De la început trebuie să spun un lucru. N-am văzut cap-coadă meciul Stelei cu Chelsea. Am comentat în paralel Arsenal-Napoli, pe DigiSport 3, care chiar a fost un meci de Champions League. Cel de pe ”Arena Națională” a fost unul de Liga Campionilor. Veți spune că e același lucru. Eu zic că nu și nu e prima dată cînd o spun. În această perioadă avem Liga Campionilor, iar din primăvară, cînd se trece la faza eliminatorie, iar în competiție rămîn doar cei puternici, avem Champions League. Care e diferența dintre Liga Campionilor și Champions League? S-a văzut în Steaua-Chelsea. În Liga Campionilor și campionate mai puțin înzestrate își trimit reprezentantele, a căror participare, în funcție de noroc, poate fi onorabilă sau dezastruoasă. În Champions League rămîne doar cine merită, iar cu cît se înaintează în competiție senzația se adîncește. Faceți vă rog un exercițiu și verificați din ce țări provin cîștigătoarele Champions League, în cei mai bine de 20 de ani de cînd competiția și-a schimbat formatul! Dacă mai aveți răbdare, verificați din ce țări provin semifinalistele din acest secol! Apoi, ascultați-i pe cei care se simt umiliți că Steaua a pierdut cu Chelsea.
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii. Avertismentul l-am dat și înainte de Olanda-România. Între Chelsea și Steaua e o diferență mare de valoare. Cine nu acceptă asta are o problemă. Așa cum există mașini mai bune ca altele, telefoane mai bune ca altele, ceasuri mai bune ca altele, există și oameni mai buni ca alții în toate domeniile. Doctori mai buni ca alții, ingineri mai buni ca alții, deci și fotbaliști mai buni ca alții. Ideea că și ei au tot două mîini și două picioare e ridicolă și infantilă. Talentul pe care-l au unii nu se compară cu talentul pe care-l au alții, iar dacă la acest talent adăugăm metode specifice de pregătire, alimentație, vitaminizare și tot ceea ce ține de un club mare, care e mare și pentru că e dispus să cheltuie pe aceste aspecte, talentul e parcă mai profund.
De cînd s-a terminat meciul observ în jurul meu numai oameni care se simt umiliți. Se simt umiliți pentru că Steaua a fost umilită de Chelsea. Eu unul nu mă simt umilit. Unu la mînă, pentru că n-am nici un interes, așa cum au destui oameni de fotbal și deontologi în a lovi în Steaua, acum cînd e la pămînt. Oamenii de fotbal, cu interese particulare, de familie sau de afaceri, deontologii cu frustrările și antipatia față de unele persoane. Doi la mînă, nu mă simt umilit în fața realității. Sau, ca să extind, nu mă simt mai umilit decît atunci cînd merg într-o capitală europeană și observ diferențele față de capitala noastră. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd circul pe autostrăzile europene și fac diferența cu drumurile noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru pe un stadion european, chiar mai vechi și mai urît decît Arena noastră, dar văd un gazon adevărat, indiferent de vreme, și apoi îmi amintesc de al nostru. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru într-un spital european și mă gîndesc cu groază la ce se întîmplă în ale noastre. Nu ma simt mai umilit decît atunci atunci cînd ma uit la unele emisiuni din Europa și apoi dau la ale noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci sînt identificat în Europa cu anumiți conaționali, cărora de curînd le-a murit regele și au pus doi în loc, deși nu e regele meu și nici culoarea feței lor n-o am.
Eu nu mai sînt demult umilit, pentru că m-am obișnuit cu senzația asta. Acum 15 ani, cînd mergeam în Europa și eram confundat, din pricina unor cuvinte, cu un rus, mă enervam, acum, dacă se întîmplă la fel, mă bucur.
EI ÎL AU PE MATA, NOI O AVEM PE MĂ-TA. Cu cratimă. Tot pe facebook cred că am văzut-o și pe asta. Mata n-are cratimă. Are valoare.
De ce să mă simt umilit că o echipă care a dat doar pe Schurrle cam cît bugetul Stelei pe 3 campionate a făcut ce-a vrut la București? Sînt convins că mulți dintre cei care simt că Schurrle i-a umilit și pe ei habar n-au cît a costat el, ce salariu are, ca să nu mai spun că dacă i-ar fi întrebat cineva dacă știu unde a jucat el înainte de Chelsea îi aruncau direct în ceață. Puțini au vorbit despre felul în care Mourinho l-a mutat pe Schurrle din dreapta, acolo unde îl terorizase de-a dreptul pe Alaba în Supercupa Europei cu Bayern, în stînga. Asta nu s-a întîmplat degeaba, Mourinho a știut că pe stînga neamțul va avea un adversar pe care-l va depăși prin calitățile pe care le are.
Am citit pe facebook o părere interesanta. Și, cred, adevărată. Steaua e ca un elev premiant al unui liceu rezonabil, dar nu bun, care merge la o Olimpiadă internațională de matematică. Și pe care, deși liceul nu-i oferă nici un fel de competiție pentru a-l motiva, directorul îl ceartă că nu a reușit să facă față la acel nivel înalt. Pe undeva însă e bună și lecția asta a umilinței. Atunci cînd te crezi mare și tare, dai cu capul de pragul de sus. Și te doare. Am pățit-o și eu de curînd, cred că senzația asta o trăiesc și cei de la Steaua acum. Sau sper că o trăiesc. MM, Reghe și ceilalți. S-au crezut mai buni decît sînt, au crezut că un campionat, distrus de cei care se simt tare umiliți acum, îi poate ajuta să progreseze, astfel încît să se bată cu campionate ce costă, pe bune, miliarde. Pentru Steaua, ar trebui să înceapă o nouă etapă, tentativa de calificare în primăvara Europa League. Dubla cu Basel, un adversar mai apropiat de noi, fotbalistic vorbind, e momentul adevărului în această toamnă.
Am o curiozitate. Am scris despre asta acum vreo 6 ani, cînd Beșiktaș, parcă, pierdea cu 8-1 în fața lui Liverpool, tot în Liga Campionilor. Mă întrebam atunci, mă întreb și acum, cum e mai bine: să participi la această competiție și să riști să încasezi astfel de bătăi sau să nu participi și nu riști, deci, să guști din paharul umilinței oferit cu generozitate de inamici?
P.S.
În fiecare zi încerc pe acest blog să fac o revistă e presei, cu primele pagini ale unor publicații importante, nu doar din Europa. Azi mi-a sărit în ochi prima pagină din L`Equipe. După Borussia-Marseille, ei nu s-au simțit umiliți, ei și-au dat seama că sînt mai jos decît nemții. Noi nu prea realizăm cine sîntem. Ne credem buricul pămîntului sau, ca să folosesc o expresie de-a celui mai umilit dinre pămînteni, ”miezul din Fanta”. Cînd o să ne vedem lungul nasului poate o să ne vedem și locul în Europa.
L`Equipe (Franta)
Mi-e teamă de turci. Nu de turci în general, ci, în particular, de turcii pe care-i vom vedea pe Arena Națională. Pe gazonul Arenei naționale, mai bine zis, gazonul care tinde să devină, la fel ca-n cazul kilometrilor de autostrada construiți, cel mai scump din lume. Nu peste mulți ani, cu banii cheltuiți pe schimbarea gazonului simt că s-ar mai fi putut face un stadion, unul mai mic, de genul celui de la Ploiești.
Revin la turci. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, nu mi-e așa teamă de turci cît mi-e teamă de noi. Mi-e teamă de felul nostru de-a fi. Mi-e teamă de neștiința noastră de a gestiona momentele de euforie. Iar acum, e un asemenea moment. După victoria cu Ungaria, lumea așteaptă de la ”naționala” noastră să redevină brusc cea din anii 90, cînd un meci cu Turcia nu ne-ar fi stresat prea tare. Lumea însă uită că asta nu se mai poate. ”Naționala” e cea de azi, așa cum e ea, cu selecționerul pe care-l avem, cu cel mai important jucător încă fără echipă, cu un altul ce abia și-a găsit loc, cu un contingent stelist ce abia așteaptă să-și înceapă aventura în Champions League și cu un public care, atunci cînd nu joacă Steaua sau adversarul nu e văzut ca un inamic secular, nu se mai năpustește spre casele de bilete.
Mi-e teamă de obiceiul nostru de a merge la egalul care ne e suficient. De incapacitatea noastră de a lega două momente bune în decurs de cîteva zile. Mi-e teamă să nu pățim așa cum am pățit de atîtea ori, să ne trezim că ne ducem la fund în apropierea malului după ce am făcut eforturi să ne menținem la suprafață.
Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi cîștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor cîștigată, ca și cum ar fi una pierdută. Tradiția de a fi cu un pas și jumătate într-o semifinală de campionat mondial și a pierde poate cea mai mare oportunitate din istorie. Tradiția de nu putea reface niciodată un handicap. Tradiția de a lua totul la mișto atunci cînd nu e cazul și de a discuta serios atunci cînd e momentul zîmbetelor. Tradiția de fi împotrivă, fără să știm de ce. Tradiția de a solicita azi o eutanasiere și a cere apoi renunțarea la ea. Tradiția de a nu avea nici o răspundere.
Mi-e teamă și de Turcia. Care nu e Ungaria. Care-l are pe Fatih Terim pus selecționer în cel mai prost moment pentru noi. Terim e o instituție în Turcia, e un mit, e ceva cenoi nu vom putea avea, pentru că noi știm să rîdem de Hagi, să facem mișto de Lucescu, în general să caricaturizăm ceea ce am avut sau avem mai bun. Mi-e teamă că nu vom mai putea da gol în minutul 2. Și mi-e teamă că lumea crede că sîntem ceea ce nu sîntem în fotbal.
Dar poate că azi va fi altceva. Poate că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă se va regăsi în cei 11 sau 14 ”tricolori”. Care vor fi ei, asta chiar n-are importanță. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Părerea mea despre Pițurcă o știți deja. Sper să fie inspirat și la jocul din seara asta. Dacă-l vede ca un joc de cărți și-i iese, cu atît mai bine. România e țara tuturor posibilităților.
A murit Costică Ștefănescu. Sînt convins că nu-s puțini cei care, citind aceste rînduri, vor fi nevoiți să facă un efort și să cotrobăie prin sertarele memoriei pentru a-și reaminti, sau a afla unii dintre ei, cine a fost Costică Ștefănescu. Cu siguranță vor afla în zilele următoare tot ce ar fi trebuit să știe pînă acum. Cu siguranță se vor scrie zeci de rînduri, se vor aduce sute de elogii și se vor folosi mii de metafore pentru a caracteriza cariera celui care a fost căpitanul ”Craiovei Maxima” și al echipei naționale din acea perioadă.
Așa sîntem noi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sînt cei morți. Cînd trăiesc nu-i bagă nimeni în seamă, cînd bolile îi chinuie teribil toată lumea întoarce capul în altă parte. Cînd se duc, încep regretele și lamentările. S-a mai dus o valoare și am rămas cu mediocrii din ziua de azi.
Pentru mine, Costică Ștefănescu a făcut parte dintr-una din acele echipe ale copilăriei pe care le știam pe dinafară, la fel cum le știu și acum. Craiova sa, Steaua din 1986, Dinamo din `89-`90, ”naționala” din 1994. Nu l-am cunoscut, dar mi-era extrem de apropiat. Făcea parte din copilăria mea, din anii aceia în care a început pasiunea mea pentru fotbal.
Știam de lupta lui Costică Ștefănescu cu boala. Citisem cîte ceva, destul de puțin, prin ziarele noastre. O luptă mult mai puțin mediatizată la noi față, spre exemplu, lupta lui Tito Vilanova cu aceeași maladie teribilă. Luptător pe terenurile de fotbal, în fața atacanților adverși, Costică Ștefănescu a cedat această luptă, obosit de atîtea tacklinguri și intrări prin alunecare, a ridicat mîinile, ca un fundaș ce a fost, și n-a mai așteptat verdictul arbitrului. N-a mai avut puterea s-o facă.
Destinul, așa ciudat cum e, a făcut ca el să plece din această lume într-o perioadă în care sîntem bombardați cu informații despre o altă moarte, a unui ”rege”, atît de mediatizată încît mă întreb dacă nu cumva era și regele meu. Ștefănescu nu va avea, cu siguranță, parte de așa ceva. Cred că nici nu și-ar fi dorit. Mai degrabă și-ar fi dorit ca cineva să-l întrebe, la un moment dat, de sănătate și să se intereseze dacă nu poate fi totuși făcut ceva.
E una din serile acelea în care nu prea îți arde de nimic. Ai doar un nod în gît, închizi calculatorul și încerci să mergi mai departe.
Nu, nu vă speriați! N-o să scriu despre situația politică a României. Nici despre cea juridică. Și nici despre cea sportivă. Fac o mică paranteză în articolele despre fotbalul internațional, pentru că vreau să scriu ceva despre o grădină zoologică. La propriu, nimic metaforic, nu căutați așa ceva. Vreau să scriu despre Grădina Zoologică din București.
Am avut un week-end complet liber după multe luni. S-au terminat campionatele și, chiar dacă Fotbal European încă n-a intrat în vacanță, sîmbăta și duminica sînt libere. Motiv pentru care am fost ușor derutat. Prea mult timp liber. Cum vremea nu era aliată unui drum spre litoral și aflîndu-mă conjunctural în zona de nord a Bucureștiului, am zis să intru la Grădina Zoologică, să pierd cîteva ore la aer curat.
Îmi plac Grădinile Zoologice. Pe unde am fost, cînd am avut răgaz, le-am vizitat. La București nu mai fusesm de muuult, mult înainte de 1989. Și am zis să văd dacă s-a schimbat ceva. Nu m-am gîndit la o comparație cu Viena, Zurich, Barcelona, Paris, de Berlin nu mai vorbesc, pur și simplu eram curios.
Am plecat tare dezamăgit. N-aș zice dezgustat, ci dezamăgit. Clișeele din copilărie mi-au revenit, pentru că foarte puține s-au schimbat de atunci. Aceleași cuști în care bietele animale sînt captive, prizoniere ale unui concept învechit, gratii groase, spațiu puțin și, în general, neîngrijit. Că nu există locuri de parcare deja e un aspect banal, că se parchează pe unde se apucă e o obișnuință a oricărui bucureștean. Faptul că nu există un sistem modern de intrare, care să contabilize exact numărul de vizitatori, face parte deja din zona dezinteresului. Omul de la poartă a părut destul de trist cînd, după ce i-am întins biletele, am așteptat să le primesc înapoi, rupte evident. Pesemne că, într-un stil românesc pur, cele nerupte se întorceau la case, pentru a fi revîndute, în interes comun, evident, al celor implicați, pe sistem ”să mănîncă și gura mea ceva”. Nu există nici un fel de magazin din care copii să-și cumpere o mascotă, o jucărie, un pix, un pahar, o cană, un tricou, oricare din lucrurile pe care le găsiți din abundență în alte locuri. Nu există nici un loc în care să-ți poți cumpăra un pahar de suc, o înghețată, o pungă de floricele, orice ar aduce bani. Dacă te prinde setea, ai opțiunea țîșnitorilor pe care, într-o epocă a apei plate îmbuteliate, nu văd pe cine ar putea interesa. Eventual pe animale.
Animalele, motivul pentru care te afli totuși acolo, sînt puține, neîngrijite și triste. Cele care stîrnesc interesul cel mai mare, felinele, nu se pot vedea decît, probabil, atunci cînd primesc de mîncare. Era un tigru care zăcea pe spate, la soare, nemișcat. Părea împăiat. Am mai văzut o pumă ușor agitată. Normal, biata de ea era într-o zonă defavorizată, undeva spre margine, unde fumul grătarului de la cîrciuma de după gard era gros și aducea un miros îmbietor de mici. Lupii erau mai jigăriți decît cîinii vagabonzi cu care împărțim străzile și locurile de parcare. Cușca jaguarului era goală, nu știu unde era dumnealui. Pe de altă parte, ce atîta problemă, cine vrea să vadă Jaguar o poate face pe străzile Bucureștiului, că avem destule. Leu n-am observat, pesemne că a fost scos, ca să nu existe vreo tentație, că acum orice leu e tentant. Ursul era și el un pic dus. Rîsul stătea într-o rînă, plîngîndu-și de milă. Crocodilii, că erau doi, stăteau bieții unul peste altul într-un spațiu cît o garsonieră mică. Nu-s convins nici acum că erau vii.
Elefantul, despre care se spunea că s-ar odihni pe o parcelă aparținînd lui Gigi Becali, nu mai era nici el. Am senzația că a murit demult, parcă așa am auzit la știri. Păcat, avea și el acum un motiv de satisfacție cu Becali în pușcărie, cam ca unii bizoni din oraș. Cămilele în schimb păreau mai pline de viață. Aveau și de ce, căci gard în gard cu ele s-a construit un bloc. Nu-s lămurit dacă de locuințe sau de birouri. Mi se pare însă interesant să ai geamurile dormitorului spre cămile.
Maimuțele păreau vii. De fapt, așa e stilul lor. Le mai arunca lumea de mîncare, unii cîte o țigară, fiecare după nivelul intelectual din dotare. Cimpanzeul în schimb părea trist. Privea în gol, așteptînd să mai treacă o zi de muncă. Nici măcar replica plină de inteligență a unui tată către copilul său, ”ăsta-i unchi-tu din partea lu` mă-ta”, nu l-a mișcat.
Nu știu cum s-au simțit ceilalți vizitatori, și, culmea, erau destui, dar eu unul am plecat cu un gust tare amar. Nu vreau să fiu patetic, nici să dau lecții de patriotism sau de economie. Mi se pare însă că nu e o mare inginerie șă transformi acest spațiu într-unul cît de cît rentabil.
De fapt, mie Grădina Zoologică mi s-a părut o Românie la scară redusă. Cu vietăți stînd degeaba, privind în gol, așteptînd să treacă ziua de muncă. Și visînd la un viitor mai bun. Sperînd că poate veni cineva care să le poată conduce și altfel, nu doar în lipsuri, nevoi, crize și economii.
P.S.
Imaginea de mai sus nu e de la noi. E de la Viena. La o oră și ceva de zbor de București găsiți o Grădină Zoologică în adevăratul sens al cuvîntului. Despre cea de la Berlin nu mai are rost să aduc discuția.
Teroarea e din nou prezentă în America. E rău, indiferent de opțiuni politice, simpatii sau antipatii, dincolo de orizonturi de gîndire și de comprații. E rău pentru că imaginile oamenilor însîngerați, suferinzi, îngroziți, înlăcrimați nu pot bucura decît ochii psihopaților. Mai ales că vorbim despre oameni nevinovați, oameni care n-au nici un amestec în disputele politice și conflictele militare ce generează aceste atacuri care conțin o doză egală de lașitate și sadism.
Cel mai rău e că s-a întîmplat la un eveniment sportiv. La un maraton, adică exact cea mai grea probă sportivă posibilă, cea care la pune la încercare toate calitățile și toată pregătirea de care poate fi capabil un sportiv. Mult mai rău e că, la momentul primei explozii, trecuseră multe zeci de minute de cînd primul concurent trecuse linia de sosire. Cu alte cuvinte, atunci, la acel moment, se apropiau de final mulți dintre cei care se înscriseseră la acest maraton tradițional nu neapărat din dorința de a-l cîștiga, ci din aceea de a participa, de a-și testa limitele, de a-și verifica pasiunea pe care o au.
Au fost și vor fi multe reacții. Mi-a atras atenția una, pe care am citit-o pe una dintre rețelele de socializare. Nici nu mai rețin care. Cineva observa pe imagini cum, imediat după explozie, și după ce prima sperietură fusese oarecum depășită, au existat concurenți care, privindu-și ceasul, au continuat să alerge, să caute linia de sosire. Erau cu siguranță oameni pentru care competiția era cu ei înșiși, cu timpii pe care-i făcuseră la alte concursuri, cu recorduri personale pe care căutau să le egaleze sau să le depășească. Oameni care au înțeles imediat că nimeni și nimic nu trebuie să-i oprească, nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea dorinței lor de a duce pînă la capăt ceea ce și-au propus.
În esență, e spiritul care trebuie să ne guverneze. Cursa vieții nu trebuie stopată, nimic nu trebuie să te facă să te oprești din alergare, spre ceea ce ți-ai propus. Poate cîteodată încetinești, te adăpostești, aștepți că pericoul să treacă și rănile să se vindece, dar apoi trebuie să mergi mai departe. Cine n-o face e doar un învins.
P.S.
Ceea ce s-a întîmplat la Boston, deși s-a întîmplat destul de tîrziu, a devenit imediat subiect de primă pagină pentru aproape toate ziarele care se respectă. Revista presei de astăzi e o dovadă. Nu căutați pe acolo ziare din România. Nu e cazul.
Da, ați citit bine! Nu, acest post nu este despre fotbal. Există viață și fără fotbal. Totuși.
Ei bine, despre viață aș vrea să vă vorbesc. Un alt fel de viață. Acest post este despre un copac. Nu căutați nici o metaforă, nici o comparație, nici o metodă inedită de a scrie un text. Este pur și simplu un text despre un copac, un copac ca oricare altul. Ca miile de copaci din țara asta. Dar un copac care a fost tăiat. Ca alte mii de copaci din țara asta.
Aveam pe stradă, fix în fața geamurilor și a unui balcon, un copac. Un tei foarte frumos, bine structurat, care-și aștepta timpul pentru a înflori. Era un soi de binecuvîntare pentru stradă, dar și pentru casă, căci vreme de cîteva săptămîni mirosea a tei, un parfum natural, o esență neîmbogățită artificial, ce mai curăța din aerul îmbîcsit pe care sîntem obligați să-l respirăm. Abia așteptam ca primăvara să învingă în sfîrșit lupta cu iarna și să se instaleze cu drepturi depline, pentru ca teiul să înflorească. Și să conducă peisajul. Pentru că, da, asta reprezenta. Era șeful copacilor de pe strada mea.
Primăvara s-a instalat. Dar teiul nu va mai apuca să înflorească așa cum o facuse în primăverile precedente. Pentru că a fost tăiat. De fapt, nu tăiat, ciuntit. I s-au tăiat mare parte din crengi, a rămas un schelet. Parcă e un soldat întors de pe front, dintr-un război ce nu era al lui, fără mîini și picioare. Au scăpat cîteva ramuri de furia fierăstrăului, au început deja să înmugurească, dar nu va mai fi la fel.
M-am trezit dis de dimineață într-un zgomot infernal. Inițial am crezut că se asfaltează iar strada, ce fusese asfaltată în vara trecută. Cîteva sute de metri în vreo lună și ceva. Nemții făceau o autostradă în timpul, ăsta. Nu, nu se asfalta, deși n-ar fi fost o mirare prea mare, se practică prin capitala noastră dragă. Se tăia copacul, mai bine zis i se tăiau crengile. Am întrebat și eu, ca tot omul, pe cel care solicitase și, pesemne, plătise această operație, care-i ideea. Răspunsul a fost atît de tipic pentru vremurile pe care le străbatem. ”Pentru că așa am vrut eu. E vreo problemă?”. Poate că avea un motiv, ar fi putut să-mi spună. N-am mai insistat, căci cu personaje de genul ăsta, desprinse din filmele indiene, și nu mă refer aici la talentul actoricesc, ci la felul în care arată, e mai bine să nu-ți bați capul. Rezultatul ar fi același.
Între timp, intervenția a luat sfîrșit. Pacientul nu e mort, dar nici viu nu mai este. Este o umbră. Umbra unui copac ce altădată înverzea strada și schimba aerul. Un ciot. O artă contemporană creată de un artist nevrotic. Fix ca orașul ăsta, o umbră a orașului frumos, ce altădată bucura ochii celor care-l vizitau. Poate că dacă ar fi putut, copacul s-ar fi plîns de nedreptatea ce i se face, ar fi încercat să se opună, ar fi încercat să explice care-i importanța lor, a copacilor, în viața noastră. Oricum cred că n-ar fi reușit. Ar fi cedat într-un final, pentru că, nu-i așa, cel mai destept cedează întotdeauna. Între acel copac și cel care l-a făcut să arate precum vedeți sînt din ce în ce mai convins că intelegința e de partea copacului.
Caută-mă!