Avertisment! Următorul paragraf este o ficțiune, aproape un pamflet, este extrem de puțin probabil ca lucrurile să se fi petrecut astfel în realitate.

”Hello, sunt Julia, nu pot vorbi acum, lăsați vă rog un mesaj după semnal”. La reședința Juliei Roberts din California, telefonul mobil sunase destul de insistent. Un număr de Anglia, necunoscut, așa că vedeta din <<Pretty Woman>> preferase să nu răspundă. ”Hola Julia, sunt Guardiola. Pep Guardiola. Îmi cer scuze că deranjez la ora asta, știu că e sâmbătă. Voiam doar să-ți spun că tocmai am câștigat Champions League cu echipa mea din Manchester, care, <<by the way>>, e Manchester City, nu Manchester United și nu joacă pe <<Old Trafford>>. Profit de ocazie să-ți fac o invitație, data viitoare când mai ajungi prin Manchester mi-ar face mare plăcere să ne faci o vizită. Sunt un mare fan, iar jucătorii mei s-ar bucura mult să te cunoască. Nu mai zic de cele două fete ale mele care te adoră. Repet, stadionul nostru nu e <<Old Trafford>>, dar, <<believe me>>, ies niște selfie-uri grozave acolo. <<Anyway>>, m-am lungit, sunt un pic euforic acum, dar ce voiam să-ți spun este că invitația e valabilă oricând vei găsi puțin timp. Noi suntem aici, nu avem de gând să ne mutăm prea curând”.

Textul de mai sus e așadar e o ficțiune. Bazată totuși pe o poveste reală, mica frustrare a lui Guardiola față de vizita pe care Julia Roberts a făcut-o pe ”Old Trafford”, nu pe ”Etihad” atunci când a poposit pentru o scurtă perioadă în Manchester.

Și-acum aterizăm abrupt în realitate. O realitate ce ne spune că Manchester City e, de sâmbătă seară, cea mai bună echipă din lume. Mult râvnitul trofeu, marele vis al ”cetățenilor” și uriașa obsesie a lui Guardiola a fost în cele din urmă câștigat. Sub privirile șeicului Mansour, proprietarul de drept al clubului Manchester City, care la Istanbul și-a văzut pe viu achiziția pentru prima dată din 2010 încoace.

Guardiola pune capăt astfel unei perioade în care nu i s-au numărat trofeele câștigate ci i s-a contabilizat doar cel pierdut. O perioadă în care a făcut din City ceea ce este astăzi, cheltuind mult, dar nu atât de mult precum se reped unii să certifice. În ultimii 5 ani, de exemplu, City e pe locul 4 la acest capitol, după Chelsea, Manchester United și FC Barcelona, cu doar câteva zeci de milioane de euro peste PSG și Real Madrid. Iar succesul de sâmbătă vine fix la capătul unui sezon pe care City l-a început cu un plus substanțial în balanța comercială vânzări vs cumpărări. În mod normal, Pep n-ar fi avut nevoie de această Ligă pentru ca valoarea să-i fie recunoscută și munca apreciată, dar în lumea în care trăim sunt mulți cei care dau verdicte fără să țină mereu seama de realitate. O marotă s-a diluat în momentul ăsta, cea conform căreia Pep nu poate câștiga acest trofeu fără Messi, culmea, fix în sezonul în care o alta s-a terminat, cea conform căreia Messi nu va lua niciodată Cupa Mondială. Fotbalul are legile lui, dar de cele mai multe ori și o justiție divină.

City a câștigat extrem de greu o finală pe care mulți o vedeau ușoară. A câștigat-o chiar de manieră haotică, explicabil oarecum ținând cont că s-a jucat în imperiul haosului numit Istanbul, și de-a dreptul eroică pe final. Cu o reușită a lui Rodri, dintr-o acțiune plecată de la Akanji. Doi jucători ce definesc exemplar ceea ce a făcut Guardiola la Manchester și e de ajuns să privim mai atent faza golului decisiv. La Dortmund, Akanji ar fi continuat acțiunea cu o simplă pasă de serviciu, spre dreapta. La City a căutat una filtrantă, în stilul lui De Bruyne. La Atletico, Rodri ar fi bubuit mingea cu ochii închiși, asta dacă nu cumva rămânea la acoperire, aproape de centrul terenului. La City a pus latul și a plasat-o la colț.

Guardiola nu mai are acum nevoie de Messi. Așa cum, la Istanbul, n-a avut nevoie nici de Haaland sau De Bruyne pentru a câștiga ”urecheata”. A avut nevoie de o echipă care să-i înțeleagă perfecționismul și minuțiozitatea. ”Relax, relax” le striga Pep alor săi, în momentele în care anxietatea părea să le invadeze creierele. Odată cu acest trofeu, va veni și relaxarea. Care aduce însă după sine o întrebare: cum poate fi oprită de-acum înainte City?

ONOAREA ȘI PARADOXUL INTERULUI

”The winner takes it all”, zice un referen al celor de la ABBA. Și cam așa e, învingătorul ia totul. Doar că după finala asta de la Istanbul cred că merită să-i amintim și pe învinși. Inter a făcut un meci mai mult decât demn și a a ieșit din scenă cu fruntea sus. Cât contează asta e greu de spus acum, cât îi încălzește asta pe suporterii Inter-ului, de asemenea. Probabil că foarte puțin. Însă realitatea ne spune că la Istanbul s-a întâmplat, în cele din urmă, ceea ce era normal să se întâmple. A câștigat echipa mai bună, cu jucători mai buni (cine de la Inter și-ar putea face loc în primul ”11” al lui City?), din campionatul mai bun, chiar dacă n-a făcut-o în maniera în care a demolat pur și simplu pe Real Madrid. Iar pentru asta meritele lui Simone Inzaghi și ale jucătorilor săi sunt incontestabile. Inter și-a depășit condiția, dar continuă să ofere un mare paradox. Mai exact un mare semn de întrebare: cum a putut echipa asta să rateze doi ani la rând titlul în Serie A?

Și ar mai fi o întrebare, pe care am văzut că și-o pun deja foarte mulți. Pentru Inter, acest eșec e un capăt de drum sau e un nou început?

P.S.1

În ultimele patru sezoane de Champions League, în zona eliminatorie (de la ”optimi” încolo așadar) City a pierdut doar 4 din cele 27 de partide disputate. Cu Tottenham (vă amintiți acel gol anulat lui Aguero pentru un ofsaid milimetric?), cu Lyon (un meci bizar, în anul de grație al pandemiei, 2020, în acel ”final 8” de la Lisabona), cu Chelsea (prima finală și deciziile ciudate ale lui Pep) și cu Real Madrid (vă amintiți ocaziile lui Grealish din finalul meciului de pe ”Bernabeu”?). Toate aceste eșecuri au însemnat eliminarea din competiție la nivel de detalii. În toate aceste meciuri, City a jucat mai bine decât adversarii. Singurul meci în care e greu de concluzionat că City a fost mai bună decât adversarul a fost finala de sâmbătă de la Istanbul. Poate de aceea a și fost câștigată.

P.S. 2

Manchester City a luat Liga Campionilor la 14 ani după ce a intrat în portofoliul celor de la Abu Dhabi. Chelsea a avut nevoie e 9 ani după ce a fost preluată de Roman Abramovic. PSG încă mai așteaptă. În fotbal, banii nu-s întotdeauna decisivi, dacă nu-s însoțiți de istorie.