Articolul urmator

IT`S COMING HOME?

Europeanul coronavirusului s-a transformat brusc, odată cu trecerea la faza partidelor eliminatorii – adevăratul turneu final spun din ce în ce mai mulți – într-un European al surprizelor. Unul la care orice e posibil, căci dacă doar în ”optimi” au plecat acasă campioana europeană en-titre, campioana mondială en-titre, vicecampioana mondială și campioana mondială din 2014 (care, accidental, mai e și Germania) deja cu greu ne mai putem hazarda în pronosticuri și să vorbim despre favorite.

Intrăm de azi în ultima turnantă, iar primele meciuri sunt pasionante, căci ”sferturile” se deschid cu partea de tablou pe care regăsim trei din cei patru ”granzi” rămași în competiție. Spania-Elveția și Belgia-Italia ar trebui să ne propună show-uri grozave, dar ar fi bine să nu pariem pe asta. Chit că-n ”optimi” s-au dat 29 de goluri în 8 partide, o medie excelentă să recunoaștem, e foarte posibil ca ”sferturile” să fie mai sărace. Și-asta pentru că toate cele 8 calificate, dar în primul rând cele 4 ”naționale” mari au văzut, eventual chiar simțit pe propria piele, cât de importante sunt detaliile și cât de ușor se poate schimba totul atunci când te simți puternic și te lași luat de valul excesului de încredere. Pogba poate să spună primul asta, eventual și Mbappe.

Dar nu la meciurile de azi aș vrea să mă refer eu. Abia le aștept, evident, dar aș vrea să mă refer puțin la Anglia. Care, într-un fel, a fost echipa cea mai avantajată la acest turneu final atipic. N-a existat o gazdă, dar uite cum s-a întâmplat că Anglia a jucat doar pe ”Wembley” până acum, iar dacă la Roma va trece de Ucraina s-ar întoarce la Londra pentru semifinală și, eventual, finala. Să fie ăsta norocul campionilor, de care se tot vorbește dincolo de Canalul Mânecii?

”It`s coming home”, strigau englezii, fericiți după victoria cu Germania. Una care i-a dezbrăcat complet de haina victimei și le-a oferit perspective dintre cele mai agreabile. Din 1966 nu mai câștigaseră englezii în fața nemților un duel eliminatoriu, iar blestemul acelui gol-fantomă marcat de Hurts, ce adusese în Regat titlul mondial în finala de pe vechiul ”Wembley”, părea că nu poate fi șters. Lacrimile lui Lineker și Gascoigne din 1990, povara lui Southgate, actualul selecționer, din 1996, când a ratat penalty-ul decisiv, golul văzut de toată lumea, mai puțin de arbitru, al lui Lampard, în Africa de Sud, în 2010, toate acestea au fost strânse laolaltă într-un sac al frustrărilor, pe care Sterling și apoi Kane l-au legat bine și l-au trimis către uitare, într-un fel de ”go to hell!” urlat din toți rărunchii.

E posibil ca rana acelui penalty ratat în 1996 să continue să existe în sufletul unui Gareth Southgate ce era privit destul de rezervat înaintea turneului final. Atunci când analizam candidatele la trofeu și ne uitam spre băncile lor tehnice, când ajungeam la Southgate mai degrabă strâmbam din nas. Trecerea noastră în revistă cuprindea nume precum Didier Deschamps, Roberto Martinez, Luis Enrique, Roberto Mancini, Joachim Low, chiar și Frank de Boer, în dreptul cărora găseam tot soiul de performanțe, pe care nu prea le descopeream atunci când ajungeam la Southgate. Compensa însă Anglia, spuneam noi, printr-un lot excelent, un cocktail exploziv de tineri jucători și nume consacrate ce aveau nevoie doar de un imbold pentru a străluci în fotbalul european și la nivel de primă reprezentativă.

Cine se aștepta de la Anglia să vadă un soi de ”jogo bonito”, plecând de la ceea ce știam că pot oferi talente precum Fodden, Jadon Sancho, Grealish, Mason Mount, Sterling, Rashford, Belingham și-așa mai departe, s-a înșelat. Anglia nu joacă deloc frumos, iar Southgate nici nu se chinuie să mascheze asta. Cu trei fundași centrali, doi mijlocași defensivi și doi jucători de bandă de asemenea defensivi nu poți păcăli pe nimeni pretinzând că vrei să faci spectacol. Se pare că Anglia nu vrea asta, vrea să câștige însă trofeul, iar Southgate pleacă de la ideea că apărarea e capitolul cel mai important.

Anglia a ajuns în ”sferturi” fără să primească gol. Știți când s-a mai întâmplat asta? În 1966, da, la acel Mondial pe care l-a găzduit și câștigat. În teorie, acest European nu-l găzduiește, dar practic, așa cum spuneam mai sus, cam da. În fața Angliei stă acum Ucraina, un alt micuț avantaj pentru Southgate și-ai lui, căci Ucraina merge la Roma într-o stare de euforie, ce în această parte a continentului e destul de greu de gestionat, cu ceva minute în plus disputate, dar și cu ceva accidentări. Apoi ar urma Danemarca sau Cehia, cu un mic amendament aici: danezii au mai reușit o performanță uluitoare, în 1992, pe fondul unei stări emoționale asemănătoare cu cea de azi. Și-apoi finala, unde, da, totul e posibil.

Așa că întrebarea mea de azi este fix cea din titlu: ”It`s coming home?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă