Am auzit de cîteva minute o știre care m-a lăsat cu gura căscată. Colegii de la Digi 24 au dat-o în exclusivitate și merită felicitări pentru asta. Un pilot al companiei Tarom a fost surprins de autoritățile engleze băut, fix înainte să plece în cursa spre București. Se întîmpla pe aeroportul Heathrow, iar cursa nu era una low-cost, ci una de linie, a companiei naționale.
În știre se spune că alcoolemia respectivului era de 4 ori peste cea normală. Nu-mi dau seama ce înseamnă asta, căci nu știu care e alcoolemia permisă atunci cînd pilotezi un Boeing sau Airbus, avionul obișnuit al zborurilor Tarom spre Londra. Dacă se întîmpla pe la noi, pe Otopeni, aș fi zis că e o manevră, o lucrătură, o reglare de conturi între piloții ce se luptă pentru ciolan. Dar așa, întîmplîndu-se la Londra, cred că e adevărat, indiferent ce va spune ancheta pe care Tarom zice că a inițiat-o. E și ăsta un paradox. Să te prindă băut în Anglia, unde bărbații beau, vorba aia, cît bea boul apă, iar femeile, ca să mergem pe aceași linie, cît bea vaca apă. Dar nu o fac în timpul serviciului.
Fac o paranteză. Scrie aceste rînduri un om care urăște să zboare. Am un stres teribil de fiecare dată cînd mă urc într-un avion, sporesc vînzările de calmante la farmaciile din apropierea casei, ba sînt nevoit să fac și oarece ilegalități, căci Distonocalmul, mai nou, nu se eliberează decît cu rețetă. Uite că m-am autodenunțat! Aș plăti celui care-mi va furniza o rețetă viabilă ca să scap de această teamă, i-aș rămîne pe veci recunoscător celui care-mi va spune cum să fac să pot dormi într-un avion. Nu vreau rețeta paharelor de whisky, vodcă sau vin gîlgîite înainte sau în timpul călătoriei, că nu ține. Am încercat și n-au avut efect. Ba era și să fiu arestat o dată, pe Otopeni, cînd după două pastile de Distonocalm și cîteva sute de grame de Johny Walker date pe gît de la Amsterdam spre București am devenit euforico-agresiv și am dat mai întîi pașaportul pentru control la casa de schimb valutar, iar apoi am folosit cuvinte inferioare la adresa vameșului care, contaminat de obiceiurile de dinainte de `89, a încercat să-mi confiște un coif primit de la organizatori. Se întîmpla în 1998, veneam de la finala Ligii dintre Juve și Real Madrid, și am avut nororc că, pe atunci, șeful Vămii Otopeni era un actual coleg de-al meu de la Digi, om de fotbal, care a înțeles perfect cum stau lucrurile și m-a salvat.
De atunci n-am mai baut un gram de alcool. În avion, nu vă repeziți cu concluziile. În schimb observ că unii piloți n-au nici o jenă în asta. Sigur, generalizez acum, dar dă bine la subiect. Mai ales că sînt revoltat! Cum naiba să te urci matol la manșă cînd ai pe mînă viața cîtorva sute de oameni. Știu că avioanele de azi merg în general singure, dar oricum asta nu mă face să mă calmez. Bine că măcar pilotul automat e automat și n-are chef să bea o bere sau un vin. Că, mă gîndesc, asta consumase însetatul pe drumul dus dinspre București spre Londra, că doar nu dăduse iama într-o vodcă!
M-am întrebat întotdeauna ce fac piloții în cabină în timpul zborului. Cît timp pilotul automat e la muncă. M-am gîndit că mai citesc o carte, mai fac un rebus, mai povestesc de vreo stewardesă oacheșă. Poate chiar că ațipesc oleacă. Am trecut de vîrsta la care să-mi imaginez întîmplări erotice între pilot și stewardese, asta și pentru că Distonocalmul îmi amorțește simțurile, dar și pentru că am tot avut parte în ultima vreme de stewardese pe care mi le imaginez cu greu încăpînd într-o cabină de avion. Nu știu cum naiba, dar e plin Facebook-ul de însoțitoare de bord atrăgătoare, în schimb avioanele mustesc de gospodine. Măcar ele nu consumă alcool înainte de zbor.
Nu m-am gîndit niciodată că piloții pot să bea atunci cînd sînt la muncă. Ba să se și matolească. Exact ce mai îmi lipsea la următoarele călătorii, să stau și mai stresat, dacă nu cumva pilotul o fi consumat cîte ceva, o avea vreo depresie și a acoperit-o cu alcool. Eventual să-mi iau o fiolă și să-i fac testul înainte să mă urc, asta ar fi ultima!
Rîdem, glumim! În fine, expresia era alta. Ca s-o adaptez puțin la pișicherul nostru de pilot, rîdem, glumim, bem, plătim. Noi, cei ce mergem cu Taromul, plătim, și nu puțin. Tarom are prețuri nu mari, foarte mari, nesimțite cîteodată, dar atunci cînd zbori în interes de serviciu e foarte bun, pentru că are orar OK și nu există posibilitatea ca avionul să întîrzie cu cîteva ore, cum mai există pe la low-cost-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce trebuie să plătești, de exemplu, pentru un bilet București-Madrid-București luat cu o zi înainte cît pentru un zbor la New York! De ce nu funcționează și aici principiul magazinelor, de ce cu o zi înainte nu se ieftinește biletul, tot mai bine să iei ceva bani decît să nu iei deloc, nu? De ce s-a renunțat la unele destinații, de ce nu avem rute și spre alte continente, de ce nu sînt folosite Airbus-urile mari, luate pe vremea lui Petre Roman? Multe ”de ce”-uri, puține explicații.
Nu mă pricep la managementul unei companii aeriene. Eu sînt doar un călător cu frică de avion. Am avut întotdeauna încredere în piloții români. Mi se par meseriași, bine pregătiți, serioși. Acum mi-e frică nu cumva, în stilul autohton, cel prins băut la Londra înainte să plece spre București să nu aibă pile, să nu fie cineva care l-a propulsat acolo și care să-l salveze. Sau să nu fie și alții la fel. Uoff.
Cineva m-a sfătuit să merg la cabina piloților în timpul zborului și așa îmi va trece frica de avion. Mai bine, zic, poate mă invita vreun pilot la o bere și leșinam pe-acolo.
Mi-e frică la pătrat acum. De avion și de piloți. Nu mai iau două Distonocalme, o să iau 4!
P.S
Textul de mai sus nu se vrea o atingere la profesia piloților, la atitudinea lor în general. E o reacție la ceea ce s-a întîmplat, punctual. Ca orice om căruia nu-i place să zboare am o admirație teribilă pentru acești oameni, aproape venerație.
”Sînt doar două lucruri infinite, universul și prostia umană, însă asupra primului lucru nu sînt atît de sigur”. E un citat celebru al lui Albert Einstein și în fiecare zi ne lovim de exemple care îi dau dreptate marelui fizician.
Ați văzut/auzit/citit informația cu acea femeie din Belgia, care plecată din micuța localitate Solre-sur-Sambre către Bruxelles, de unde trebuia să-și ia o prietenă de la gară, a ajuns la Zagreb. La Zagreb în Croația. Cel puțin așa zice știrea, care nu aparține tabloidelor de la noi, ci unuia foarte celebru, ”Daily Mail”. În loc de 60 de kilometri, doamna în cauza, în virstă de 67 de ani, se precizează, a parcurs 1500. Apoi a dat vina pe GPS, din vina căruia ar fi ajuns la Zagreb.
Revenind la fraza cu prostia. Ori doamna în cauză e, cu tot respectul, un clar exemplu în acest sens, ori cei care cred povestea asta, cu același respect, sînt ei un clar exemplu. Îniante de 1989 poate că am fi crezut-o. Dar azi, în 2013, cu libertatea de mișcare pe care o avem mi se pare o gogoașă greu de înghițit.
Din curiozitate, am apelat la Via Michelin și am încercat să refac traseul. Mie mi-au ieșit 1322kilometri, dar asta contează mai puțin. Ar fi ieșit din Belgia și ar fi trecut prin Luxemburg, Germania, Austria, Slovenia. Și asta contează prea puțin. Admitem că a plătit cu carte de credit combustibilul și oarece taxe de autostradă. Dar măcar în Austria trebuia să-și ia celebra vignetă, de la prima benzinărie. Eu am plătit o amendă de 120 de euro acum cîțiva ani pentru că am uitat s-o cumpăr, iar Poliția austriacă m-a așteptat la ieșirea din prima benzinărie de după granița cu Ungaria și m-a taxat.
Apoi vorbim de indicatoare. Nu ai cum să conduci ca un robot, mai arunci un ochi și la ce scrie pe indicatoare, nu? Mai ales că sînt suficient de mari, de vizibile. Pe ele scrie clar orașul din zonă, iar cînd se apropie granițele de asemenea se precizează țara în care se intră. Doamna spune că era distrasă și n-a ținut cont de ele, mie îmi sună mai mult a distrusă. Ba a mai și dormit într-o benzinărie, căci sărăcuța obosise, ea se pregătise pentru 60 de kilometri, mă gîndesc că după vreo 600 a luat-o somnul. Și s-a culcat, fără să se întrebe cum se face că Bruxelles și-a luat tălpășița de pe planetă. Sau s-a întrebat, dar o fi zis să doarmă un pic înainte să înceapă din nou căutările.
În timp ce ea căuta Bruxelles prin Croația, Poliția o căuta pe ea, alertată fiind de fiul îngrijorat. Care ori n-avea telefon mobil, ori n-avea minute să sune ori maică-sa nu suporta astfel de tehnologii, deși era fiartă pe GPS. Sînt întrebări la care o să ne răspundă istoria. Istoria prostiei, cînd s-o face ea.
Hai să fim serioși! Totuși!
N-am inventat noi presa de tip tabloid, așa cum n-am inventat corupția, șpaga sau furturile, lucruri pe care le credem posibile doar în eterna și fascinanta Românie. N-am inventat noi ideea ”să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun”. N-am inventat nici prostia, pe de altă parte. Prostia de a crede astfel de lucruri.
Sau, îmi place să mă autoflagelez cîteodată, de a scrie despre ele.
Sînt străbătut de o întrebare! Oare prietena doamnei o mai fi la gara din Bruxelles? Sau a luat avionul pînă la Zagreb și o așteaptă la gara de acolo?
Nimic nu vinde mai bine în țara asta ca moartea. Moartea se citește, moartea se distribuie, moartea circulă mult mai ușor decît viața prin mintea oamenilor, își găsește mult mai lesne un drum prin zona emoțională din creier. La ziare se știe asta, faceți un raport între subiectele triste și cele vesele pe care le-ați citit în ultima vreme și veți vedea că primele cîștigă net. Televiziunile s-au adaptat perfect, în special cele de știri, care văd prilej de breaking news, la nivel național, pentru orice copilaș neascultător, care cade într-o fîntînă secată de apă dintr-un sat secat de iluzii dintr-o provincie secată de puteri. Cîte subiecte pozitive, în afara succeselor sportive, ați văzut ca breaking news la televiziunile de știri?
Moartea domnului Nicolaescu, asta ca să rămînem aproape de lumea filmului din care provenea, și-a tras partea leului pe televiziuni în aceste zile. Totul mergea cu fir întins spre megashow-ul de final: înmormîntarea. Care urma să fie transmisă în direct, evident, nu și în exclusivitate, căci așa ceva e imposibil pe un asemenea subiect. Cînd, ce să vezi? O știre a scurtcircuitat programele, îngălbenind laturile ecranului, pe porțiunea de, ați ghicit, beaking-news: nu înmormîntare, inicinerare.
Mesajul subliminal, netransmis, dar trimis pe firul scurt către mintea oamenilor ce așteptau spectacolul grotesc de la groapă și-a găsit conexiunea. A ajuns exact la cei care gustă astfel de imagini, dintr-o aplecare stranie spre circ, fie el și amestecat cu lacrimi. Regretul că nu-și vor primi porția gratuită de circ, cea de pîine fiind deja trecută la capitolul „cu bani”, a adus acele huiduieli la vederea unui sicriu închis. Huiduieli pe care acum încearcă toată lumea să și le explice, cum altfel decît la breaking news.
Nu-i foarte greu. Oamenilor li s-a livrat circ, ca un drog legal, un fel de etnobotanică televizată, iar acum, cînd nu-și mai primesc porția, intră într-un soi de sevraj, cu manifestări diverse, de la frustrare tăcută la huiduieli spre un sicriu închis. Decizia unei familii, cît ar fi ea de suspectă (incinerarea nu mai lasă loc de viitoare teste ADN, nu-i așa?) nu poate fi discutată, totuși nu poate fi subiect de referendum. Indiferent cît de frustrant sună asta în mintea unora.
Pînă la următoarea moarte de breaking news, vom avea o viață liniștită.
A murit Sergiu Nicolaescu. Motiv de ”breaking news”, de reacții, de regrete, lamentări și, pe alocuri, lacrimi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sînt morții. În timpul vieții lor nimeni n-are timp să-i laude, puțini sînt cei care-i apreciază, destui sînt cei care-i ironizează. Pentru că așa sîntem noi.
Sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii. Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, cel mult cu o delăsare ce sună chiar a politețe în contextul dat. De multe ori cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atît de valoare, ba chiar ne întrebăm de unde naiba i s-a pus această etichetă, cînd, de fapt, ea, valoarea, n-are chiar atît de multă valoare. Ne gîndim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mîini de ajutor decît altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gîndim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.
Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atîtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a fost acuzat de multe. Oameni care au crescut cu filmele lui îl tot îndemnau să se oprească, să lase locul altora, iar acum, cînd s-a oprit de tot, nu mai contenesc în a-și exprima, pe diverse tronsoane orare ale televiziunilor avide de astfel de reacții, regretul că ”Maestrul nu ne mai poate încînta cu creațiile lui”.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a făcut filme. Sau a jucat în ele. Inclusiv în filmul României din ultimii 22 de ani. A avut rolurile sale, principale, secundare. A avut o pasiune, a crezut în ea și a trăit pentru ea.
Finalul n-a fost unul de film. A fost unul de-a dreptul banal. Singur, pe un pat de spital. Noi oamenii căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adîncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri. În multe dintre filmele sale, Sergiu Nicolaescu a murit mai frumos. Erau doar filme, iar asta, în filme, conta.
”Nu știam că doare așa”. E o replică dintr-un film de-al său. Poate o să învățăm și noi că nepăsarea doare cel mai tare. Și că degeaba ne pasă de cineva care nu se mai poate bucura de asta.
Caută-mă!