Se zice că ”what happens in Vegas stays in Vegas”. E prea celebră expresia ca să insist asupra ei, plus că, pentru cine n-o știe, există Google. Pe de altă parte, depinde totuși și ce se întâmplă. Căci dacă se întâmplă un ”Clasico”, fie el și ”amical”, chestia asta nu are cum să rămână acolo. Fiindcă un ”Clasico” e un ”Clasico” indiferent de conjunctură, iar urmările sale din punct de vedere mediatic se propagă lesne dincolo de cazinourile și hotelurile de pe ”Strip”. Și au de multe ori consecințe.

A fost 1-0 pentru Barcelona, ceea ce s-a consemnat ca atare. Pe vremuri, pe la noi exista o retorică ușor stupidă, ”și-au dorit mai mult victoria”, dar care în situația partidei de la Vegas are unele nuanțe de adevăr. În vreme ce Real Madrid e încă în siajul performanțelor obținute în sezonul trecut, iar un rezultat de genul ăsta, fie el și contra marelui rival, nu prea are cum să strice starea de spirit și nici planurile de pregătire, la catalani situația e ușor diferită. Pentru că Barcelona e implicată în aceste zile într-o campanie de achiziții de care n-ai fi zis că e capabilă atunci când președintele Laporta compara clubul cu un pacient aflat la reanimare, abia ieșit din moarte clinică (a se citi financiară) și care așteaptă un tratament de urgență.

Ei bine tocmai asta e discuția, acest tratament. Și costurile sale. Laporta și colaboratorii săi au jucat la ruletă și au pus în aplicare un plan financiar ce stârnește destule comentarii dincolo de ocean. Pe acasă pe la ei, cum ar veni. Au ales ca medicamentul cu care să panseze rănile provocate de datoriile uriașe făcute de vechea conducere să fie alte datorii. Cu alte cuvinte au finanțat datoriile îndatorându-se și mai mult.

Nu trebuie să fii un geniu al matematicii ca să faci niște calcule rapide. Ca să obțină banii necesari pentru achiziții, dar și pentru a acoperi pierderile din exercițiul bugetar anterior, Barcelona a amanetat mai întâi 10 procente, apoi alte 15 procente din drepturile sale de televiziune pentru următorii 25 de ani. Până în 2047 așadar, un sfert din cât încasează catalanii din drepturile tv se duc către fondul de investiții ”Sixt Street” (la care, se zice, Laporta a ajuns grație lui Florentino Perez, apropo de unele întrebări ce se tot pun despre relațiile ciudat de strânse între șefii celor două mari rivale). Drepturile tv din sezonul trecut au fost de 165 de milioane de euro și nu-s motive să credem că ele vor scădea. Să presupunem însă, pentru ușurarea calculelor, că media va fi de 150 de milioane pentru fiecare din următorii 25 de ani. Un sfert din aceste 150 de milioane înseamnă 37,5, înmulțit cu 25 de ani ne-ar da 937,5 milioane. Spre un miliard așadar. Atât vor lua cei de la ”Sixt Street” pentru cele 600 și ceva de milioane date acum. Good deal, ce-i drept.

Și totuși, Laporta nu avea altă soluție. Cum își poate plăti datoriile o echipă de fotbal ce nu e societate comercială, deci nu poate avea aport de capital? Ca mulți dintre oamenii ajunși într-o situație delicată, prin refinanțare. Ca să producă bani, un club de fotbal are nevoie de performanțe, pentru a face performanțe are nevoie de fotbaliști, iar pentru a cumpăra fotbaliști are nevoie de bani. Și aici se închide cercul. Laporta s-a inspirat tot de la amicul Florentino, a cărui campanie de achiziții din 2009 poate v-o amintiți, finanțată atunci, ce-i drept, și cu mult ajutor de la primăria Madridului.

Și-așa ne întoarcem la ”Clasico. Și la nevoia de rezultate imediate. Că tot a stat o bucată de vreme la Vegas, Laporta a jucat un soi de ”all inn”, dar i-a creionat lui Xavi un lot ce nu prea mai oferă niciun alibi. Presiunea se mută acum din birouri pe gazon, căci fotbalul zilelor noastre nu prea mai are răbdare.