a dat seama de acest pericol și a încercat să folosească simțul de aticipație al lui Demichelis. Dincolo de ironiile la adresa sa, Demichelis s-a achitat bine de sarcini pînă la faza eliminării sale, cînd chiar n-a avut ce face. Pînă la acel moment însă, cel ce n-a făcut mai nimic a fost Messi. Ancelotti ori n-a înțeles acest pericol, ceea ce nu prea cred, ori s-a încrezut prea tare în forța ofensivă a echipei sale. Logic ar fi fost să fie de ajuns, însă Messi rămîne uluitor, chiar dacă încă e departe de potențialul său maxim. Cred că la acest Clasico s-a văzut absența lui Khedira, care i-ar fi oferit lui Xabi Alonso mai mult ajutor. Și tot la acest Clasico s-a văzut, cred, că Di Maria e excelent pe faza ofensivă, dar are carențe atunci cînd trebuie să coboare. La fel și Bale, a cărui absență la faza golului marcat de Iniesta, e o caracterizare perfectă a stilului său. Și, dacă tot am adus vorba de golul de 0-1, mai cred că Arbeloa ar fi citit mai bine din punct de vedere tactic fază și nu s-ar fi repezit, cum a făcut Carvajal, spre centrul careului, lăsîndu-i lui Iniesta toată banda în stăpînire.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Barcelona l-a avut pe ”Messiniesta” și i-a fost de ajuns. Nu, nu e nici o greșeală, există fotbalistul ”Messiniesta”. E din ce în ce mai limpede, cred, că Iniesta e noul șef al mijlocului Barcelonei. Xavi n-a mai controlat ritmul ca altădată, iar Fabregas a fost destul de inconstant și a greșit multe mingi. Ziariștii spanioli, în analizele lor, păreau destul de preocupați de prestațiile lui Xavi și Fabregas în perspectiva Mondialului. ”Messiniesta” a cîștigat pentru Barcelona acest meci, iar lor li se adaugă Pique, a cărui prestație a reamintit de acel ”Piquenbauer” din perioada Guardiola. Pique are însă mare nevoie de un Puyol lîngă el, căci Mascherano, ale cărui evoluții ca fundaș merită apreciate ca atare de-a lungul timpului, fiindcă el nu este totuși un fundaș, și-a arătat limitele atunci cînd s-a jucat 11 contra 11. A fost terorizat de Di Maria și Marcelo, iar Dani Alves l-a ajutat destul de puțin, în timp ce Neymar nu l-a ajutat deloc. E prima poziție pe care Barcelona trebuie s-o întărească în vară, nici măcar cea de portar nu-i așa de importantă precum cea de fundaș central.

Apropo de Neymar. În tur a fost remarcabil, în retur s-a scos oarecum cu acel penalty obținut. Fac însă un exercițiu de imaginație și vă invit să-l înlocuiți, în acea fază, pe Neymar cu Pedro. Eu cred că Pedro ar fi dat gol acolo, în vreme ce Neymar a căutat exact ceea ce a obținut, contactul cu Sergio Ramos. Care, dacă nu acționa din instinct, l-ar fi lăsat pe Neymar să treacă. Poate că ar fi dat gol, se făcea 3-3, dar Real rămînea în 11 oameni, ceea ce e altceva. Tata Martino, spre deosebire de Ancelotti cu Bale, a înțeles că trebuie să-l scoată pe Neymar, iar mai tîrziu a înțeles că trebuie să-l scoată pe Fabregas. Ancelotti nu l-a scos pe Bale ci pe Benzema, lăsîndu-și echipa fără cea mai importantă gură de foc.

Urmează finala Cupei, peste 3 săptămîni. Sînt tare curios dacă va juca din nou Neymar la Barcelona și dacă Ancelotti va merge cu aceeași linie de mijloc. Pînă atunci însă mai vin două meciuri de Champions League, plus cele de campionat. Primera Division are un final pasionant, cum n-a mai avut de mult, iar dacă se întîmplă ca-n ultima etapă să se ajungă la egalitate de puncte vom avea un Barcelona-Atletico ieșit din comun. Și apropo de campionat. Mulți il acuză pe Ancelotti că n-a cîștigat decît un punct din 12 posibile cu adversarele directe. E corect, numai că trebuie ținut cont de un aspect: campionatele se pot cîștiga în derbyuri, dar în mod sigur se pierd în partide precum Valladolid-Barcelona ori Almeria-Atletico. Acele puncte pierdute sînt cele care mai degrabă contează.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

BARCELONA ȘI ”RECUPERAREA SENZAȚIILOR”

BARCELONA ȘI ”RECUPERAREA SENZAȚIILOR”

Barcelona a rezolvat dubla manșă cu Manchester City mult mai clar decît se așteptau mulți la momentul tragerii la sorți. Mă număr printre cei care credeau că City avea șanse considerabile să elimine o Barcelona ce se află destul de departe de zona de garanții de acum 3-4 ani. Credeam, cred și acum, că Manchester City are cel mai bun lot din Premier League, jucător cu jucător, luați la bucată, ca la piață, credeam, cred și a cum, că Manchester City are un bun antrenor capabil de performanțe, pe care le realizase oarecum în trecut.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Se pare însă că nu-i suficient. Se pare că nu-i suficient să ai un lot de multe sute de milioane, cu fotbaliști de mare valoare, pentru a elimina pe FC Barcelona, care mi se pare în continuare, și-n ciuda calificării, departe de vremurile de altădată, vremuri care e foarte posibil să nu se mai repete. Dar despre Barcelona, ceva mai jos. Se pare că Manchester City are un antrenor bun, dar nu unul foarte bun. Se pare că Manuel Pellegrini confirmă cele spuse despre el în momentul în care Txiki Beguiristain s-a decis să-l contracteze, anume că e un excelent antrenor de echipe normale, dar e un antrenor prea normal pentru echipe excelente.

L-am criticat pe Pellegrini pentru tactica abordată în partida tur. Inclusiv după returul de pe ”Camp Nou” am considerat că, de fapt, City a pierdut calificarea pe terenul său. Pe de altă parte, văzînd cum s-a jucat la Barcelona, parcă parcă i-aș da dreptate chilianului, în sensul că, plecînd de la stilul pe care l-a impus la echipa sa și la jucătorii pe care-i are, a aborda un meci cu Barcelona, chiar și acasă fiind, pe cartea ofensivă e mult prea riscant. S-a văzut asta foarte bine pe ”Camp Nou”, în repriza a doua, la începutul ei mai bine zis, în singura perioadă în care City a dominat și a pus realmente în pericol apărarea firavă a catalanilor. Ei bine, fix în această perioadă a venit golul lui Messi. Și, dacă stăm să analizăm și alte tronsoane ale partidei, Barcelona și-a creat marile ocazii plecînd din atacuri ale lui City, reacționînd la mingi pierdute de oamenii chilianului. De aceea înclin să cred acum că Pellegrini n-a gîndit chiar rău meciul tur, îndreptîndu-l spre un 0-0, cu perspective de a decide calificarea în retur, la care Barcelona trebuia să atace ca să dea gol. N-a gîndit posibilitatea eliminării lui Demichelis, n-a avut un plan de rezervă, de altfel a reacționat foarte tîrziu și destul de bizar după ce echipa a rămas în inferioritate. Scriam după Arsenal-Bayern, de la Londra, că Guardiola n-are un singur plan măreț pentru o partidă, ci mai multe planuri mici, ce pot fi aplicate în funcție de situație. Diferența dintre un antrenor bun și unul foarte bun aici stă, în fotbalul de azi unde strategia e la fel de importantă ca pasa de gol. Pellegrini e un antrenor bun, dar în categoria antrenorilor foarte buni deocamdată nu intră, acest etaj e rezervat altora.

Unde nu l-am înțeles pe chilian e la momentul schimbărilor de la pauză. La 0-0 și cu doar 45 de minute în față, pentru ce faci schimbare post pe post, obligată se pare de accidentarea lui Aguero? De ce nu încerci să riști, eventual cu încă un jucător ofensiv lîngă Dzeko, poate Navas, poate Negredo, dar mai ales de ce nu încerci să-l urci pe Toure Yaya un pic mai sus, în zona de unde, folosindu-și fizicul, dar și virtuțile tehnico-tactice, a rezolvat finala cu Suderland? Poate că, în această situație, Barcelona i-ar fi prins și mai des pe contre pe ”cetățeni”, dar poate că exista și varianta unor atacuri mai concrete, care să destabilizeze o apărare, o spun încă o dată, fragilă. N-o să aflăm niciodată, ne găsim pe teritoriul lui „dacă” și pe cel al lui ”parcă”. Pentru City rămîne acum varianta luptei pentru titlu, fără alt stres colateral venit din confruntări internaționale. Îl poate obține, pentru că Premier League oferă alte cîmpuri de bătălie decît Champions League.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:

Despre Barcelona acum. Am auzit, obsedant aproape, după meci ideea de ”recuperar sensaciones”. A spus-o Xavi la Euro Fotbal, a spus-o Messi, a spus-o Valdes, a spus-o Mascherano. Mai corect ar fi să spunem că Barcelona a recuperat unele senzații. Cine spune că Barcelona a făcut un meci mare cu City e într-o clară eroare. A făcut un meci bun, care-i permite să fie din nou în ”sferturi” și să arate că e o echipă care contează încă. Scriam în avancronica partidei de pe ”Camp Nou” că Barcelona are nevoie de un pumn în masă cu care să arate că e vie în această luptă infernală din Champions League. A dat acest pumn în masă, a arătat că e vie, dar nu mai mult.

Tata Martino a ales să trimită în teren cei mai buni jucători pe care-i are de la apărare în sus. Inclusiv Neymar, căruia i-a găsit o poziție prin care să-l apropie mai mult de Messi, dar și cu care să-i lase lui Iniesta în stăpînire banda stîngă. I-a ieșit și trebuie să-i acordăm merite pentru asta, așa cum l-am criticat pentru lipsa de idei în alte situații. Chit că se vedea că nu e obișnuit cu acestă zonă, Neymar s-a descurcat onorabil și are o certă marjă de progres dacă se va continua pe același sistem în meciurile importante și nu văd de ce nu s-ar continua. Primul prilej ar fi duminica viitoare, în Clasico, și chiar va fi interesant să vedem în acea zonă cum se vor lupta Dani Alves și Neymar cu Di Maria și Marcelo.

Problemele pentru Barcelona sînt destule. Mi se pare că a experimentat pe durata dublei cu City mai multe stiluri de meci. Combinativ, de contraatac, de apărare aglomerată, fără a impune nici unul dintre ele. Mi s-a părut că apărarea are în continuare probleme și nu știu cum s-ar fi descurcat Pique și Mascherano dacă Aguero și Dzeko, sau Negredo, ar fi jucat măcar un minut împreună. Și nu știu cum  Barcelona ar fi rezolvat calificarea dacă în tur se termina 0-0. Poate că ar fi rezolvat-o, căci îl are pe Messi. Care e în aceeași situație, destul de departe de acel Messi care lua meciul în spate și-l rezolva. Mi se pare că, din punct de vedere fizic, poate și psihic, Messi e chiar sub cel din returul cu Milan de anul trecut.

Există însă și-n cazul lui Messi și-n cazul Barcelonei destule posibilități de creștere. Messi continuă să fie decisiv, dar are nevoie de data asta și de o echipă care să-l susțină mai mult decît pînă acum. Nu e puțin lucru să elimini, cu două victorii, o forță precum City, singura care a cîștigat în acest sezon la Munchen, dar nu știu dacă e suficient. Senzația e că Barcelona de azi poate cîștiga Champions League doar printr-o tragere la sorți favorabilă în ”sferturi” și o conjunctură fericită în semifinale.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă