Înaintea meciului de pe ”Stamford Bridge”, citeam un interviu dat de Marco Verratti. Italianul povestea, printre multe altele, o întîmplare cu Zlatan Ibrahimovici ca protagonist. Petrecută în sezonul 2012-2013, la un meci foarte important pentru PSG în tentativa de a cîștiga campionatul. Povestește Verratti, fără să precizeze despre ce meci e vorba: ”Jocul nu ne mergea prea bine, iar Ancelotti era cam alb la față, pe margine. La un moment dat, Zlatan s-a dus la el și la întrebat: <<Mister, crezi în Dumnezeu?>>. Evident, Ancelotti i-a răspuns că da. La care Zlatan i-a zis: <<atunci stai liniștit, sînt aici și o să te ajut că cîștigi meciul ăsta >>. Ceea ce s-a și întîmplat”.
Că Zlatan Ibrahimovici se crede un Dumnezeu pe pămîntul fotbaliștilor se știe. Poate că o face în glumă, poate că o face doar ca să mai destindă atmosfera uneori încărcată, e posibil. Dar nu și foarte probabil, cunoscînd cîte ceva din istoricul acestui mare fotbalist. Care ar fi putut deveni uriaș, pe baza talentului imens de care dispune, dacă acest talent ar fi fost însoțit și de o doză mai mare de seriozitate. Una e să te crezi bun, e chiar recomandabil, căci ajută la obținerea performanțelor oferindu-ți o stare mentală adecvată, alta e să te crezi superior celorlalți și să pui propriul ego mai presus de cel al echipei, ce ar trebui să fie pe primul plan.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
După meciul tur de la Paris încercam să-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan Ibrahimovici în Champions League. N-am reușit, poate și de aici faptul că trofeul acesta îi rezistă, la fel ca și Balonul de Aur. E greu să iei Balonul de Aur cînd în Champions League ești mediocru, iar echipa ta națională nu-ți oferă perspective. Mă gîndeam că returul de la Londra ar fi momentul ideal pentru suedez. N-a fost, ba dimpotrivă, era aproape să devină principalul factor al unei noi eliminări premature a PSG-ului. Că nu s-a întîmplat așa, e meritul celorlalți jucători, dar și al lui Blanc, pe care l-am criticat deseori aici ori la emisiuni. Iar Marco Verrati, cel cu care am deschis acest text, merită o statuie pentru partida memorabilă pe care a făcut-o. Rar am văzut un fotbalist de 22 de ani să domine centrul terenului așa cum a făcut-o Verratti, cu echipa sa în inferioritate numerică. El și Pastore, o altă prestație colosală, au făcut ca eliminarea lui Zlatan să treacă de multe ori neobservată.
Să ne înțelegem! Am spus-o și la Euro Fotbal, iar Ion Crăciunescu mi-a confirmat părerea. Eliminarea lui Ibrahimovici e forțată. N-aș zice gratuită, pentru că suedezul pune piciorul foarte tare acolo, așa cum a mai făcut-o în multe situații. Care situații trebuie să-i fi apărut în minte lui Bjorn Kuipers, arbitrul finalei Europa League din 2013 și al finalei Champions League din 2014, ca niște instantanee fotografice. La asta adăugăm și presiunea exercitată de englezi, care s-au repezit la arbitrul olandez ca la un hoț de buzunare prins într-un metrou aglomerat, evident o strategie ”a la Mou”, căci lucrurile astea se întîmplau frecvent la meciurile Realului. Și avem iată o posibilă explicație a unei eliminări excesive. Pe de altă parte, acum mai bine de 10 ani, cînd cu celebra eliminare a lui Jorge Andrade, în semifinala Porto-Depor, pentru o scatoalcă aplicată, în glumă, prietenului său foarte bun Deco, pe atunci la Porto, în 2004 deci Mourinho expunea o teorie: ”Nu-i da niciodată prilejul arbitrului să te judece. Pentru că se poate ca judecata să fie greșită”. E exact ceea ce a făcut Ibrahimovici, al cărui număr de eliminări în Champions League, egal cu al pitbull-ului cu ochelari Edgar Davids, e un argument în favoarea arbitrului. Care aici a greșit, e limpede, dar are circumstanțe.
Cineva m-a întrebat imediat după partidă, pe cînd încă eram la Euro Fotbal, dacă ar fi reușit PSG-ul să se califice avîndu-l pe Ibrahimovici în teren. Atunci am răspuns că nu cred. Asta cred și acum, la atîtea ceasuri după joc. Asta am crezut, am și scris-o pe acest blog, și după victoria pe care PSG a obținut-o la Paris, în faza grupelor, în fața Barcelonei. Cu Zlatan în teren, PSG poate ar fi avut șansa unor execuții ale suedezului, șansa unor pase strălucitoare date de el, dar cred că n-ar mai fi avut acest fotbal colectiv impecabil, această disponibilitate la efort admirabilă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Altcineva m-a întrebat, și chiar că e bună întrebarea, dacă PSG s-a calificat sau dacă Mourinho a pierdut această calificare? Aici e foarte dificil de răspuns și cred că procentajul e pe undeva egal. Dincolo de aversiunea pe care Mourinho o stîrnește în rîndul multora, pentru stilul său de a înțelege fotbalul, eu cred că tocmai faptul că a abdicat de la acest stil în prelungiri l-a trădat. Prin schimbarea făcută, prin introducerea lui Drogba, Mourinho a arătat că vrea să cîștige meciul prin KO, nu așteptînd momentul prielnic pentru upercutul decisiv. Putea liniștit să mențină sistemul 4-2-3-1, de siguranță, și să lovească pe o contră, pe fondul inferiorității numerice a parizienilor, dar și pe fondul oboselii lor. Acum dă vina pe stadion și pe presiunea pe care publicul a pus-o. Introducîndu-l pe Drogba, Mou a trecut la un soi de 4-2-4, dar a trecut cu vederea faptul că pe fază defensivă nu-l mai are decît pe Zouma, căci pe Matic îl scosese, la fel fel pe Ramires și Oscar. Adăugînd aici meciul prost făcut de Fabregas, peste tot și pe nicăieri miercuri seară, descoperim un scenariu ce poate părea incredibil la un meci 10 contra 11, la un asemenea nivel. Descoperim un PSG care manevra mingea în 10 oameni, cu Pastore fantastic, cu Rabiot intrat perfect pe locul lui Verratti, cu Cavani care alerga non-stop și cu Thiago Motta imperial.
Și mai descoperim o echipă, Chelsea, incapabilă să se apere la fazele fixe. E de neimaginat ca Thiago Silva să dea de două ori cu capul în două cornere consecutive, asta după ce David Luiz marcase tot din corner. Deja sînt convins că investițiile lui Mourinho în vara ce vine se vor îndrepta spre această zona, a fundașilor centrali. La golul de 2-2, Terry și Cahill se țineau reciproc, ca într-o comedie proastă, iar Thiago Silva dădea cu capul practic nestingherit. Are timp să caute, căci pînă la vară urmează luni grele pentru portughez. După 5 semifinale consecutive de Champions League, o ieșire din faza optimilor de finală poate provoca măcar o indigestie neplăcută.
E posibil ca pentru PSG să fie declicul de care această echipă avea nevoie. Scoși de Barcelona și de Chelsea în anii trecuți, PSG avea nevoie de o calificare ca asta pentru a face un pas înainte în proiectul demarat în octombrie 2011. Cînd a preluat cu puteri depline pe PSG, șeicul Al-Khelaifi structura un soi de plan cincinal, la capătul căruia echipa pariziană să cîștige, fotbalistic vorbind, tot ce se poate cîștiga. Ne aflăm în cel de-al patrulea an al proiectului. Introduc în calcul și sezonul 2011-2012, căci octombrie e mult mai aproape de start decît de finiș. Trofeele interne deja au fost adjudecate, mai rămîn cele europene. Odată depășit handicapul psihic mai degrabă, PSG e o candidată serioasă. La ce valori are în lot, ar fi o imprudență s-o excludem din rîndul favoritelor. Și, poate, pînă la urmă va înțelege și Ibrahimovici că-n competiția asta să crezi e chiar mai important decît să te crezi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
La vîrsta pe care o are, la anii petrecuți în fotbal, la trofeele pe care le-a cîștigat, Carlo Ancelotti ar trebui să știe că în acest sport memoria nu prea contează. Trecutul e important pînă la un punct, prezentul e pe primul plan și, mai ales, perspectivele pentru viitor. Trecutul nu ține un antrenor în funcție, numărul titlurilor cucerite și importanța lor nu garantează absolut nimic. E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Pentru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.
Am mai spus-o, Mircea Lucescu avea o vorbă, pe care am descoperit-o într-un interviu pe care l-a dat cu cîțiva ani înainte de 1989, pe cînd era antrenor al echipei naționale. ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Nu știu dacă e neapărat a lui ori dacă o citise și el pe undeva, dar mi se pare extrem de adevărată. Nu știu nici dacă Ancelotti știe această teorie, poate că nu în forma asta, dar bănuiesc că aplicabilitatea ei o stăpînește.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Real Madrid a pierdut la Bilbao sîmbătă un meci de campionat, iar cîteva ore mai tîrziu a pierdut și prima poziție în clasamentul Primerei Division. Nu e asta e neapărat problema, căci se întîmplă să mai și pierzi, nu prea există echipa perfectă. Problema e că Real Madrid nu pare capabilă să iasă dintr-o spirală a jocului modest de ceva vreme. Mai exact de la începutul anului. Mașina de fotbal din septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie pare azi un motor gripat, căruia i se administrează un combustibil de proastă calitate. Fotbalul spectacol din toamna și iarna anului trecut a fost înlocuit cu unul anost, chiar și atunci cînd victoria e obținută. Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar, iar Carlo Ancelotti e cel care trebuie să găsească soluția într-un timp foarte scurt, asta dacă nu vrea să trăiască pe piealea sa axiomele de mai sus.
Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar. Dar ce? N-o să mă refer neapărat la meciul de pe ”San Mames”. E doar unul dintre ele. După meciul pierdut extrem de clar cu Atletico Madrid, scriam pe acest blog despre felul ciudat în care Ancelotti a abordat partida. Nu l-a surprins atunci cu nimic pe Simeone, problema e că în perioada asta nu prea mai surprinde pe nimeni. Asta la un bărbat poate fi o problemă, căci nimic nu e mai rău pe lumea asta decît să devină previzibil, dar la un antrenor poate fi fatal. Atunci cînd un antrenor devine previzibil, înseamnă că mutările lui devin limpezi pentru oponent. La fel s-a întîmplat și la Bilbao. Ancelotti n-a surprins cu nimic, nici în echipa de start, nici în schimbări. Logic ar fi fost un rezultat de egalitate, un 0-0 aproape perfect, dar Bilbao, care totuși e departe de echipa de anul trecut, a scos maxim din meci grație acestui Toto Di Natale iberic, și anume Aduriz, care a avut două oportunități, la una a dat gol, la cealaltă a lovit bara.
Problemele lui Ancelotti au început în momentul accidentării lui Modric. Am spus asta de multe ori la Fotbal European, cred că o spun la fiecare emisiune. Toni Kroos e alt jucător din acel moment. Sîmbătă, la Bilbao, a făcut poate cel mai prost meci al său de cînd e la Real, iar cifrele o confirmă. Mijlocul terenului suferă, căci Kroos trebuie să facă, în același timp, și pe numărul 5 și pe numărul 8. Iar resursele sale de energie scad vizibil, căci nu poate fi menajat în nici o partidă. Fluiditatea jocului a scăzut dramatic, mingea ajunge greu la cei din față, iar atunci cînd adversarul recuperează pericolul pare permanent. Am vorbit cu cineva care a fos la meci sîmbătă, pe ”San Mames”. Îmi spunea că senzația pe care o avea în tribună era că Bilbao poate marca de fiecare dată cînd apucă să treacă dincolo de centrul terenului. Poate fi o falsă senzație, generată de starea de euforie a oamenilor, dar ceva tot e. La Real s-au pierdut anumite automatisme. Revedeți golul lui Aduriz! Observați ce mică e distanța dintre prima linie de apărare și ce a de-a doua. Dar observați și ce mare e distanța dintre a doua și a treia linie. Acolo a manevrat Athletic mingea, de acolo a venit centrarea, golul în sine fiind unul de autor, căci plutirea lui Aduriz mie mi-a adus aminte de Vasile Stîngă. Sau de Cristiano Ronaldo, în vremurile bune.
Cristiano e și el o problemă în sine. N-a fost cel mai slab de pe teren cu Bilbao, nici măcar cel mai slab din linia celor trei din atac, acel BBC ce începe să-și piardă din strălucire. Problema lui Cristiano e că el are nevoie de echipă, are nevoie de colegi pentru ca mingea să ajungă în zona lui. Cristiano nu e Messi, ca să coboare spre centrul terenului și să înceapă el, eventual, faza de atac, să distribuie el pase. Dacă-l pui pe Cristiano să facă asta pierzi mare parte din ceea ce poate el oferi mai departe. Sîmbătă, dar și cu Atletico, chiar și cu Villarreal acasă, la Cristiano au ajuns puține mingi, pentru că progresia se făcea lent, previzibil. În afară de Kroos, de care am pomenit, Isco a făcut, la rîndu-i, un meci mizerabil. Privindu-l atunci cînd are mingea, ai senzația că e fabulos, punîndu-l însă în contextul echipei, al angrenajului, descoperi că are multe carențe. După huiduielile cu care publicul de pe ”Bernabeu” a însoțit schimbarea sa în meciul cu Villarreal, huiduieli de nemulțumire față de ideea lui Ancelotti, să ne înțelegem, Isco a vrut să răspundă, să le facă el pe toate. Și nu i-a ieșit nimic, eventual niște pierderi ale balonului din care puteau apărea probleme. Lîngă Kroos și Isco, sîmbătă a stat Illaramendi, despre care eu spuneam că nu prea înțeleg de ce e ostracizat. Încep acum să pricep.
E clar că accidentările lui Modric, Ramos și James Rodriguez îi oferă mari bătăi de cap lui Ancelotti. Nu prea are variante, iar asta îi transformă pe cei rămași în titulari indiscutabili. Nimic nu e mai prost pentru un fotbalist decît să se simtă titlar indiscutabil. Pînă și reacția lui Messi față de Luis Enrique, la începutul anului, tot de la asta a plecat. Iar Messi și Cristiano Ronaldo au toate motivele să fie titulari indiscutabili. Jocul bun al Madridului din toamnă a venit pe fondul unui lot complet, în care Isco nu era titular, dar spera să devină, în care James Rodriguez era titular, dar simțea amenințarea lui Isco, în care chiar și Bale și Benzema simțeau că pot trece pe banca de rezerve dacă lucrurile merg prost, în care Varane era o amenințare pentru Pepe și Ramos, iar lateralii aveau și ei concurența lor. Ancelotti a greșit atunci cînd a lăsat să se înțeleagă că tripleta BBC e de neatins în față, dar și atunci cînd a spus, la o conferință de presă, că Isco e cam în aceeași situație. La aceste greșeli ar trebui să adăugăm și amorțeala italianului în ceea ce privește alcătuirea echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Anul trecut pe vremea asta scriam pe acest blog despre ”Meritele lui Ancelotti”. Aminteam în acel text despre motivele care l-au determinat pe Florentino Perez să și-l dorească pe italian încă din 2009. Dar și despre felul în care a gestionat perioada mai puțin bună a Realului din toamna lui 2013. Atunci, Ancelotti a schimbat inclusiv sistemul de joc (vă amintiți probabil de ”reinventarea” lui Di Maria), lucru pe care l-a făcut și-n toamna trecută, după plecarile lui Di Maria și Xabi Alonso. De data asta, după accidentarea lui Modric, urmată de cele ale lui Ramos și James, n-a mai făcut nimic. A lăsat totul să meargă din inerție, sperînd pesemne că stilul se va menține, indiferent de cei pe care-i pune în teren. Se pare că n-a funcționat.
Partea bună în fotbal e că orice criză trece imediat dacă apare o victorie importantă. Fotbalul e o stare de spirit, iar Bilbao e cel mai bun exemplu. Bilbao s-a relansat după calificarea în finala Cupei, căci eliminarea din Europa League n-avea cum să nu provoace răni, mai ales în contextul în care venise. Pentru Real Madrid și pentru Ancelotti exsită perspective. Meciul cu Barcelona se apropie și nu există un prilej mai bun de ieșire din criză decît un astfel de moment. Cu Modric și Ramos echipa va arăta altfel. Problema e că și Barcelonade azi arată altfel decît cea din tur. Există așadar și riscul ca minicriza de azi să devină o maxicriză după Clasico. Dar asta vom vedea atunci.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am așteptat să treacă meciul retur cu FC Barcelona, din Cupa Spaniei, pentru a scrie acest text. Deși n-are neapărat legătură. Am așteptat să văd ce va face Villarreal și-n această partidă, astfel ca tabloul să fie complet. N-a izbutit ”Submarinul Galben” să depășească Barcelona și să se califice, în sfîrșit, într-o finală, dar asta cred că schimbă cu foarte puțin datele problemei. Am spus la o emisiune Fotbal European că Villarreal e o echipă simpatică, una dintre acele echipe ale Europei cu care ai putea avea o empatie, fără a însemna asta că ești neapărat un fan. Felul în care echipa lui Marcelino a jucat în sezonul ăsta, dar și-n sezonul precedent, merită consemnat și lăudat. Într-o lume a fotbalului în care banul contează și dictează, astfel de exemple de echipe cu bugete relativ mici față de coloși, dar care izbutesc să se lupte de la egal la egal cu ei, trebuie apreciate.
Paranteză. Mai nou, Villarreal e o echipă tare simpatică la noi pentru că a scos din Europa League pe FC Salzburg. Ceea ce ne aduce nouă posibilitatea ca, din sezonul 2016-2017 să putem înscrie două echipe în preliminariile Champions League. Mai rămîne acum să găsim echipele alea două pe care să le înscriem la aceste preliminarii UCL. Din punctul lor de vedere, cei de la Villareal și-au făcut treaba. Nu pentru a ne ajuta pe noi, evident, ci pentru a se ajuta pe ei, pentru a-și continua creșterea. Din punctul nostru de vedere, rămîne de văzut. Paranteză închisă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Înapoi la Villarreal. Nu s-a calificat în dauna Barcelonei, nici măcar n-a cîștigat meciul, dar asta nu cred că schimbă imaginea pe care oamenii ar trebui să aibă față de această echipă. În decurs de o săptămînă, Villarreal a izbutit să se califice mai departe în Europa League, în dauna unei echipe, Salzburg, deloc simplă, să scoată un punct pe ”Bernabeu”, cu o formulă de start foarte schimbată, și să terorizeze Barcelona într-o un meci retur în care totul i-a fost împotrivă.
Nu știu cîte echipe din Europa care ar fi pierdut cu 3-1 prima manșă cu Barcelona, iar în retur ar fi primit gol după 100 și ceva de secunde, ar fi putut să se adune și să continue meciul în felul în care a făcut-o Villarreal. Poate și pentru că Barcelona lui Luis Enrique are un mod destul de bizar de a gestiona avantaje clare (vezi și repriza a doua cu Manchester City), însă Villarreal n-a lăsat impresia miercuri seară că meciul e gata nici măcar în minutele de după eliminarea lui Tomas Pina. Abia golul lui Suarez a calmat lucrurile din punctul de vedere al catalanilor. Plecînd practic de la 0-1 în retur, Villarreal a continuat să-și facă jocul, a egalat, a pus presiune pe Barcelona, n-a lăsat-o să țină prea mult de minge. În prima repriză de pe ”El Madrigal”, Barcelona n-a prea mai existat după golul de 0-1 al lui Neymar, iar portarul Ter Stegen a atins mai multe mingi decît Messi, Neymar și Suarez, a fost mai mult jucat de colegi decît cei ”trei tenori” din față. Asta nu cred că ține de vreo nouă strategie de joc a lui Luis Enrique, cred mai degrabă că Villarreal a obligat pe Barcelona să joace astfel.
Să crezi după 1-3 în tur că se poate întoarce rezultatul, să crezi asta inclusiv la 0-1 în retur, să crezi la 1-1 că echipa poate da încă două goluri pentru a duce meciul, eventual, în prelungiri e un mod de a privi lucrurile. Dar să-i faci și pe alții să creadă asta e deja o victorie. Nu știu cîți dintre cei care au văzut meciul de miercuri seară, inclusiv suporteri ai Barcelonei, aveau curaj la 1-1, pînă la eliminarea lui Pina, să garanteze că Barcelona nu poate pierde calificarea. Senzația transmisă din teren era că orice e posibil, iată așadar victoria pe care Villarreal a obținut-o fără să obțină victoria.
Ceea ce se întîmplă la Villarreal nu are cum să nu fie legat de antrenorul Marcelino Garcia Toral. Un tip liniștit, fără să iasă prea mult în evidență, precum Unai Emery de exemplu, Marcelino face parte din categoria antrenorilor spanioli ”de tip Guardiola”. Amator al fotbalului de calitate, estetic, Marcelino a fost chiar în cărți pentru a prelua Barcelona în 2008, înaintea lui Pep, dar a fost și o variantă în 2012, atunci cînd Guardiola a decis să plece și cînd nu se știa dacă regretatul Tito Vilanova va dori să continue de unul singur. În 2008, atunci cînd Guardiola nu exista în lumea antrenorilor, Marcelino era un tip la modă în fotbalul spaniol, iar Johan Cruyff, a cărui influență în cadrul clubului catalan era foarte mare la acea vreme vorbea și scria foarte frumos despre el. A avansat și numele lui Marcelino în discuțiile cu Laporta și Txiki Beguiristain, după decizia de a se renunța la Rijkaard, alături de cele ale lui Valverde (pe atunci la Espanol) și Guardiola. Dar Beguiristain îl voia pe Mourinho, iar Laporta, cel care avea să ia decizia finalmente, își dorea pe cineva care să fi avut ceva legături cu clubul catalan. Mai degrabă deci pe Ernesto Valverde (antrenorul de la Bibao de azi) care jucase două sezoane la Barcelona lui Cruyff. În cele din urmă a fost ales Guardiola, cu urmările care se cunosc, iar Mourinho, cu care Beguiristain negociase de mai multe ori, inclusiv la Cupa Africii, a mers la Inter. Cu urmările care iar se știu.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe atunci, Marcelino antrena pe Racing Santander. Iar înainte pregătise pe Recreativo Huelva. Nu era chiar o trambulină care să te arunce spre Barcelona, de acord. Însă cu Marcelino, Recreativo a fost revelația sezonului 2006-2007, practicînd, după mulți, cel mai frumos fotbal din Spania. Era o întreagă dezbatare, căci campioană fusese Realul lui Capello, schimbat după doar un sezon tocmai pentru fotbalul urît pe care-l afișa, deși cîștigase titlul. La Recreativo, care a încheiat sezonul pe locul 8, juca Laurențiu Roșu, dar mai erau pe acolo Santi Cazorla, Uche sau Sinama Pongolle, căruia ”Marca” îi găsise porecla ”Pone Goles” după istorica victorie a lui Recre pe ”Bernabeu”, 3-0. În 2007-2008, Marcelino a dus pe Racing Santander pe locul 6 în Primera și în Cupa UEFA.
Pus în 2013 la Villarreal, pe cînd echipa era încă în Segunda Division, Marcelino a reușit să retrezească în oraș spiritul acelei echipe a lui Manuel Pellegrini, semifinalistă de Champions League. Va continua lupta în campionat, dar și-n Europa League, chit că a avut ghinionul să dea peste FC Sevilla, un adversar foarte tare. Villarreal reprezintă modelul ideal al clasei de mijloc. Ca și economia unei țări, și fotbalul unei țări e dezvoltat cînd are o clasă de mijloc bine structurată. Iar Spania chiar începe s-o aibă, chiar și după ce Atletico a făcut pasul spre categoria celor bogați. FC Sevilla, de care aminteam, Valencia, Villareal sînt doar trei exemple. Dacă va reuși să-l convingă pe Marcelino să rămînă încă un sezon, dacă va izbuti să păstreze lotul de jucători și să aducă și alții pe lîngă, Villarreal va fi un reper important în sezonul vitor. Nu spun că se va implica în lupta pentru titlu, dar cred că o va arbitra. Cît despre Marcelino, se vorbește despre el ca potențial înlocuitor al lui Vicente del Bosque la ”naționala” Spaniei, după Euro 2016.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cred că mulți dintre cei care au fost miercuri seară pe ”Emirates”, dar și cei care au urmărit meciul la televizor, s-au simțit destul de straniu. Cam ca acum vreo 30 de ani, cînd internetul încă nu exista la nivelul de azi, iar televiziunile nu pătrundeau în casele și viețile oamenilor cu forța de acum. Și mergeau la meci, ca să-și vadă echipa favorită, o forță totuși în campionatul intern și pe continent, și se trezeau că adversarul, despre care nu știau mare lucru, vine, joacă, dă trei goluri, cîștigă meciul și face o demonstrație de fotbal concis, cu care devine favorită la calificare. Să nu se înțeleagă de aici că AS Monaco e o necunoacută. Nici vorbă de așa ceva, nici nu cred că ar avea cum într-o perioadă în care, spre deosebire de timpurile de care-mi aminteam mai sus, accesul la informație este extrem de facil. Dar nici nu reprezintă AS Monaco o grupare pe care lumea s-o urmărească frecvent, mai ales în Anglia, dar și la noi, de exemplu. În campionatul Franței de azi, PSG este echipa pe care toți o cunosc, grație lotului și mediatizării implicite. Marseille și Lyon au devenit echipe urmărite și ele, prin ricoșeu, căci se află în luptă cu PSG pentru titlul în Ligue 1. Ieșind din această luptă, Monaco a ieșit un pic și din prim-plan. Dar a avut grijă să-l recupereze cu victoria obținută pe ”Emirates”. De acum înainte, dacă se va califica, Monaco nu va mai fi lăsată prea ușor în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cine ești dumneata domnule Leonardo Jardim? E întrebarea pe care o puneam, retoric firește, miercuri seară la Euro Fotbal. Aducîndu-l în locul lui Claudio Ranieri, Monaco a dat senzația unui pas înapoi, căci Ranieri, cu toate eșecurile sale, era mult mai cunoscut, public vorbind, decît Jardim. Și totuși cine e acest Leonardo Jardim? Un portughez de 40 de ani, născut la Barcelona. Dar nu la Barcelona din Catalunya, dacă era așa sigur ar fi avut parte de o expunere mediatică mai profundă, ci în orașul Barcelona din Venezuela. Stabilit de mic împreună cu familia lui în Insulele Maderira. Unde și-a și început cariera de antrenor, foarte tînăr fiind, la 27 de ani, ca ”secund” la o echipă minusculă de acolo. Mai apoi, devenind principal, a promovat pe Chaves (echipă care a eliminat pe Universitatea Craiova din Cupa UEFA, în 1987) din liga a treia în liga a doua. Apoi a promovat pe Beira Mar în prima divizie. Apoi a plecat în Grecia, la Olympiakos, unde a cîștiat campionatul și cupa. Apoi s-a întors în Portugalia, la Sporting Lisabona, cu care a terminat pe locul doi, performanță destul de mare de vreme ce Sporting traversa ceva probleme în eterna luptă cu FC Porto și Benfica. Și apoi a plecat la Monaco, pe care scos-o lider în grupa de Champions League din care plecase cam cu șansa a patra, după Leverkusen, Benfica și Zenit, calificînd-o în ”optimi” și fiind acum la un pas de ”sferturi”.
Așadar, Leonardo Jardim nu e chiar un oarecare. E un antrenor bun, care a avut însă ghinionul să nimerească la Monaco într-o perioadă ușor incertă. Nu pentru Principat, ci pentru finanțatorul grupării, Dmitri Ribolovlev. La Monaco se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Nu știu ce ar fi făcut Monaco cu James Rodriguez și Radamel Falcao, dar și cu transferuri de genul celor făcute în vara lui 2013. Poate că s-ar fi luptat și pentru titlu în Ligue 1. Știu însă că după victoria de la Londra, avînd la dispoziție o echipă cu mulți tineri, Jardim a intrat abrupt pe etajul destinat antrenorilor cu personalitate.
Nu se poate spune că Leonardo Jardim i-a aplicat o lecție din punct de vedere tactic lui Arsene Wenger. Ar fi cred prea mult. Wenger a avut și el probleme de lot și mari dificultăți în a crea o formulă de start echilibrată. I-au lipsit oamenii de la mijloc, oamenii de meserie, nu cei de conjunctură. Măcar cu unul dintre mijlocașii săi centrali disponibil, poate că jocul lui Arsenal s-ar fi legat altfel. Un joc care, paradoxal, n-a fost chiar atît de rău precum ar putea spune rezultatul final al primei manșe. Pînă la golul de 0-1, Arsenal și-a creat o sumedenie de ocazii, iar Monaco nu se arăta capabilă să iasă din propria jumătate. Ordonată în apărare, ca de obicei aș zice, gruparea monegască părea puțin preocupată de faza de atac. A venit însă golul lui Kondogbia și lucrurile au început să se precipite pentru Arsenal. Jucătorii lui Wenger, aș zice că și Wenger însuși, s-au prăbușit complet la acea ocazie imensă ratată de Giroud. De atunci, Arsenal a fost o harababură tactică, plecată și din schimbările antrenorului, dar și din dispariția completă a lui Ozil. Ceea ce se întîmplă cu acest băiat e un mister. De unde la momentul achiziției sale, în septembrie 2103, mă întrebam dacă această lovitură de forță dată de Wenger îl va ajuta să reintre în lupta pentru titlu în Premier League, acum mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine pentru Ozil să plece în vară, ca să nu se irosească definitiv. Se pare că Anglia și Londra nu-i priesc lui Ozil, din mai multe puncte de vedere, nu doar cel sportiv.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Revenind la Monaco, citeam pe twitter opinii în timpul meciului cum că ar fi un soi de Grecia de la Euro 2004. Aș zice că se apropie ca organizare, ca disciplină tactică, dar cred că Jardim are la dispoziție și ceva fotbaliști tehnici, pe care Otto Rehhagel nu-i prea avea la Grecia sa. Mă refer la Moutinho, al cărui joc a fost minunat și despre care, văzîndu-l, nu pot să nu mă întreb, ca pe vremuri, ce-a făcut el în ultimii 5 ani, pe unde a umblat? Apoi ar fi acest uluitor Anthony Martial, pe care Monaco a dat 5 milioane de euro ca să-l disloce de la Lyon (mare greșeală a celor de la Lyon) și despre care mulți spun că seamănă cu Henry, dar pe care eu l-aș asemui mai degrabă cu Kanoute, din epoca de aur a Sevillei. Plus Ferreira-Carrasco, Bernardo Silva și Kurzawa, toți cu probleme fizice înainte de Londra. Plus Toulalan, a cărui revenire în meciul retur e cea mai bună veste posibilă pentru Leonardo Jardim.
Despre Arsenal și Wenger prefer să vorbim după retur. Ca și despre evoluția generală a echipelor din Anglia în competițiile europene, extrem de bizară totuși. În precedentul editorial de pe aces blog scriam că Barcelona e capabilă, prin stilul de joc, prin stilul antrenorului și prin slăbiciunile evidente pe care le arată, să rateze calificarea în returul cu Manchester City. Aș zice că și Arsenal e într-o situație similară, dar cu consecințe inverse. prin stilul său de joc, prin stilul lui Wenger, inclusiv prin slăbiciunile pe care le are, Arsenal e unica echipă din Anglia capabilă să dea trei goluri în deplasare. Inclusiv pe terenul unui adversar care a luat doar două goluri în 7 meciuri de Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala cu Brazilia la penaltyuri, dar fotbalul italian stăpînea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, cu o audiență de cîteva mii de oameni).
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întîi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, pînă în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să cîștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.
Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo pînă la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost cîștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întîi, dar apoi cu un tînăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino.
Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar 10 ani. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fiul său sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tănăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.
În 2008, echipa a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își cîștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curînd, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia cînd Ghirardi a anunțat că vrea să vîndă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci cînd, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani. Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atîrnată de gîtul unei istorii frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau bani pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sînt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decît remiza scoasă pe terenul Romei.
Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mîna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!