UN PIQUE DIN TOATE

UN PIQUE DIN TOATE

Despărțirea lui Gerard Pique de FC Barcelona a fost exact asta: un divorț. Un divorț de marea iubire a vieții tale, cu care ai împărțit multe, bune și rele, dar în primul rând ai împărțit sentimente. Care, pe măsură ce anii au trecut și focul iubirii s-a mai domolit, s-au erodat și au început să capete un gust amar, uneori char toxic. Un divorț devenit cea mai bună soluție și desenat apoi în jurul unor mesaje reciproce, din care răzbăteau urme ale puternicii iubiri din trecut, dar care aveau un foarte clar iz protocolar. La urma urmei, așa cum a zis-o chiar el, fiecare parte și-a luat o piatră de pe inimă.

Gerard Pique n-a fost un oarecare la FC Barcelona. E de ajuns să aruncăm un ochi spre CV-ul său, de unde lipsește doar un trofeu Europa League, fix competiția în care a ajuns acum Barcelona, cu un pic de contribuție și de la el. A ieșit mereu în evidență și a părut mereu detașat de toate grijile, poate și pentru că așa a fost învățat de mic, căci familia lui i-a oferit tot ce-și poate dori un copil și chiar mai mult (tatăl său, Joan, e un celebru avocat, mama sa, Montserrat, e un celebru neuro-chirurg, iar bunicul, Amador, a fost ani buni vicepreședinte al Barcelonei, inclusiv atunci, în 1986). N-a fost niciodată un lider al vestiarului, tocmai din pricina comportamentului, dar a fost și este unul dintre cei mai ”mobilați” intelectual fotbaliști din ultima perioadă. Ca orice copil a avut un vis, iar visul nu doar că s-a îndeplinit, dar i-a și depășit așteptările: să joace la FC Barcelona.

Și a făcut-o. Pentru că, dincolo de bani a avut și valoare, dar a avut și voință. Nu-i ușor să reziști la un asemenea nivel ani de-a rândul, mai ales când nu ești mânat, cum se zice prin fotbal, de foame. A fost exact fundașul central pe care și-l dorea Barcelona, extrem de sigur pe el cu mingea la picior, intuitiv și cu un plasament ce compensa lipsa de viteză. Perechea pe care a făcut-o cu Puyol rămâne, probabil, cea mai bună din istoria clubului, iar linia de apărare pe care a făcut-o cu același Puyol, dar și cu Sergio Ramos, rămâne cea mai bună din istoria Spaniei.

Ultimul lui mesaj, cu acel ”volvere”, mă voi întoarce, rostit în timp ce privea spre loja prezidențială, ne-a arătat exact drumul pe care-l va urma. A lăsat apoi să se înțeleagă, inteligent, că a făcut un efort financiar uriaș renunțând acum la tot, deși toate calculele spun că nu e chiar așa, căci nici pe departe nu-s 30 de milioane de euro, ci doar vreo 10, iar următorul sezon depindea de minutele jucate în acesta, de altfel extrem de puține. N-a zis însă nimic de celelalte contracte pe care le derulează prin firma sa, incompatibile cu statutul de jucător la FC Barcelona.

Iar ultimul lui meci sau ceea ce ar fi trebuit să fie ultimul meci, cel cu Osasuna de marți, a fost de fapt prima acțiune de campanie electorală pentru alegerile din 2026. La pauză s-a repezit să-l certe pe arbitrul Del Cerro Grande, știind că toate camerele sunt pe el, iar mai apoi, în vestiar, i-a aruncat în cap și o găleată de cuvinte inferioare (noroc că limba spaniolă nu e atât de bogată ca româna la capitolul ăsta, căci altfel ar fi avut nevoie de toată pauza), alegându-se cu un cartonaș roșu. Își făcuse pesemne calcule și gândea că Xavi nu-l va utiliza oricum, chit că ulterior poate că a regretat ideea. În paranteză fie spus, respectivul arbitru pare și el în căutarea gloriei, de vreme ce se poate lăuda cu o performanță incredibilă: e singurul care i-a eliminat pe Messi, Suarez, Neymar, Gareth Bale și Lewandowski, toți, să recunoaștem departe de tipologia fotbalistului dur.

Printre foarte multele comentarii legate de această retragere am citit una extrem de pertinentă, a fostului internațional Michel. Zice el așa: ”în cariera oricărui sportiv există un an în plus și e bine să știi să-l anticipezi și să nu-l lași să se transforme într-o corvoadă”. Pique n-a știut, în ciuda inteligenței sale, să prevadă ce urmează. A lăsat să treacă două luni, la fel cum a lăsat să treacă acea minge în meciul cu Inter, care e posibil să coste clubul mai mult decât economisește acum cu salariul lui.

LIVERPOOL: O VÂNZARE ȘI O REALITATE

Două vorbe doar despre ultima știre din fotbalul european: clubul FC Liverpool a fost scos la vânzare. E încă prematur pentru a face supoziții, deși câteva zvonuri privind potențiali cumpărători au apărut, e însă și destul de sigur că decizia asta a fost luată de actualii proprietari americani mai demult. Când apelezi la firme precum ”Goldman Sachs” ori ”Morgan Stanley”, așa cum au făcut cei de la Fenway Sports Groups (FSG), nu o faci peste noapte. Nu e ca și cum suni la telefon pe cineva de-acolo și zici: ”hello, sunt John W Henry, am și eu ceva de vânzare, e vorba de Liverpool FC, cam 4 miliarde aș vrea”, iar de la celălalt capăt al firului o centralistă zice: ”ok, am notat, vă contactăm noi când avem vești”. E clar că aici e un proces ce a durat suficiente săptămâni, luni chiar și e de mirare că nu a transpirat nimic în presă până acum.

Foarte mulți dintre cei care acum analizează ceea ce se întâmplă sunt de părere că-n spatele deciziei americanilor stă eșecul acelui proiect al Superligii. Al Superligii europene, nu al celei de la noi. Un proiect gândit inițial de americanii ce dețin cluburi în Anglia, îmbrățișat ulterior fără rezerve, ba chiar cu un patos ușor paranoic, de Florentino Perez, în spatele căruia s-au aliniat cei de la Barcelona și Juventus. În condițiile în care Liverpool, Arsenal, Manchester United și alte cluburi de renume european s-au văzut nevoite să facă un pas înapoi, la presiunea suporterilor.

În momentul ăsta e greu de concurat cu cluburile-stat, ultimul pe listă fiind Newcastle, despre care tocmai a vorbit (coincidență??!) Jurgen Klopp. Mai ales în Anglia, unde acel ”top 6” tinde să devină ”top 7”. Ceea ce înseamnă că-n fiecare sezon 3 cluburi mari vor rămâne departe de izvorul de finanțare numit Champions League. Superliga europeană exact asta garanta, bani, căci era vorba de un cerc select de cluburi ce învârteau între ele sume colosale. Fără banii ăștia, pare-se că nu prea mai ies calculele prin birourile de la Boston.

Contextul e mult mai larg, însă întrebarea pe care și-o pun toți acum este: cum ar reacționa fanii lui Liverpool, atât de vehemenți împotriva acelui proiect, dacă prea iubitul lor club ar fi cumpărat de un investitor cu o reputație cel puțin la fel de îndoielnică precum a celor ce au preluat pe Newcastle?

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • LAZIO on CETĂȚEANUL HAALAND. ERLING HAALANDCu tot respectul pentru dumneavoastra, dar pronuntati total eronat numele lui Erling Haaland. Suna oribil si nu arata profesionalism, mai [...]
  • Lazio on ”ALL OR NOTHING”?Buna seara, Cu tot respectul pentru dumneavoastra, in fiecare meci al lui Manchester City pronuntati gresit numele lui Erling Haaland. [...]
  • Bogdan Valeriu on LUIS ENRIQUE, ÎNTRE IDEI ȘI REALITATEFoarte bun comentariu ?i foarte realist
  • Alex on UN PIQUE DIN TOATEhttps://youtu.be/qkPafcT-iSw 1:04:30. Anul e 2004. Nu stiu daca erau americanii proprietari de cluburi din Anglia. Sau poate e vorba de [...]
  • r?zvan on KLOPP ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂdortmund a regretat plecarea lui klopp, mul?i chiar s-au rugat de el s? r?mân?. atmosfera de la ultimul s?u meci, [...]
Twitter
Arhivă