August 2017. Ultimele zile de mercato. Între Alexis Sanchez și Arsenal toate legăturile fuseseră rupte de ceva vreme, iar divorțul era cea mai bună soluție. Pentru ambele părți. Un eșec managerial major al ”tunarilor”, care n-ar fi trebuit să ajungă într-o astfel de situație cu cei mai buni doi jucători din lot, căci, să nu uităm, și Mesut Ozil era (și este) în aceeași situație. Manchester City părea destinația cea mai la îndemână pentru starul chilian. Impresarul lui, Fernando Felicevich (rețineți acest nume!) sondase terenul pe la mai multe cluburi, dar pretențiile sale, înțelegând aici salariul jucătorului și comisioane, plus pretențiile de transfer ale celor de la Arsenal fuseseră respinse ca exagerate. Ultima țintă, Bayern, ieșise din cursă considerând, pe bună dreptate ținând cont de rigoarea germană cu care e construită scara salarială, că ar dinamita vestiarul dacă ar satisface dorințele atacantului. Pep Guardiola părea dispus la acest risc, iar City iși asuma plata unei sume de transfer considerabile, ținând cont că jucătorul intra în ultimele 12 luni de contract. Problema, până la urmă, tot la Arsenal a fost, căci Arsene Wenger, văzându-se pus în imposibilitatea de a găsi rapid un înlocuitor (a fost dorit Lemar, dar Monaco s-a ținut tare), a decis că e mai bine să-l păstreze pe Alexis, cu orice risc. Observând unele declarații ale tehnicianului francez din aceste zile e de presupus că la mijloc a fost vorba și de un soi de ranchiună față de posibilitățile financiare ale celor de la City, dincolo de partea pur sportivă a problemei.

Ianuarie 2018. Primele zile de mercato. Între Alexis Sanchez și Arsenal aerul devenise de-a dreptul irespirabil. Astfel că Arsene Wenger se decide să-l vândă la City. Între ”cetățeni” și agentul fotbalistului chilian toate detaliile erau de mult puse la punct. Salariu, primă de instalare, comisioane, plus așa zisa dorință a lui Alexis de a lucra din nou cu Pep Guardiola, omul care-l aruncase practic în fotbalul mare, aducându-l la Barcelona de la Udinese. Acele ghilimele la ”așa zisa” nu sunt aiurea puse. Căci toată această dorință și toate acele sentimente ale lui Alexis față de Pep au dispărut brusc atunci când în scenă a intrat Manchester United. Sau mai bine zis Jose Mourinho. Memoria e în general scurtă (pe la noi e o vorbă cum că, fiind de gen feminin, memoria înșeală deseori, dar nu vreau să fiu considerat misogin), iar în fotbal ea nu există. Sau poate că există, dar e repede cotropită de interesele financiare. Astfel că, destul de repede daca ținem cont de cum s-au desfășurat negocierile în vară între City și Arsenal, chilianul a ajuns sub comanda lui Mourinho la Manchester United. Unde a și debutat, în Cupă, dar gradul de dificultate a meciului nu ne poate oferi prea multe date în legătură cu intențiile antrenorului portughez în ceea ce-l privește.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, până a intra mai profund într-o eventuală analiză, este dacă într-adevăr Jose Mourinho avea nevoie de Alexis Sanchez în acest moment sau a fost pur și simplu o mică lovitură dată rivalului de la City. Căci între Mourinho și Guardiola rivalitatea, apărută în perioada în care s-au duelat în fotbalul spaniol, n-a dispărut niciodată, nici măcar după ce fiecare a apucat-o pe alte drumuri. Vezi în acest sens declarațiile lui Mou apropo de Bayern, unde, după părerea sa, și cel ce se ocupă de curățenia vestiarului poate câștiga titlul. Așadar, e o lovitură dată de Mourinho lui Pep, o lovitură de imagine deci a portughezului și o mică satisfacție oferită fanilor lui United în războiul lor cu cei de la City? Sau e Alexis piesa care lipsea din angrenajul lui United? Și pentru care a meritat efortul de a-l plasa pe primul loc în topul salariilor din Anglia și pe podiumul mondial, alături de Messi și Neymar (nu iau în considerare salariile megaumflate din China, mă refer doar la cei care contează cu adevărat)?

Eu cred că e câte puțin din fiecare. Deși neagă acea lovitură de imagine, cred că orgoliul lui Mou s-a văzut acum răsplătit. Presupun că un zâmbet malițios a existat pe fața lui în momentul în care a aflat că transferul e rezolvat. Pe de altă parte, Alexis Sanchez reprezintă acel tip de jucător pe care nu-l mai iei azi, la prețurile care se învârt, sub 100 de milioane. Acel tip de jucător care-ți câștigă meciuri, care produce pe zona marketingului și care-ți asigură ție, ca și club, un anumit statut. Acela de forță a fotbalului, pe care, spre cinstea sa, Manchester United nu l-a pierdut nici măcar atunci când rezultatele nu mai veneau ca odinioară. ”Respect clubul Manchester United pentru că generează banii din resursele sale”, spunea Wenger, un atac străveziu la cluburile-stat gen City sau PSG, care dispun de resurse aproape nelimitate grație petro-dolarilor. De la aducerea lui Van Persie în 2012, United n-a mai dat un asemenea pumn în masă precum a făcut-o acum cu Alexis. Grație începutului de la Udinese, a perioadei cu Pep la Barcelona și a rolurilor pe care le-a interpretat cu Wenger la Arsenal, Alexis Sanchez e perfect capabil să interpreteze toate scenariile ce vor fi concepute de Mourinho pentru el. Poate juca și-n 4-2-3-1 și-n 4-3-3, dar și-n 3-2-4-1, sistemele pe care le-a folosit Mourinho în acest sezon. Ba chiar poate intra, la o adică, și într-un ultra ofensiv 4-2-3-1, cu el în spatele lui Lukaku, în aceeași linie cu Martial și Rashford, deși mă îndoiesc sincer că Mou va deveni brusc un fan al fotbalului de atac. Portughezul are acum la dispoziție un puzzle impresionant pe zona ofensivă, căci să nu uităm că mai există un Zlatan, un Lingard, chiar și un Mata, pe lângă cei trei de care am amintit mai sus. Iar faptul că Alexis poate juca în Champions League e un mare bonus.

Aș zice că nici City nu iese neapărat în pierdere mare. Sigur, considerentele de mai sus se aplicau și-n cazul trupei lui Guardiola, căci Alexis aducea plus-valoare și-n lotul ”cetățenilor”. Guardiola n-a vrut să intre în spirala comisioanelor propusă de agentul lui Alexis, poate și el din considerente de orgoliu, iar cu banii economisiți și-a luat un fundaș central cu care, cred eu, iese pe moment mai în câștig. Laporte e fix omul de care avea nevoie Pep în apărare, fundaș de picior stâng, capabil să ofere o ieșire curată din defensivă, robust, bun la jocul aerian, cu experiența acumulată în perioada Valverde (al cărui rol la Barcelona de azi e dincolo de orice dubiu) și cu capacitate de a juca și-ntr-o apărare în 3 și într-o apărare în 4. Pe zona de atac Guardiola mai are soluții, căci accidentările lui Sane și Gabriel Jesus nu-s de durată, apărarea dădea însă uneori semne că ar trebui îmbunătățită. Laporte poate juca și el în Champions League, costă cu 20 de milioane mai puțin ca Van Dijk, deci avantejele sunt clare.

Și aș mai zice că și Arsenal iese în câștig dintr-o situație din care, în mod normal, ieșea în pierdere. Wenger scapă de o problemă în vestiar, chiar și de una în teren, căci Alexis nu prea mai intra în nicio disciplină tactică în ultima vreme (e printre primii în Anglia la mingi pierdute) și primește în schimb un jucător, pe Mkhitaryan, pe care l-a vrut în 2016 și pe care-l poate folosi mai ușor alături de Ozil și, mai ales de Lacazette.

Și, ca să închei, aș zice că cel mai în câștig iese Alexis Sanchez. Financiar în primul rând, dar și sportiv. E cel mai bine plătit fotbalist din Anglia, iar la United beneficiază de un alt statut față de City, unde ar fi dat peste un David Silva, un Aguero, un De Bruyne, care-l depășeau ca anvergură. Pe ”Old Trafford” doar Pogba e în această zonă de confort, dar între un mijlocaș și un om de atac, care dă goluri, fanii întotdeauna îl vor alege pe cel de-al doilea. Și nu doar fanii.