BUCUREȘTIUL LUI SIMEONE ȘI FOTBALUL NOSTRU DIN CE ÎN CE MAI DEPARTE

BUCUREȘTIUL LUI SIMEONE ȘI FOTBALUL NOSTRU DIN CE ÎN CE MAI DEPARTE

”Bucureștiul nu merita asta” a fost titlul unuia dintre articolele scrise, de la Arena Națională, de trimisul celor de la Marca la turul dintre Atletico și Chelsea de marți seară. Jurnalistul spaniol nu viza neapărat calitatea jocului, deși pe undeva poate că se gândise și la asta, ci se referea în principiu la faptul că ar fi fost bine pentru Simeone și ai lui ca București să rămână acel talisman, acea ștampilă pusă direct în suflet, locul unde a început totul pentru acest Atleti și pentru Cholo, locul primului trofeu din logodna celor două părți. Am spus ”acest Atleti”, pentru că eu cred că nu există comparații între ceea ce reprezintă Atletico azi și ceea ce reprezenta în 2010, când s-a câștigat Cupa UEFA, dar înainte să vină Simeone. 

Bucureștiul a avut ocazia să respire, după ceva vreme, aerul fotbalului mare, aerul de Champions League, să asculte din nou imnul acestei competiții atât de râvnite. Și să vadă pe viu o sumă de fotbaliști de calibru, jucători de zeci de milioane de euro, care adunați costau cât o bucată zdravănă dintr-o autostradă ce ne lipsește. Din nefericire, termenul ”pe viu” a fost doar pentru câțiva norocoși, care prin prisma meseriei, a locului de muncă ori a unor învârteli specifice regiunii si-au putut vedea numele pe lista riguros controlată la intrare. Mă număr printre ei, iar puțin mai jos o să povestesc câte ceva din această experiență, căci, da, a fost o experiență. Și tot din nefericire, ca un făcut Budapesta a câștigat din nou duelul cu Bucureștiul (nu uitați ce găzduiesc ei la Euro și ce va fi la noi!), căci acolo s-au disputat trei partide și toate spectaculoase, în vreme ce la noi, fără execuția magnifică a lui Giroud, cred că se juca și acum și tot 0-0 era scorul.

CARE E VINA LUI CHOLO?

Probabil că mare parte din ”vină” îi aparține lui Diego Simeone. Am pus cuvântul vină între ghilimele, căci nu e neapărat o vină în felul în care a gândit Cholo acest meci. E mai degrabă o obișnuință. Poate și o consecință a perioadei mai puțin bune prin care trecea echipa, prinsă între Covid, accidentări, nesiguranță în defensivă și o scădere poate explicabilă de formă a lui Suarez. Erau 7 partide consecutive cu gol primit de Atletico înaintea deplasării la București, ceva ce în mandatul lui Cholo nu se mai întâmplase, iar asta cred că a influențat mult planurile tehnicianului argentinian. E simplu să spui acum că a greșit, trebuie văzută și conjunctura. În plus, Chelsea era un adversar de altă categorie decât cele întâlnite în cele 7 partide de care aminteam, cu jucători de altă categorie, cu un antrenor de altă categorie.

Cred că Simeone a jucat la 0-0. 0-0 și ce-o fi spunem noi pe-aici. Ideea importantă era să nu primească gol, astfel încât returul de la Londra să pornească de la necesitatea ambelor echipe de a marca. Simeone și-a schimbat mult stilul în ultimul an, a devenit mult mai ofensiv, iar dovezile în acest sens stau în rezultate, dar de această dată nu cred că avea altă soluție decât să revină la filozofia care l-a consacrat. Și nu cred că va schimba radical nici pe ”Stamford Bridge”, nu mă aștept că Atletico să caute să domine pe Chelsea din primul minut, mai degrabă va merge pe aceeași linie de la București. Cum a făcut-o acum fix un an pe ”Anfield” și i-a ieșit.

UNDE E LA FOTBAL DIFERENȚA DINTRE NOI ȘI EI

Câte ceva acum despre experiența în sine. Nu e primul meci pe care să-l fi văzut pe viu între două echipe mari. E însă primul meci din viața mea fără spectatori. E straniu și-mi imaginez ce ciudat trebuie să fi fost pentru jucători în primele săptămâni. Acum pesemne că s-au mai obișnuit, dar eu sper din tot sufletul să revenim cât mai repede la normalitatea de dinaintea acestui blestemat de virus. Am avut șansa să stau foarte aproape de gazon, foarte aproape de ”actori” cum ar veni și am remarcat că tot ceea ce-mi imaginam eu despre ei în urma sutelor de meciuri comentate din fața unui monitor nu e chiar conform cu realitatea. În sensul că, din punct de vedere fizic, nu sunt neapărat niște bestii. Sunt perfect normali, excelent structurați însă din punct de vedere muscular, însă extraordinar din punct de vedere mental.

Știți fraza aia pe care o tot repetăm noi pe-aici atunci când vrem să ne încurajăm înaintea unor confruntări cu astfel de echipe? ”Domne, și ei au tot două mâini și două picioare”, zicem noi. Diferența nu se face însă aici, nu se face nici la aspectul fizic, se face la cap. Și ei au un cap, dar e mult mai important ce au în cap. Iar ce au în cap se antrenează. Diferența între fotbaliștii de superclasă de la ei și cei care joacă sportul ăsta pe la noi provine din zona mentală. Din rapiditatea cu care gândesc atunci când au mingea, dar și-atunci când n-o au. Evident că există erori, totuși vorbim de oameni nu de roboți, dar ce m-a frapat pe mine, acolo, aproape de firul ierbii, este senzația că băieții ăștia știu exact ce au de făcut înainte ca mingea să ajungă la ei. Koke, Jorginho, Kovacic, Saul își mișcau capul încontinuu, ca un radar, iar informațiile pe care le culegeau erau de ajutor la momentul deciziei, pasă din prima, preluare orientată, stop, o decizie ce trebuia să vină foarte repede, căci în fotbalul de azi o secundă înseamnă foarte mult. Apoi intervin calitățile fiecăruia. Viteza lui Werner, de exemplu, care odată plecat de pe loc e greu de prins. Inteligența lui Suarez, care știe să se bage pe sub adversar, în adversar, exact ca să fie el primul la minge. Tehnica lui Lemar, plasamentul și forța lui Giroud. Sunt doar câteva exemple.

Iar la final, după meci, am avut ocazia să palpez alte diferențe. I-am văzut pe cei doi antrenori purtați aproape de mână pe la diverse televiziuni pentru flash-interviuri. Tuchel poate că era mai vesel și cu chef, căci tocmai câștigase, dar nu cred că era prea plăcut pentru Simeone, de exemplu, care mai și pierduse meciul, să facă asta. N-am văzut nici cel mai mic gest de iritare, ochi dați peste cap la momentul când i s-a spus că va merge la o televiziune din România (și erau două) după ce fusese la una din Mexic și la alta din Spania. Iar asta s-a întâmplat și la jucători, un campion mondial precum Giroud, un superstar precum Oblak. Dacă mă apuc acum să povestesc ce e pe la noi, cu niște no-name-uri în materie de fotbal și de antrenorat (în comparație cu cei de mai sus) îmi stric ziua, așa că mai bine mă opresc aici.

Mai e mult până departe. Din păcate senzația mea, după două ore de fotbal adevărat, e că și acest departe e din ce în ce mai departe.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă