Cineva spunea că destinul doar îți pune cărțile pe masă, dar de ales le alegi singur. Cîteodată, destinul mai joacă feste, mai deschide uși care păreau închise, le mai încuie pe altele ce păreau a duce către fericire, sînt lucruri pe care le trăim cu toții, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama ori pe care le realizăm abia după ce s-au întîmplat.
Dar nu destin vreau să scriu în cele ce urmează. Ci despre fotbal. Despre felul în care arată finalul de campionat în Spania. Eu unul nu-mi aduc aminte o derulare asemănătoare a Primerei Division în ultimii 20 de ani. Poate că acum 20 de ani, atunci cînd Barcelona lui Cruyff lua titlul în ultimele secunde ale ultimei etape, grație unui penalty ratat pe un alt stadion, a fost un suspans asemănător. Dar atunci erau doar două echipe implicate, acum sînt 3. Îmi mai aduc aminte, la nivel european, de o ediție de Bundesliga, în 2009, cîștigată de Wolfsburg, la care titlul se putea da pe 3 sau 4 stadioane în ultima etapă (comentam atunci pentru Sport Klub campionatul Germaniei și parcă-mi amintesc că au fost 4 meciuri pe care le-am comentat în acea ultimă etapă, alternativ, împreună cu Octavian Țopa. Dar cum memoria, fiind de gen feminin, mai înșeală – aici am fost răutăcios și misogin, recunosc – e posibil să mă înșel eu, așa că aștept corecturile).
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
În mod normal, astăzi aș fi vrut să scriu despre Barcelona. Despre planurile sale de viitor, despre ceea ce ar trebui să se întîmple. Logic ar fi fost ca astăzi, Barcelona să fie în afara luptei pentru titlu în Primera. Dar cine a spus că logica și fotbalul merg mereu braț la braț? Cine ar fi crezut că Real Madrid nu va lua decît două puncte în două meciuri, tocmai cînd traversa o stare de euforie extraordinară, și că, din principală favorită, așa cum era după Levante-Atetico, e aproape exclusă acum din calcule? Va trebui să parchez analiza pe care intenționam s-o fac pînă după terminarea campionatului. Pentru că Barcelona a primit din partea destinului, cel de care vorbeam la începutul textului, o mînă de ajutor. Dintr-o echipă care doar aștepta să se termine mai repede acest sezon, a devenit o candidată puternică la titlu, care depinde doar de ea și nu de alte rezultate în tentativa de a păstra trofeul cîștigat anul trecut de Tito Vilanova. Dacă ar fi să excludem cele întîmplate pînă acum, am putea spune chiar că Barcelona e principala favorită în momentul ăsta. Are de jucat pe terenul unei nou promovate, din coada clasamentului, și apoi ar avea meciul decisiv acasă.
Dar nu se poate exclude nimic în fotbal. În primul rînd, eu nu-s așa convins că Barcelona va bate așa ușor la Elche. E un stadion pe care se cîștigă greu, ca la Valladolid, e o echipă care trage din răsputeri să evite retrogradarea, ca și Valladolid. Apoi e foarte greu să restartezi un lot care deja intrase pe modulul ”delete”, să reactivezi, mental și fizic, un grup de jucători ce părea sufocat din toate punctele de vedere. La Barcelona ieri se făceau grătare de despărțire, azi se fac antrenamente intense, căci titlul a început să fie posibil. Nu știu dacă antrenorul, cel care prepara grătarele din carne argentiniană, va fi în stare să pregătească și tactica necesară cîștigării campionatului. Meciul de la Elche e prima finală pentru Barcelona, abia apoi vine meciul cu Atletico, la care chiar se poate întîmpla orice. Ar fi una dintre cele mai mari surprize din ultimul timp, căci Barcelona nu prea a arătat a campioană în acest sezon. Și totuși, dacă va bate la Elche, care, repet, e prima condiție, și apoi pe Atletico ar aduna două victorii cu Real plus un egal și o victorie cu Atletico, cele două contracandidate, ceea ce mai schimbă puțin percepția.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Atletico e într-o situație paradoxală, pe care eu unul n-am mai întîlnit-o niciodată. Poate fi campioană cu două puncte în ultimele două etape, adică două egaluri cu Malaga și Barcelona, dar în același timp poate pierde campionatul cu 3 puncte, adică dacă bate pe Malaga și pierde pe ”Camp Nou”, presupunînd evident că Barcelona bate la Elche. Mai mult, echipa atît de lăudată în ultimele luni s-ar putea trezi, după finala Ligii că n-a cîștigat nimic în, poate, cel mai bun sezon din istoria sa.
Real Madrid e singura dintre cele trei care are totuși un trofeu în portofoliu. Acea cupă de la Valencia poate valora mult mai mult decît la momentul cîștigării ei. Realul are doar șanse teoretice la titlu și ar putea pierde finala de la Lisabona, asta după ce săptămîna trecută pe vremea asta era considerată cea mai bună echipă a momentului și părea aproape de o triplă istorică. Apropo de Real și de Ancelotti, pe care l-am lăudat atunci cînd a cîștigat duelul tactic cu Guardiola. La Valladolid, Ancelotti s-a comportat un pic iresponsabil aruncîndu-l în teren pe Cristiano Ronaldo, despre care știa că are probleme medicale. În condițiile în care în jurul lui Bale planează suficient mister în ceea ce privește situația sa medicală, riscul de a-l pierde și pe Cristiano e prea mare, căci fără el, Realul a arătat jalnic, nici măcar prestația stelară a lui Sergio Ramos și Xabi Alonso neputînd să șteargă această impresie. În al doilea rînd, la 0-1, Ancelotti a și greșit schimbările, inducînd o stare de panică în rîndul jucătorilor săi.
În zona retrogradării, cam aceleași paradoxuri. Aproape scăpată după egalul de pe ”Camp Nou”, Getafe e iar sub linie, dar, paradoxal, se poate salva dacă bate pe FC Sevilla duminică. Valladolid e acum peste linie, dar poate retrograda cu ușurință, în timp ce Elche, o borna importantă în lupta pentru titlu, se poate salva și dacă nu cîștigă nici un punct.
Se fac, iată, 29 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrînit! Și ce repede! Cît am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.
Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă n-aveam porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceaași noapte și pînă a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, așa ceva poate părea de neconceput, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o, ca un soi de diurnă, cei care au plecat acolo n-am putut primit decît un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci cînd a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întîmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.
Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sprițul cîmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decît o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul tocmai ce a ieșit din pușcărie, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, cînd s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, cînd s-au împlinit 20 de ani.
Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapînd uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!
A trecut o săptămînă de la returul semifinalei cu Real Madrid de la Munchen și, pesemne, s-a mai stins entuziasmul celor care au avut în minte, în orele și zilele imediat următoare, un singur refren: ”Să tragem în Guardiola!”. Era la modă și era cel mai simplu mod de a pune problema. Puțini au fost cei care au încercat să pătrundă dincolo de asprimea eșecului și să încerce să și-l explice și altfel decît cu placa ”tiki taka a murit” ori ”posesia nu cîștigă meciuri”.
Fac parte dintre cei care-l simpatizează pe Guardiola. Mi-a plăcut încă de pe vremea cînd era jucător, i-am urmărit apoi cu destulă atenție traiectoria la FC Barcelona, am citit tot ce au scris despre el, despre metodele lui, despre ideile lui, oameni care au fost aproape de tot ceea ce a reușit el la FC Barcelona. Există o categorie, cu care sincer n-aș vrea să interacționez pentru că simt că mi-ar insulta inteligența și mi-ar pune la grea încercare neuronii, care consideră că Guardiola e de-a dreptul un antrenor prost, că jocul pe care l-a propus el la Barcelona e plictisitor și că toate performanțele au fost realizate cu ajutorul șansei, arbitrilor și din cînd în cînd al lui Messi. O echipă care cîștigă, sub comanda lui Guardiola, de două ori Champions League și de alte două ori se oprește cum se oprește în semifinale (cu Chelsea era deja în plin proces de eroziune, iar cu Inter multe s-au pierdut în turul de la Milano, cînd echipa s-a deplasat cu autocarul din pricina acelui vulcan din Islanda, aspect pe care puțini îl iau în calcul) și o echipă care adaugă atîtea și atîtea trofee nu poate fi decît una definitorie pentru istoria fotbalului. Așa cum a fost Ajax-ul lui Rinus Michels și Cruyff, Milanul lui Sacchi, Gullit, Rijkaard și Van Basten, tot așa e și Barcelona lui Pep, Messi, Xavi și Iniesta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Să trecem la cele întîmplate, căci introducerea a fost cam lungă. De ce a pierdut Bayern cu Real? Pentru că, pur și simplu, Real a fost mai bună pe ansamblul celor două manșe. Vă amintiți de detaliile de care vorbeam în avancronica partidei tur? Dacă Bayern termina cu gol primul sfert de ceas de pe ”Bernabeu”, la acea ocazie pe care a avut-o, singura perioadă în care campioana Germaniei și-a dominat net adversarul, eu cred că altul era scenariul semifinalei.
La meciul retur, mi s-a părut că Guardiola și-a trădat puțin principiile. Cel puțin în prima jumătate de oră, atunci cînd s-a decis meciul. A încercat să revină un pic la stilul Heynckes, ceea ce i-a fost fatal, chit că golurile au venit din fază fixă, o slăbiciune caracteristică echipelor lui Pep. Posesia din repriza a doua nu i-a mai ajutat la nimic, ba chiar a întărit convingerea unora că posesia e un fel de apă de ploaie, un fel de frecție la picior de lemn. Ceea ce e complet fals, după părerea mea. Dacă Bayern încerca posesie și-n prima jumătate de oră, posesie cu progresie, nu de-a latul, dacă avea răbdare s-o facă, poate că Realul n-ar fi avut atîtea mingi și nu ar fi ajuns în situați de finalizare. N-are rost să analizez acum, la o săptămînă distanță, ceea ce s-a întîmplat. Am spus și după tur, Guardiola a greșit grav atunci cînd, după cîștigarea campionatului, a permis o relaxare nejustificată e lotului. E imposibil ca o echipă să se reseteze de manieră continuată. Să joace la 50 la sută anumite meciuri și, imediat, la sută la sută altele. Am mai spus-o, Guardiola plătește el factura transformării campionatului german într-un monolog bavarez, prăpastia existentă între Bayern și restul competiției fiind extrem de mare. Trebuia totuși să găsească o cale, o idee, să-și țină echipa în priză, la fel cum trebuia să-și dea seama că Ribery e ieșit din formă și că singurul fotbalist, în absența lui Thiago, care poate interpreta în folosul echipei partitura lui Pep e Mario Gotze.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Senzația e că Guardiola e pus cu spatele la zid și că un eventual eșec cu Borussia i-ar putea fi fatal. Eu unul nu cred, dar nici nu exclud. Mi s-ar părea însă bizar. Căci Guardiola a fost adus cu un scop la Bayern. Un scop pe care l-a atins. De a se menține în fruntea Bundesligii pentru al doilea sezon consecutiv, ceea ce Bayern a reușit. Faptul că Guardiola a reușit să cîștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Știți de cîte ori a repetat Bayern cîștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, pînă la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor.
Să mergem mai departe. Comparația cu Jupp Heynckes mi se pare ușor deplasată. În primul rînd pentru că Heynckes n-a fost dat afară pentru a i se face loc lui Guardiola. Inițial și eu am crezut asta, dar s-a dovedit a nu fi așa. Bayern a discutat prima dată cu Guardiola în mai 2012, imediat după finala Champions League. Atunci, se pare, într-un moment de frustrare, de dezamăgire după un sezon complet ratat, Heynckes ar fi vrut să renunțe. Iar Bayern, ca orice club mare, trebuia să-și ia măsuri. Uli Hoeness, bun prieten cu Heynckes, a reușit să-l convingă să mai stea măcar un sezon. Pe undeva, poate că Hoeness spera să-l convingă și pe mai departe. Cînd a înțeles că lucrul ăsta nu se va întîmpla și ca, de-a dreptul obosit după atîția ani și dornic de a petrece mai mult timp alături de soția sa (zice-se cu ceva probleme de sănătate și care în toți acești ani a rămas să locuiască la Monchengladbach), Heynckes va pleca a reactivat opțiunea Guardiola. Și la sugestia lui Heynckes, care stătuse o zi întreagă de vorbă cu Guardiola la Munchen, în vara lui 2011, la Audi Cup și rămăsese captivat de felul în care înțelege fotbalul. Li s-a părut ambilor ce-a mai bună soluție.
Un lucru extrem de important: la ora cînd Guardiola a semnat cu Bayern, iar conducătorii lui Bayern și-au asumat o schimbare de stil fotbalistic, Bayern nu cîștigase absolut nimic și nimic nu garanta că tripla va fi și obținută.
Să faci o echipă să cîștige trofee e un demers complicat și necesită timp. Să faci o echipă să repete performanțele e infinit mai greu, iar faptul că în Champions League nimeni n-a izbutit e cea mai bună dovadă.
Există însă o problemă. O întrebare pe care mi-o pun, o pun și, cu siguranță, și-o pun și șefii lui Bayern: oare ideile lui Guardiola, stilul său de fotbal, se mulează peste filozofia germană, peste stilul istoric al lui Bayern și, mai ales, peste jucătorii pe care-i are în lot? La începutul sezonului eram convins că da. Nu mi-am schimbat sută la sută opinia, dar încep să am unele rezerve. Stilul lui Guardiola a făcut din Barcelona o bornă în istoria fotbalului pentru că a putut fi pus în aplicare de Messi, de Xavi, de Iniesta, de Sergio Busquets chiar. 4 oameni pe care Pep nu-i are la Bayern. Sau nu-i are încă.
Și mai îmi pun o întrebare: nu cumva decizia de a pleca de la Barcelona a fost o eroare a lui Guardiola? Fac o paralelă cu Arrigo Sacchi și al său colosal Milan. Sacchi a plecat de la Milan pentru că n-a știut să gestioneze un conflict cu Van Basten, căruia i s-au alăturat ceilalți olandezi. De atunci, Sacchi a mai antrenat, echipe de club sau echipa națională. Stilul său s-a menținut, însă performanțele n-au mai venit. Din acest punct de vedere, Cruyff e mai cîștigat, căci atunci cînd a plecat de la Barcelona, a plecat de tot din fotbal și nimeni nu i-a putut compara ”Dream Team-ul” cu altă echipă. Guardiola n-a vrut să-și asume o revoluție în lotul Barcelonei. Poate că trebuia s-o facă.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!