BUFFON, PIRLO, TOTTI, DE ROSSI. 4 CAMPIONI MONDIALI ÎNTR-UN MECI

BUFFON, PIRLO, TOTTI, DE ROSSI. 4 CAMPIONI MONDIALI ÎNTR-UN MECI

 

UPDATE

 Profit de de titlul de azi din Gazzetta dello Sport, ziar pe care l-am adăugat, alături de altele, la obișnuita revistă a presei pe care o fac de ceva vreme, pentru a-i aduce un omagiu celui care, cu golul său fantastic de sîmbătă, a decis meciul cu Juventus: ”AVE TOTTI!”.

Cine nu a văzut meciul, poate revedea momentele esențiale AICI

Mă număr printre cei care am zis că rolul lui Totti în actuala echipă a Romei, influența sa în vestiar și personalitatea sa uriașă pot dăuna echipei. Toti de azi nu mai e cel de acum 10 ani, pentru că nici unul dintre noi nu mai e cel de acum 10 ani. Însă atunci cînd dă astfel de goluri, parcă nu mai ai cum să-i spui ceva, nu mai ai cum să pui vreun semn de întrebare în dreptul numelui său. E limpede că la Roma va rămîne atît timp cît va dori el.

 

Și aș mai adăuga ceva. Această încălzire exact în fața peluzei suporterilor. Nu știu cine a avut această idee, dar cred că a fost una excelentă. Un doping moral fantastic pentru o echipă trecură prin multe episoade de turbulență de-a lungul acestui sezon

În rest, tot ce am scris mai jos rămîne valabil. A fost o plăcere să-i revăd pe cei 4 campioni mondiali din 2006. Cineva mi-a atras atenția că și Barzagli a fost campion mondial în 2006. De acord, dar rolul lui n-a fost precum al celor 4 menționați în titlu.

Roma – Juventus. Unul dintre meciurile etapei din Serie A. Unul dintre meciurile ”cu nume” din Italia. O rivalitate veche, din care s-au născut mari rezultate, mari echipe și mari campioni.

Nu vreau să mă refer în cele ce urmează la partida în sine. Locul 1 contra locul 9, un afiș nu tocmai favorabil. Juve vine după victoria clară de la Glasgow și încearcă să se calmeze. Roma, la rîndu-i, încearcă și ea să se calmeze după despărțirea de ”boemul” Zeman și să găsească formula de compromis care s-o ajute să termine cu bine sezonul.

Vreau să mă refer la 4 dintre protagoniștii partidei. Buffon și Pirlo la Juve, Totti și De Rossi la Roma. Ce-i unește pe acești 4 super-fotbaliști? Culoarea albastră a tricourilor Italiei, campioană mondială în 2006. A vedea laolaltă 4 campioni mondiali, 4 reprezentanți ai unei generații excepționale, care a adus squadrei azzurra cea de-a patra steluță pe tricouri în dreptul titlurilor mondiale, iată un adevărat privilegiu. Iată un motiv de a urmări acest meci!

Am fost la Mondialul din 2006. De la început pînă la sfîrșit. Am fost aproape de Italia din considerente… geografice. ”Casa Azzurra”, o idee excelentă a federației de la Roma, era un loc deschis tuturor jurnaliștilor acreditați la acest Mondial. Pentru asta fusese închiriat stadionul din Duisburg și remodelat, cu tot ce era necesar. Teren de antrenament, dar și studiouri speciale de televiziune (atunci, în Italia, Mondialul a fost transmis și de RAI și de SKY), spații amenajate pentru ziariștii de presă scrisă, dar și cafenele și restaurante. Care erau dintre cele mai căutate, din cîteva motive simple: făceau cea mai bună cafea, găseai cele mai bune paste și pizza din împrejurimi, dar și pentru că aveai șansa să te ciocnești de un Paolo Rossi, de un Bergomi, de un Maldini, de un Vialli sau de un Capello, toți aceștia trecuți în tabăra jurnaliștilor pe perioada turneului final.

Am fost la acel Mondial împreună cu Andrei Vochin. Noi stăteam la Koln, dar preferam să mergem la Casa Azzurra de la Duisburg decît la centrul de presă oficial de la stadionul din Koln. Era un pic mai departe, dar pe autostrăzile din Germania nu se simțea, plus că împrumutasem un GPS de la prietenul Vlad Enăchescu, care era la TVR în acele vremuri și avusese inspirația să-și aducă din țară acest dispozitiv, pe atunci, 2006 nu uitați, nu atît de comun.

Ne-am identificat într-un fel cu italienii. Știam prin ce trecuseră, scandalul Calciopoli era în floare, și le admiram puterea de regenerare. Cînd vorbești despre fotbal cu un italian de rînd rămîi impresionat de felul în care pune problema, de felul în care gîndește. Dar cînd vorbești despre fotbal cu un jurnalist italian e un soi de meditație, e un prilej de a descifra  felul lor de a privi acest sport, de a înțelege de ce în Italia scorul perfect e 0-0 sau de a asculta teorii legate de catenaccio.

Apropo de catenaccio. Îmi spunea un prieten italian, mort după fotbal evident, o chestie simpatică: ”Toată lumea l-a lăudat pe Ferguson pentru cum l-a pus pe Rooney să facă faza defensivă la meciul cu Real. Dacă se întîmpla asta cu un antrenor italian era făcut zob”.

Italia a avut în 2006 poate cea mai frumoasă echipă din istoria fotbalului său. E posibil să mă înșel, dar eu unul niciodată n-am văzut la un loc atîtea talente, atîția fotbaliști exponențiali. Printre ei Buffon, Pirlo, Totti și De Rossi, ca să revin la motivul acestui articol.

Și, în final, așa cum v-am obișnuit, imagini. Vă propun o trecere în revistă a partidelor Italiei de la Mondialul din 2006 prin intermediul unui mixaj, în două părți, de introduceri realizate de Fabio Carresa, unul dintre cei mai buni comentatori de la SKY.

PARTEA 1

PARTEA A 2-A

Și, pentru final, o trecere în revistă a unui drum încheiat cu victoria de la Berlin, împotriva Franței

Și dacă tot am amintit de SKY Italia, nu pot să mă abțin să nu vă ofer cel mai frumos promo pe care eu unul l-am văzut pentru un eveniment sportiv: finala de la Berlin din 2006.

MOURINHO VS FERGUSON. DUELUL FILMELOR DOCUMENTARE

MOURINHO VS FERGUSON. DUELUL FILMELOR DOCUMENTARE

 

Așa cum v-ați obișnuit poate, în week-end vă propun și altfel de subiecte. Unele bazate mai puțin pe cuvinte și mai mult pe imagini. Sînt foarte multe filmulețe sau chiar filme pe youtube avînd ca temă fotbalul și cred că merită să fie văzute. Nu sînt din păcate traduse în limba română, dar pînă la urmă cred că asta nu e o mare problemă. Ba chiar poate să fie un beneficiu, mai exersăm limbile străine.

Pentru azi vă propun să continuăm superduelul din Champions League dintre Jose Mourinho și Sir Alex Ferguson. Am scris și în avancronica partidei, dar și atunci cînd am comentat cele întîmplate pe ”Bernabeu”, sînt cei mai buni antrenori din lume la ora actuală. Felul în care gîndesc meciurile e unic, felul în care-și fac meseria e, de fapt, unic.

Vă ofer cîte două  filme documentare avîndu-i pe cei doi drept protagoniști. Veți descoperi multe imagini inedite, dar și multe pe care, probabil, le-ați mai văzut.

Vizionare plăcută!

Primele sînt despre Sir Alex Ferguson. Sînt ceva mai vechi, dar merită.

 

Următoarele două sînt despre Jose Mourinho?

 

Iar pentru final, vă ofer, ca bonus, documentarul realizat de Real Madrid TV atunci cind Jose Mourinho a împlinit 50 de ani. Are cîteva minute:

CRISTIANO RONALDO ȘI SURPRIZELE LUI SIR ALEX FERGUSON PENTRU MOURINHO

CRISTIANO RONALDO ȘI SURPRIZELE LUI SIR ALEX FERGUSON PENTRU MOURINHO

 

1-1 cu Barcelona, în Cupă, 1-1 cu Manchester United, în Ligă. Doi adversari diferiți, două meciuri tur, două competiții eliminatorii, același rezultat. Dar două stări de spirit complet distincte.

Dacă după 1-1 cu Barcelona lumea a plecat încîntată de pe ”Bernabeu”, iar egalul, am fost pe stadion și am văzut, a fost sărbătorit ca o mare victorie, acum, deși n-am mai fost pe stadion, cred că percepția a fost mai degrabă de nemulțumire. Cu Barcelona, Madridul avusese mari probleme de lot, ceea ce cu United nu s-a întîmplat. Cu Barcelona, Madridul scăpase mai degrabă cu bine dintr-un meci dominat de adversari, cu Manchester, Madridul mai degrabă a scăpat victoria printre degete, căci meciul l-a dominat destul de clar.

 Am spus de o sută de ori că problema Barcelonei e că adversarii i-au învățat stilul și procedează în consecință. La fel începe să se întîmple și cu Real Madrid. Cu Mourinho, Real Madrid a devenit cea mai reactivă echipă din lume, cu contraatacul cel mai rapid, viguros, potent și productiv. A spus-o chiar Sir Alex Ferguson la conferința de presă. Astfel că și-a făcut o tactică prin care să nu permită Realului să contraatace. Sau, mă rog, să încerce. În mare măsură i-a reușit, cel puțin în repriza a doua, cînd avînd golul lui Welbeck în sacoșă, Manchester United a ieșit rar din propria jumătate, limitîndu-se la contraatacuri sporadice, care au scos în evidență, cred eu, clasa uriașă a lui Robin Van Persie. Un fel de ”ia mingea și ataca-ma”, la care eu aș mai adăuga două cuvinte esentiale: ”DACĂ POȚI”.

Problema Realului e că atunci cînd atacă pozițional devine extrem de previzibil. Cu excepția lui Ozil, care mai mereu termină benzina pe la minutul 70, nu are pasatori de nivelul lui Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi. De la patru jucători mai repede vine o soluție decît de la unul singur. Real are un Cristiano Ronaldo fenomenal, dar după el nu prea mai vine nimeni. Benzema are un sezon oribil, la fel și Higuain, deși la ”Pipita” trebuie să luăm în calcul accidentările. În mod normal, aici trebuie să se orienteze Florentino Perez în mercato, la această poziție, cea e vîrf de careu. Cu Manchester, Cristiano a jucat mai mult în centru decît în bandă, asta deși acolo era un Rafael extrem de vulnerabil, ba și cu cartonaș galben. Ideal ar fi fost un Cristiano multiplicat, dar asta nu se poate. Oricum, mie tot mi se pare o greșeală că Madridul n-a insistat mai mult în repriza a doua pe partea lui Rafael.

 Revenind la Manchester și la jocul său. Părerile sînt împărțite. Sir Alex și-a jucat cartea. Miza e imensă, să recunoaștem. Își mai aduce aminte cineva cum a jucat Manchester United în semifinala cu Barcelona din sezonul 2007-2008? În ambele manșe? A fost 0-0 pe ”Camp Nou” și 1-0 pe ”Old Trafford”. Eu îmi amintesc, pentru că am comentat de cîteva ori aceste meciuri la un magazin Barcelona TV, care se difuza pe un post de televiziune, Sport Klub, remarcabil într-o vreme, dar dispărut urmare a unui management penibil și îmbibat în alcool. În acele meciuri, Manchester a jucat cam la fel, deși Barcelona de atunci, ultimele suflări ale echipei lui Rijkaard și Ronaldinho, era o ruină. Cel puțin returul de pe ”Old Trafford”, după un gol fantastic al lui Scholes, a semănat perfect cu repriza a doua de aseară. Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu? Iritarea lui Mourinho a fost evidentă la conferința de presă, dar a fost suficient de condescendent față de Sir Alex ca să nu-l atace. Însă acel mesaj, ”pe teren propriu, cu filozofia existentă în Anglia, nu cred că va putea juca atît de aproape de propriul careu”e o mică înțepătură. Pentru cine are creier să o simtă. Iar Sir Alex are.

Am scris în avancronică despre ”Duelul Giganților”. Pînă la urmă, o echipă de fotbal joacă pentru a cîștiga, nu pentru a fi gigant. Gigant ești atunci cînd cîștigi. Întrebarea mea este: contează sau nu cum cîștigi?



Manchester United și-a dat-o, cum se zice în peluză, parte-n parte cu Barcelona în două finale. Și n-a uitat nimeni cum a ieșit, n-a uitat nimeni că în 2009, cu o superechipă în care erau și Cristiano, și Tevez, și Van der Sar, plus toți ceilalți la apogeul carierei, a luat un 2-0 scurt de la un adversar cu o apărare improvizată, n-a uitat nimeni mîinile tremurînde ale lui Sir Alex, din 2009, de pe ”Wembley”. A învățat din lecțiile alea, a aplicat ce mai aplicase, vezi dubla cu Barcelona din 2008 și, deocamdată, i-a ieșit. Judecata se va face pe terenul lui, pe ”Teatrul Viselor”.

Nu vreau să mă refer din nou la Cristiano Ronaldo. Am scris despre felul în care se antrenează, despre ceea ce reprezintă el pentru Real, despre viitorul lui. Devine monoton, la fel cum monotonă e și dezbaterea Messi sau Cristiano, în loc să ne bucurăm că-i putem admira pe amîndoi, noi ne certăm pe cine e mai bun.

 Vreau să mă refer în schimb la Rooney. A făcut un meci colosal din punct de vedere al sacrificiului pentru echipă. Dar mie mi se pare că Rooney e foarte mare pentru că alții se tem de el, nu pentru că el poate juca și rolul de mijlocaș defensiv. Rooney e mare atunci cînd se apără în zona propriului careu, dar e imens cînd atacă în careul advers. E ”Rooney, the goal machine” nu ”Rooney, the bodyguard”. E totuși o lecție pe care o dă Rooney tuturor jucătorilor cu multe figuri și puține realizări, acest devotament pentru un club, dar și pentru un antrenor. Poate nu i-a convenit ce joacă, cred că nu i-a convenit ce joacă, dar e vorba de o echipă și de interesele ei, e vorba de un antrenor căruia îi respecți deciziile pentru că nu-i pui la îndoială priceperea.

M-am referit un pic, mai sus, și la Van Persie. Și la Benzema. Aș vrea s-o fac din nou, pe scurt. Imaginați-vă că Van Persie juca aseară la Real Madrid! Atît.

Și aș mai vrea să mă refer la De Gea. A fost senzațional. A fost criticat, analizat, persiflat. Se spune că nu-i fericit la Manchester, că nu s-a acomodat cu orașul, cu lima, cu mîncarea. Înainte să ne repezim să-l facem zob pentru asta să ne gîndim că pot fi motive pertinente. Adevărul e că, dacă-l privim cu atenție, nu are o față care să inspire siguranță. Dar e foarte tînăr, pentru un portar mai ales, și va ajunge foarte mare pentru că are calități. Să fim sănătoși cu toții și să vorbim despre el peste 10 ani.

Și încă o observație. Cu mîna pe calendar. Marți, 26 februarie, returul cu Barcelona din Cupă. Sîmbătă 2 martie, meciul cu Barcelona din Primera. Marți, 5 martie, returul cu Manchester United. Acesta e programul Realului. Un meci de campionat mai mult pentru orgoliu, plus două finale, la care pleacă într-un mic dezavantaj. De aici încolo, fiecare e liber să facă pronosticuri.

P.S. Am lăsat la urmă această imagine. E sub genericul ”fără comentarii”.

 

VALVERDE DE PARIS

VALVERDE DE PARIS

M-am numărat printre cei care credeau că PSG nu va avea un meci ușor la Valencia. Am și scris-o, tot aici, pe acest blog Mizam pe ”Mestalla”, pe capacitatea de luptă a Valenciei pe care am văzut-o cu Barcelona, pe absența lui Thiago Silva din apărarea parizienilor, dar și pe eventuale carențe pe faza defensivă ale echipei lui Ancelotti, plină de fotbaliști ofensivi.

În general mi-a ieșit avancronica. Un singur aspect mi-a scăpat. Nu m-am gîndit că Ancelotti va forța cu tripleta Pastore-Lavezzi-Lucas Moura de la început, toți 3 împreună. Mă gîndeam că Menez nu trebuie să lipsească, pentru că era într-o formă deosebită. Ei bine, uite că a lipsit. Iar lui Ancelotti i-a ieșit perfect. Cei trei de care vorbeam au făcut o partidă fenomenală, au destabilizat continuu o apărare greoaie, mult mai imobilă decît cea a francezilor, de la care se aștepta această caracteristică, mai ales că lipsea Thiago Silva.

 Valencia a avut mingea în acest meci. A se citi posesia. Dar asta nu garantează rezultatul positiv. PSG-ul a avut spațiile oferite de adversar. Cu generozitate, căci deplasarea în teren a băieților lui Valverde a fost lentă și, în unele momente, greu de înțeles. Valencia a avut și posesie, dar a și alergat mai mult. PSG a avut mai puțin mingea, a alergat mai puțin, dar a făcut-o cu mult folos.

Rezultatul e, la cum s-a jucat, bun pentru Valencia. Și asta pentru că, la pauză, Valverde l-a scos pe Banega, cel mai slab de pe tern în prima parte. L-a mai scos și pe Jonas, care n-a produs nici el mai nimic și a schimbat sistemul. Valdez lîngă Soldado și Canales pe zona lui Lucas Moura. Ancelotti a înțeles mișcarea și a mutat la rîndu-i cu Chantome în locul lui Moura, ca să echilibreze terenul.

Ibrahimovici și-a făcut numărul. E un fotbalist colosal. Are însă carențe evidente la nivel disciplinar. Aș îndrăzni să spun că are carențe la nivel de educație, o educație cam precară primită, după cum chiar el a recunoscut, în copilărie. E absolut anormal să faci ceea ce a făcut el, într-un moment în care nervii nu-și aveau justificare. Va lipsi la retur, dar mai rău pentru PSG e că va lipsi și Verratti. A jucat iar senzațional și este un jucător de care vom mai auzi. PSG-ul a pus mîna pe o bijuterie și a plătit destul de puțin pentru ea. Juventus l-a vrut, Conte a fost convins că va semna și, se spune, s-a enervat teribil cînd a auzit că pleacă la Paris. Fără Verratti și fără Ibra, cu acest 1-2 final, meciul retur oferă o oarecare doză de neprevăzut.

 Pe care, de exemplu, nu o oferă celălalt joc. Juventus a bătut cu 3-0 la Glasgow, așa că returul e doar un fel de obligație de serviciu. E o diferență prea mare între cele două echipe, dar mai ales între cele două campionate! Rămași fără rivalul de la Rangers (acum federația scoțiană studiază posibilitatea de a o reprimi pe Rangers în prima ligă, tocmai pentru că și-a dat seama că a distrus o competiție ce se menținea doar grație acestui duel) cei de la Celtic n-au obișnuința torinezilor de a juca la nivel înalt de concentrare aproape meci de meci. Și nici n-au lotul lui Juve.

S-a văzut de altfel din modul în care a fost făcut primul ”11” la unii și la ceilalți. La Celtic a jucat Ambrose, deși venise de cîteva ore de la Cupa Africii, la Juve n-a jucat Asamoah, deși el venise un pic mai devreme. În rest, cum anticipam și în avancronică, Juve și-a impus plusul de viteză pe benzi și în zona greoilor fundași centrali scoțieni, dar și știința jocului pe care o oferă o linie de mijloc foarte bună, Pirlo-Vidal-Marchisio.

Nici măcar atmosfera, extrem de frumoasă, ca de obicei pe ”Celtic Park” n-a mai contat.

 

 

P.S. A fost și Beckham la meci. Ceea ce a stîrnit o întreagă nebunie la Valencia. Cred că Beckham foloseste mai mult în afara terenului decît pe teren.

REAL MADRID-MANCHESTER UNITED: DUELUL GIGANȚILOR

REAL MADRID-MANCHESTER UNITED: DUELUL GIGANȚILOR

E meciul meciurilor, duelul duelurilor. Mama și tata tuturor derbyurilor, ca sa parafrazăm o caracterizare a unui ”clasic” al Angliei. Sigur, e o ușoară exagerare aici. Așa vom zice dacă, de exemplu, în sferturi sau semifinale vom avea Manchester United-Barcelona, Real-Barcelona, Barcelona-Bayern sau Real-Bayern. E o ușoară exagerare, de acord, dar astăzi e ceea ce se simte în aer. Ce-o fi mai încolo o să vedem, azi, Real Madrid – Manchester United sună senzațional.

Am putea reduce afișul la Cristiano Ronaldo. Împotriva fostei sale echipe, în fața celor care l-au ridicat spre vîrfurile fotbalului. Bla, bla, bla. Am putea să discutăm despre duelul Mourinho-Ferguson, probabil cei mai buni antrenori ai momentului, în condițiile în care Guardiola se odihnește de cîteva luni. Bla, bla, bla din nou. Ar fi nedrept să reducem această colosală confruntare la simple dueluri particulare.

 Sînt atît de multe de spus și scris despre acest meci că nici nu știu de unde să încep. Cei care cred că un meci de fotbal, în ziua de azi, la acest nivel, e o simplă goană după minge a unor băieți în pantaloni scurți, care se așează pe teren după îi taie capul și se deplasează după cum le vine în minte, ar face bine să nu mai citească în continuare, să se ocupe de altceva pînă diseară, cînd se vor uita la meci și nu vor dori să înțeleagă ce se întîmplă.

Nu rîdeți, voi cei care continuați să citiți, sînt mulți cei care fac parte din categoria de mai sus.

E un mare paradox în situația actuală a celor două echipe. Manchester United nu lasă senzația că ar avea un lot atît de puternic ca altădată, dar conduce autoritar în Premier League. De partea cealaltă, Real Madrid are poate cel mai bun lot din ultimii ani, după unii cel mai bun din istorie, dar e departe de Barcelona în Primera Division și a avut cîteva prestații jenante în acest sezon. Și totuși, în meciurile mari, cu adversari adevărați, Madridul a arătat o putere de regenerare extraordinară, o forță fantastică, a arătat ca o echipă care poate cîștiga în fața oricui.

Cred că asta e marea problemă a lui Sir Alex Ferguson. Această forță a Realului. În mod normal, sistemul său e clar, cu doi ”închizători”, doi jucători de bandă și cei doi ”fantastici” pe fază de atac. Există însă o mare problemă și în mod sigur Ferguson o știe. Echipa nu-i întotdeauna foarte scurtă, foarte compactă, apar deseori spați mari între linii. Asta în principal pentru că apărarea tinde să rămînă în zona propriului careu, ca nu cumva fundașii să fie surprinși cu o pasă lungă, peste ei, cam cum s-a întîmplat, de exemplu, la primul gol al lui Juve de la Glasgow. Pe de altă parte, Van Persie se menține mult în zona careului advers, unde e letal, lăsîndu-i doar lui Rooney varianta de a face legătura între compartimente. Rar îl vedem pe Van Persie alergînd cu mingea la picior zeci de metri, făcînd diagonale sau intrînd în combinații. Zona sa e careul. Consecința e o echipă cam lungă, ceea ce în Premier League nu e o mare problemă, cu excepția cîtorva meciuri, în schimb în fața unui Real Madrid care caută aceste spații poate fi fatal.

Meciul e în dublă manșă, returul e pe ”Old Trafford”, astfel că, oricît de frumos ar suna pentru fani ”mergem să batem pe orice stadion” , pe ”Bernabeu” obiectivul principal e să nu iei gol. Dacă reușești să dai e perfect, dacă reușești să nu iei și să dai e mai mult ca perfect.

În mod logic echipele sînt cele pe care le vedeți. Cu Valencia în dreapta, în încercarea de ajutorare a lui Rafael, căci e banda lui Cristiano. Rafael e departe de a fi un fundaș lateral de siguranță, e pe undeva veriga slabă a apărării. De aceea Valencia cred că e obligatoriu în acea zonă. Pe partea cealaltă, Evra oferă mult mai multe garanții, iar noua sa orientare ofensivă se constituie într-o problemă, dar pentru Mourinho. Ajungem însă și la Real, în curînd. Am un semn de întrebare în privința lui Nani, care e de multe ori indolent, dar nici prezența lui Welbeck nu-mi sună prea bine.

 N-ar fi straniu deci să vedem o linie de mijloc mai sigură, cu 3 închizători. Sir Alex a probat acest sistem de cîteva ori, ultima dată cu Tottenham, coincidență echipa fostului asistent al lui Mourinho, cu o filozofie asemănătoare. Asta înseamnă mutarea lui Cleverley spre stînga și plasarea lui Phil Jones în centru, fie în fața celor doi fundași centrali, care ar trebui să fie Vidici și Ferdinand, fie mai sus, fix în zona lui Xabi Alonso. Exact așa a gîndit Jurgen Klopp contra Realului, iar Borussia Dortmund e mult mai ofensivă, prin construcție, decît United. La Dortmund, Borussia a bătut pe Real oferindu-le madrilenilor mingea, dar blocîndu-l, prin efortul colosal al lui Mario Gotze, pe Xabi Alonso, ceea ce a dus la diminuarea fluidității în joc prin crearea de mari probleme la prima pasă.

În plus, se știe că Realului nu-i surîde ideea de a construi. Mult mai bine îi vine un meci în care o face adversarul. E cea mai reactivă echipă din lume, iar Ferguson n-are cum să nu știe asta, la fel cum a știut și Klopp.

Un scurt detaliu, și cu asta facem trecerea la Madrid. La conferința de presă, Mourinho a venit cu Essien. De regulă era însoțit de un titular, mai ales că în față avea presa engleză, pe care atît o regretă. Ar vrea să însemne asta că va juca Essien? Puțin probabil, zic eu, dar nu imposibil. Ce-ați zice de un Essien care să-l blocheze pe Rooney în linia de mijloc? Într-un triunghi de mijlocași centrali, cu Alonso și Khedira, pe care și Mourinho l-a mai încercat. Pentru United, orice pierdere a balonului de către Rooney, în zona de mijloc, poate fi dramatică. E posibilă și varianta Essien ca fundaș dreapta și Arbeloa în stînga, căci Coentrao a avut prestații oscilante în această zonă. E o poziție delicată la Madrid cea de fundaș stînga, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar dacă adversarul aduce doi jucători acolo deja face superioritate.



La Real, nu cred că va juca Pepe. Ar fi straniu. După două luni de pauză să reapari tocmai în fața lui Van Persie e cam riscant. Varane a jucat perfect cu Barcelona, iar o pereche Ramos-Varane asigură și un plus pe zona de anticipație. Cred că va juca Benzema, e mult mai intuitiv decît Higuain și mult mai periculos în gura porții. În rest Ozil, Di Maria (dacă nu cumva se aplica varianta cu 3 mijlocași, caz în care poate apărea inclusiv Modrici) și, bineînțeles, Cristiano.

Plus eternul ”Santiago Bernabeu”. Acel ”miedo escenico” de care tot vorbesc madrilenii. Am fost de multe ori pe ”Bernabeu”. De mai multe ori ca pe Giulești, de exemplu, asta ca să nu vorbesc de alte stadioane in țară. Atunci cînd se cîntă imnul Realului, pus foarte foarte tare la boxe, evident ca o încercare de intimidare, îți dai seama ce înseamnă Real Madrid. Mie, unul, mi se face mereu pielea de găină. Cînd îți cîntă Placido Domingo imnul e deja altceva, nu?

Dar Manchester United nu e echipa, istoric vorbind, care să se teamă. A trecut prin atîtea, un imn și un stadion ostil nu sînt chiar de speriat. E un meci pe cinste. Eu unul abia aștept să-l văd și să-l comentez.

 

CELTIC-JUVE: UN ”NEVER WALK ALONE” PENTRU O ”BĂTRÎNĂ DOAMNĂ”

CELTIC-JUVE: UN ”NEVER WALK ALONE” PENTRU O ”BĂTRÎNĂ DOAMNĂ”

Probabil că la momentul tragerii la sorți cei de la Juventus s-au declarat mulțumiți. Celtic era unul dintre adversarii preferați pentru toate cîștigătoarele de grupă, așa cum a fost Juve.

Campioana Italiei are prima șansă în contextul global al dublei manșe. Dar atenție la Celtic, căci scoțienii sînt capabili de surprize, în special pe Celtic Park, unde atmosfera va fi infernală pentru italieni. Exemplul meciului cu Barcelona, cîștigat de Celtic cu o posesie de doar 16 procente, e încă proaspăt. Echipa lui Neil Lennon, ce nu va semăna prea mult cu cea pe care am văzut-o în ”amicalul” cu Steaua, e o tipică reprezentantă a vechiului fotbal britanic. Multă energie, multă alergătură, puțină construcție dar destulă agresivitate, mingi înalte spre careul lui Buffon. Samaras ar fi referința acolo. Grecul e puternic, dar cam fără viteză. Cu toate astea, rămîne cel mai tehnic om al scoțienilor. Luptele sale cu Barzagli și Bonucci, căci se lasă cu predileție spre dreapta, vor fi interesante. Probabil că lîngă Samaras va juca Garry Hooper, 44 de goluri în 63 de partide, un tip foarte eficient în fața porții. Eficient și mult mai rapid e Forrest, omul de bandă stîngă.

Zona de mijloc, se presupune, va fi cîmpul de bătaie. Dar aici tripleta Pirlo-Vidal-Marchisio ar trebui să știe cum să gestioneze posesia. Așa ceva, Celtic nu are în echipă. Victor Wanyama e un fel de Essien în vremurile bune și cred că va fi în mercato în această vară. Probabil că Neil Lennon va căuta să pună un om care să-l tamponeze pe Pirlo e fiecare dată cînd va fi în situație de a primi, dar nu-s convins că Wanyama va fi acesta.

Apărarea lui Celtic e lentă. Pe zonă centrală, Wilson și Ambrose, dacă va juca acesta din urmă, sînt extrem de duri, dar un atacant cu rapiditatea lui Matri, agilitatea lui Giovinco și tehnica lui Vucinici le va pune mari probleme. Cît despre benzi, Asamoah ar trebui să-și impună viteza pe partea sa, în vreme ce dincolo, duelul Lichtsteiner-Lustig pare cel mai echilibrat din tot frontul de luptă.

Cît despre atmosferă. Pfff, va fi splendidă! Scoțienii se laudă că la ei sună mai bine ”You`ll never walk alone” decît pe Anfield. Și că, în general, ambianța e grozavă. Imaginile de mai jos o demonstrează. Pentru scoțieni, fotbalul în sine e o sărbătoare, iar a cînta pe stadion e ceva obișnuit.

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă