Articolul precedent

VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ

Europeanul coronavirusului s-a transformat brusc în Europeanul surprizelor și acum a devenit Europeanul la care orice e posibil. Patru echipe mai avem în luptă, trei partide de disputat, două hopuri de trecut și-un singur mare vis. Visul unei nopți de vară. Capodopera lui Shakespeare s-a desăvârșit la Londra, tot Londra s-a transformat acum, cu voie de la ”Old Trafford” în teatrul unor vise ce-și așteaptă rândul.

Și zău că oricine poate câștiga. O poate face inclusiv Danemarca, posibil cea mai slabă dintre cele patru. Danemarca ne-a mai servit o dată, în 1992, lecția asta. Atunci echipa și-a croit o unitate de grup pe fondul unei drame despre care, sincer, mi-e foarte greu să scriu și să vorbesc, drama fetiței lui Kim Vilfort. Acea echipă n-a fost chiar adunată de pe plajă, dar dă bine la marketing ideea, s-a adunat însă în jurul luptei unui copil, pierdută din nefericire, Danemarca de azi s-a adunat în jurul unei alte lupte, câștigată din fericire, a celui mai important jucător al său, Eriksen. Selecționerul Hjulmand a ratat finala din 1992, deși avea bilete, pentru că a plecat la mare cu iubita sa de-atunci și soția de azi. Acum are pe masă cele mai bune bilete posibile, rămâne doar să știe cum să pună mâna pe ele.

”IT S COMING HOME”?

În față-i va sta Anglia, care visează de 55 ani la o vară cu finală. ”It`s coming home”, strigau englezii, fericiți după victoria cu Germania. Una care i-a dezbrăcat complet de haina victimei și le-a oferit perspective dintre cele mai agreabile. Din 1966 nu mai câștigaseră în fața nemților un duel eliminatoriu, iar blestemul acelui gol-fantomă marcat de Hurts părea că nu poate fi șters. Lacrimile lui Lineker și Gascoigne din 1990, povara lui Southgate din 1996, când a ratat penalty-ul decisiv, golul văzut de toată lumea, mai puțin de arbitru, al lui Lampard, în Africa de Sud, toate au fost strânse laolaltă într-un sac al frustrărilor, pe care Sterling, Kane și ceilalți l-au legat bine și l-au trimis către uitare, într-un fel de ”go to hell!” urlat din toți rărunchii. Anglia a ajuns în semifinale fără să primească gol. Știți când s-a mai întâmplat asta? În 1966, da, la acel Mondial pe care l-a găzduit și câștigat.

Deschiderea va fi însă oferită de Spania și Italia. ”Furia roja” e mai puțin furioasă ca altădată, dar e croită după chipul și asemănarea unui Luis Enrique ce caută mereu conflictele pentru a-și scoate jucătorii din centrul atenției. Lucho are, la rându-i, un înger păzitor acolo sus, iar acea suferință copleșitoare l-a făcut imun la orice. Și chiar dacă Spania nu mai strălucește ca pe vremea lui Xavi și Iniesta tot poate oferi momente de magie și de ”jogo bonito”.

Iar Italia, ei da, ”Bella Italia”, e poate cea mai frumoasă echipă de la acest turneu final, iar ceea ce i s-a întâmplat lui Spinazzola se poate transforma într-un doping moral fantastic. Când te uiți la Bonucci și Chiellini vezi bucuria fotbalului trăită la maximum, iar dacă arunci o privire spre banca tehnică și dai pe acolo de Vialli alături de un Mancini transformat incredibil, descoperi că poveștile de viață ajută enorm un vestiar să-și croiască vise și să încerce să le transforme în realitate.

Ce păcat că se termină acest European, nu-i așa? Tocmai când începusem să ne obișnuim frumusețea lui.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă