Dacă e să ne uităm strict la titlu, se poate cred observa o lejeră exagerare. Pe care mi-o asum. Aveam alt titlu în minte, vi-l zic eu mai la coadă, dar m-am decis să-l păstrez pentru finală. Dacă o fi să-mi iasă. În plus, legătura cu ”quatorze juillet” era prea ofertantă ca să mai conteze micile detalii. Spun asta pentru că ceea ce s-a întâmplat marți la Dallas n-a fost chiar o revoluție. În sensul că Spania n-a revoluționat nimic în victoria contra Franței, doar a regăsit unele principii de la care nu abdicase în fapt niciodată, dar pe care le trecuse un pic în plan secund.

Principiul posesiei, mai exact. Al stăpânirii balonului. Care balon n-avea motive să se revolte, se simțea chiar bine printre spanioli, căci stăpânirea asta era extrem de suavă, cu multă grijă. Franța se prezenta la această semifinală cu dinamita sa din parcela ofensivă, cei 4 mușchetari aleși de Deschamps (cu surpriza Barcola în loc de Doue) având o imagine cel puțin intimidantă, construită începând din pauza primului meci, cu Senegal. Astfel că, la o amenințare atât de precisă, De La Fuente a revenit la vechea teorie a lui Johan Cruyff: ”cu cât stă mai mult mingea la noi, cu atât mai puțin stă la adversar”. De ce spun că a revenit? Pentru că, de exemplu la European, Spania a avut o abordare oarecum diferită, bazându-se atunci pe cele două ”avioane” din benzi și pe multe atacuri în profunzime. Într-un fel, De La Fuente a și fost obligat să adopte această strategie, fiindcă nici Nico William și nici Lamine nu erau, la ora meciului, ceea ce erau acum doi ani.

Zis și făcut. Revoluția spaniolă, hai să mergem pe ideea asta totuși, a reușit. În 90 de minute, Franța n-a adus cine știe ce pericol în zona porții lui Unai Simon, care n-a avut nevoie de nicio intervenție majoră, în afara celor ”de serviciu”. Mbappe și ai lui au fost scoși constant din zona lor de confort, iar asta i-a împiedicat să-și facă jocul. Atacantul lui Real Madrid a și descris situația la final, ”am fost mereu doi contra patru la mijloc”, ceea ce se poate interpreta și ca o mică înțepătură către Deschamps și a lui strategie. ”DD”-ul a părut, la rându-i, ușor arogant neschimbându-și în vreun fel abordarea, chit că-n față nu era Maroc și cu atât mai puțin Paraguay, dar, sincer, nici de condamnat nu prea poate fi, când lucrurile funcționaseră atât de bine până atunci. Cel de-al patrulea de care vorbea Mbappe era Alex Baena, mai degrabă mijlocaș decât extremă, trimis în luptă conform unui alt pricipiu, ”un mijlocaș în plus nu strică niciodată”, folosit și de Vicente Del Bosque în 2012, când n-a putut conta pe David Villa și l-a folosit în locul pe Fabregas.

Ca să organizezi o astfel de revoluție în jurul balonului, era nevoie fix de asta, de un organizator. Iar acesta nu putea fi Lamine, din motive lesne de intuit. Așa că a fost Rodri, despre a cărui prestație se vorbește puțin, dar care a stăpânit mijlocul terenului imperial de-a dreptul, cu o autoritate demnă de un Balon de Aur. Având și un locțiitor extrem de util în persoana lui Dani Olmo, despre care se vorbește și mai puțin. Și având ca gardă pretoriană doi oameni despre care aproape că nu se vorbește, Cubarsi și Laporte, fără de care această statistică uluitoare, un singur gol încasat de Spania în 7 meciuri, n-ar fi fost posibilă. Niciunul dintre numele pomenite în acest paragraf, nici măcar Rodri, nu se ridică la strălucirea celor din atacul Franței, însă această semifinală a arătat din nou o realitate pe care am întâlnit-o inclusiv în La Liga în ultimele două sezoane: forța grupului e uneori mai importantă decât valoarea individuală.

Iar aici, rolul selecționerului e esențial. Înainte de meci, am dat pe twitter peste o părere, una din multele, cu referire la formula de start a Spaniei: ”să joci fără Pedri într-un astfel de scenariu e ca și cum te-ai duce la nunta fetei tale fără cravată”. Venită din zona catalană a presei, dar pertinentă, într-un fel, ținând cont de ceea ce înseamnă Pedri la FC Barcelona și-n fotbalul spaniol. Ei bine uite că De La Fuente n-a ținut cont de modă, ci strict de formă, fiindcă, dacă e să fim corecți, Pedri n-a avut un Mondial cum ne-am fi așteptat. Și i-a ieșit, iar Pedri a reacționat cât se poate de firesc, fără mutre, dornic să ajute atunci s-a apelat la el. În aceeași situație a fost și Merino, om cu două calificări rezolvate prin merite proprii, dar care nu s-a arătat deloc deranjat de postura de rezervă într-un astfel de meci. Să știi să creezi și, mai apoi, să păstrezi o astfel de atmosferă într-o echipă națională e mare lucru, mai ales la turneu final atât de lung. Aici se regăsește, cred eu, argumentul principal al Spaniei înaintea finalei de duminică.

Am pomenit la început de titlul pe care l-am avut inițial în minte: ”De puta madre”. L-am mai dat, prin 2020, după un derby Real Madrid-Atletico, preluând cuvintele lui Zinedine Zidane, care a caracterizat astfel prestația echipei pe care o pregătea atunci. În limba spaniolă, expresia are conotațiile sale pozitive și se folosește deseori în context laudativ, deși se bazează, în principiu, pe cuvinte inferioare. Chiar așa a jucat Spania contra Franței, ”de puta madre”, tot ce-mi rămâne acum e să sper ca luni, după finală, problema titlului să fie rezolvată. Și a trofeului suprem, evident.