Spaniolii au o vorbă: ”de puta madre”. Pentru cei care deja au făcut ochi mari, crezând că nu văd bine, sau pentru cei cărora deja le circulă indignarea prin cerebel, fac precizarea că limba spaniolă nu are bogăția celei române atunci când vine vorba de noțiuni suburbane, iar această aparent înjurătură merge la ei și-n context pozitiv. Un fel de ”uau”, spus în cuvinte inferioare. Îmi amintesc că pe când era la Real Madrid, Zinedine Zidane a caracterizat fix cu aceste cuvinte, la conferința de presă, prestația echipei sale după un derby cu Atletico. Câștigat.

Așa că, după alte două reprezentații ale Spaniei în aceste preliminarii, m-am gândit să preiau și eu din învățăturile lui Zizou. Fiindcă, da, Spania chiar joacă ”de puta madre”. Fie, ”uau!”, asta ca să nu se umple de revoltă cei mai pudibonzi. Campioana europeană este, astăzi, cam cea mai îndreptățită să revendice statutul de principală favorită la Mondialul de anul viitor, un fel de ”pole-position” dacă vă place mai mult. Chiar înaintea Argentinei, campioana mondială totuși, iar asta a zis-o inclusiv Lionel Scaloni, selecționerul lui Messi și compania.

E posibil ca Scaloni să încerce să scape de presiunea existentă pe umerii alor săi, nimic de zis. La fel de posibil e ca antrenorul argentinian, un tip extrem de educat, să caute să-i aducă un omagiu lui Luis de De la Fuente, omologul de pe banca ibericilor și, înainte de toate, profesorul său la școala de antrenori spaniolă. Pe care a absolvit-o cu brio, alături de alți foști jucători din La Liga, iar acum, pe repede înainte îmi vine-n cap numele lui Andoni Iraola, ale cărui performanțe în Premier League le putem observa la o privire mai atentă. Și alături de Gică Craioveanu, doar că lui ”Grande” i-a plăcut mai mult aerul confortabil din mass-media decât presiunea de pe băncile tehnice.

Revin la Spania. Și la selecționerul ei. Ca să observăm împreună cât de mult se pot schimba lucrurile în fotbalul ăsta. Spania de azi pare cu totul altă echipă decât cea care eșua lamentabil la Mondialul qatarez. Unde, ce să vezi!, antrenor era Luis Enrique, cel mai bun din lume astăzi. Ideile lui Luis Enrique funcționează de minune la PSG, dar la Spania nu prea, poate și pentru că Lucho e mai degrabă antrenor de club, cu tot ceea ce presupune asta, decât de ”națională”. De la Fuente pare exact omul potrivit la locul potrivit, în fruntea unei selecționate ce are o linie comună cu PSG: joacă la fel indiferent de cine intră în teren.

Spre deosebire de mulți selecționeri, iar aici cu părere de rău trebuie să-l includ și pe al nostru, De la Fuente nu-și dorește un rol de supraveghetor al antrenamentelor, pe care să le lase pe mâna secunzilor. Mi-a povestit asta chiar Gică Craioveanu, în proiectul nostru comun de pe canalul meu de Youtube. De la Fuente participă activ, se bagă, corectează, explică, reia anumite lucruri. O face el, din interior, nu de pe margine. Poate și de aici vine senzația că Spania aduce cu o echipă de club, cu trasee și automatisme, cu relații de joc bine conturate.

Ar mai trebui, poate, să vă spun că De la Fuente nu prinde Top 10 atunci când vine vorba de salarii în zona selecționerilor. Acolo unde lider detașat e Ancelotti, pe la mijloc e Cannavaro (dacă nu știați e selecționerul Uzbekistanului), iar locul 10 e al lui Scaloni, campionul mondial. Turneul final de la anul ne va spune cine merită și cine nu.

Bulgaria, ce decădere!

Spania a jucat marți seară cu Bulgaria. Pe care a învins-o cu mare lejeritate, bulgarii reușind performanța de a lua 10 goluri în 3 zile. Bine, din astea 10 două și le-au dat singuri, dar asta e altă poveste. Cu Turcia a fost 1-6, la Sofia, cu Spania a fost 0-4, dar putea să fie fără probleme 0-8, căci raportul șuturilor a fost 30-1, 10-0 pe poartă. Iar la cele pe poartă nu intră și barele, o chestie bizară, în paranteză fie spus, pe care eu n-o înțeleg. Bulgaria a coborât la un nivel absolut jenant pentru un fotbal ce a prins o semifinală de Mondial și a dat un Balon de Aur.

Noi ne-am raportat mereu la vecinii bulgari în multe lucruri. La unele pierdem, la altele nu. La fotbal, cu siguranță nu. Ca și noi, și ei au fost ultima dată la un Mondial în 1998, iar la un European în 2004. Noi, așa cum am fost și cum suntem, am mai prins ceva în această perioadă. Iar la capitolul infrastructură, stăm infinit mai bine.

Astăzi, selecționer al Bulgariei, cred totuși că interimar, e Aleksandar Dimitrov, urcat de la tineret. Cum o fi ajuns acolo, la tineret adică, e greu de spus, căci o simplă privire pe CV-ul lui ne arată că, după niște ani petrecuți în a doua și a treia ligă a țării vecine, a prins transferul carierei. În Indonezia. De fapt, în Papua, la Persipura Jayapura.

P.S.

Actualizând lista calificatelor la Mondialul din vara viitoare, pe lângă Uzbekistan și Iordania, avem Insulele Capului Verde. Au ratat la mustață Benin, Niger și Madagascar. Insula, nu filmul de desene animate. Căci, de fapt, asta tinde să devină Mondialul asta, un desen animat cu niște personaje ce vor face deliciul spectatorilor, sunt convins. N-a fost departe nici Noua Caledonie, se pregătesc Surinam și Jamaica. Și Curacao, insula, nu ”Blue Curacao”, ăla e cocktailul. Selecționer acolo e celebrul Dick Advocaat, care pesemne că, la 78 de ani, și-a dorit o vacanță plătită, nu bătaia asta de cap.

Iar în acest timp, Europa va lăsa acasă niște nume chiar importante. Nu la noi mă refer neapărat.

Și tot în acest timp, președintele FIFA se duce în Egipt, alături de puternicii lumii cu valizele lor nucleare, să fie prezent la semnarea păcii din Gaza. Invitat, se zice, chiar de Donald Trump. Ce-o fi căutat totuși Infantino acolo e o întrebare la care n-am răspuns. Cred că nici el.