Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.
Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.
Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.
Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.
În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.
Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.
În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.
Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.
Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.
P.S.
Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.
Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.
”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.
Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.
Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.
Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd Antonio Conte se decidea, astă-vară, să părăsească o ”Bătrînă Doamnă” devenită pentru a treia oară concutiv campioană a Italiei, ba încă și cu un record de puncte, multă lume n-a știut ce să creadă și destui suporteri torinezi n-au știut cum să privească viitorul. Știrea plecării lui Conte, deși oarecum anunțată de anumite zvonuri, fusese suficient de șocantă, căci mai rar vezi un antrenor să plece brusc, chiar înainte de începerea pregătirilor pentru un nou sezon, întrerupînd astfel o serie de succese la care contribuise în mod esențial.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Numirea lui Massimiliano Allegri, cel mai la îndemînă nume în acel moment, aducea după sine și o undă de îngrijorare. Între Allegri campionul cu Milan și Allegri cel dat afară de la Milan, mai aproape era ultima variantă, În plus, exista și acel episod al plecări lui Andrea Pirlo de la Milan la Juve, episod care a coincis practic cu transferul de putere în Serie A dinspre Milano către Torino, la care, se spunea, Allegri ar fi avut o suficient de mare contribuție. M-am numărat printre cei care, pe acest blog, au considerat că lupta pentru titlu în Serie A se va echilibra. Mizam pe o creștere a Romei, dar și pe o scădere a lui Juventus, în condițiile date, ba chiar credeam că Napoli se va putea implica și ea în această luptă.
Sîntem la jumătatea campionatului. Napoli nu s-a implicat în lupta pentru titlu, ba chiar mariajul dintre Benitez și gruparea napoletană își numără ultimele săptămîni. Roma a mai crescut, în schimb Juventus a rămas pe aceeași poziție dominantă. E din nou campioana turului și, chit că distanța față de Roma e un pic mai mică decît anul trecut pe vremea asta, rămîne principala favorită la cîștigarea celui de-al patrulea ”scudetto” consecutiv. În plus, e și calificată în primăvara Champions League, cu destule speranțe pentru un loc în ”sferturi”, dacă e să privim la cum arată Borussia Dortmund în acest moment. Nu sînt foarte convins acum că Antonio Conte nu regretă pasul făcut astă-vară. Felul lui de a fi, felul lui de a-și face meseria nu-l prea recomandă pentru funcția de selecționer, e un tip mult prea implicat în fotbal ca să-i placă acest ”dolce far niente” al selecționerilor în anumite momente. E alt subiect însă.
Privit cu destul scepticism în momentul instalării, Massimiliano Allegri i-a convins pe toți cei care cam mustăceau atunci cînd a fost numit. Nu-i simplu să reușești cu o echipă desenată de altul, cu o strategie de trasferuri gîndită de altul și cu un stil de joc antrenat de altul. Cu multă delicatețe, Allegri a dus corabia înainte, deși destui îi prevedeau furtuni. A gestionat perfect relația cu Pirlo, de unde ne dăm seama că nimic în fotbal nu e ce pare a fi. Probabil că Allegri a avut o contribuție la plecarea lui Pirlo de la Milan. Chit că decizia a fost atunci a lui Berlusconi și Galliani și avea clar fundament economic, căci Pirlo avea salariu mare și nu părea dispus să-l micșoreze prea tare, Allegri ar fi putut cred să-l păstreze pe Pirlo. Era totuși antrenorul care cîștigase campionatul, cuvîntul lui era important. N-a făcut-o, pesemne că și el a crezut atunci că Milan se poate descurca și fără Pirlo, și a plătit mai apoi. Nu știu cît de bună e relația actuală a lui Allegri cu Pirlo, probabil că nu sînt foarte buni prieteni și nu-și fac vacanîele împreună. Ceea ce știu și se bazează de fapt pe ceea ce am văzut în acest tur de campionat e că între Allegri și Pirlo relația de colaborare profesională a funcționat perfect. Allegri a știut unde să-l folosească pe Pirlo, cînd să-l folosească și cînd să-l protejeze, nu s-a simțit nici o clipă un semn de ranchiună din partea fotbalistului față de vechiul și noul lui antrenor. Problema gestionării vestiarului, relația pe care trebuie s-o ai cu cei mai importanți jucători din lot e extrem de delicată pentru orice antrenor. Cît de pregătit ai fi, dacă nu ai știința comunicării și orgoliul o ia înaintea inteligenței nu ai nici o șansă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Deși era limpede că sistemul cu 3 fundași centrali nu prea e pe stilul lui, Allegri n-a făcut o revoluție în acest compartiment. În septembrie, după victoria cu Milan, anticipam pe acest bog că Allegri va schimba cît de curînd linia de apărare. Așa s-a întîmplat, dar numai la momentul potrivit, atunci cînd Allegri a considerat că echipa e pregătită. Beneficiind, e adevărat, și de conjunctura, favorabilă în context, a unor probleme de lot. Apărarea în patru oameni a însemnat și o altă distribuție la mijloc. Echipa e mai agresivă acum, stiul lui Allegri, iar rolul jucătorilor din zona centrală a devenit parcă mai important. Cu un plus pentru Pogba, a cărui influență în jocul lui Juve a crescut simțitor. E greu de crezut că Pogba va putea fi păstrat prea mult, căci prea multe cluburi potente îl vor pe tînărul francez, iar Juve nu poate, deocamdată, să concureze cu ele. Va obține însă un profit substanțial, pe care dacă-l va investi inteligent ar putea face ca pierderea să treacă neobservată.
Cu o singură sincopă majoră în campionat, eșecul cu Genoa, și cu o singură dezamăgire, pierderea Supercupei (răzbunată apoi de victoria obținută chiar la Napoli, după 14 ani), parcursul lui Juve din prima parte a campionatului poate fi considerat, în contextul celor petrecute în vară, drept remarcabil. Lupta pentru titlu rămîne deschisă, dar ”Bătrîna Doamnă” își păstrează mersul viguros din ultimele sezoane.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Fernando Torres a fost, în vara trecută, unul dintre cele trei pariuri ale mele. Mai exact transferul lui, plecarea lui de la Chelsea. Ma gîndeam că, vorba proverbului, ”schimbi locul, schimbi norocul”, mutarea lui la AC Milan va reprezenta o cotitură în cariera ce intrase, la acel moment, pe o evidentă pantă descendentă. Celelalte două pariuri, despre care am tot vorbit la Fotbal European în acea perioadă de mercato, erau Fabregas și Welbeck. Despre Fabregas am și scris pe acest blog, despre greșeala pe care, în opinia mea, a făcut-o Barcelona lăsîndu-l să plece. Cred că, deși sîntem la jumătatea sezonului, Fabregas e un pariu deja cîștigat. În ceea ce-l privește pe Welbeck, încă nu sînt sigur, deși semnalele sînt bune. Și aici cred că Manchester United îl putea păstra și că Arsenal a făcut o bună afacere aducîndu-l. E un fotbalist care se pretează la filozofia lui Arsene Wenger și poate reprezenta o soluție în fața porții, alături de Alexis Sanchez.
Cu Fernando Torres îmi cam pierdusem speranțele. Milan nu părea o soluție potrivită pentru el, la fel cum Torres nu părea o soluție potrivită pentru Milan. A venit însă acest transfer la Atletico, iar Fernando Torres începe să-și regăsească stilul, forma, zîmbetul. Deja cred că nu mai e pariul meu, deja a devenit pariul lui Diego Simeone.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ai 45.000 de oameni la prezentare, în condițiile în care nu mai reprezinți, ca jucător, ceea ce reprezentai acum aproape 10 ani vorbește de la sine despre legătura existentă între Fernando Torres și fanii lui Atletico. ”El Nino”, care între timp nu mai e deloc un copil, căci are și el, la rîndu-i, ”ninos”, a fost mereu prezent în sentimentele suporterilor madrileni. Deși a plecat, parcă n-a plecat niciodată. Spre diferență de Aguero sau Falcao, Torres era și este unul de-al lor. Aguero și Falcao au plecat așa cum au și venit, în schimb lui Torres i s-a înțeles opțiunea de a merge la Liverpool, căci atunci a fost interpretată ca un pas înainte. Pe atunci Atleti era o perpetuă criză de nervi, iar Vicente Calderon un salon psihiatric populat de cele mai puțin cunoscute simptome ale acestor crize de nervi. ”El Nino” Torres reprezenta atunci unica sursă de lumină a unui spațiu obscur, unica mîndrie a acelor oameni. Mulți au plîns cînd a plecat, destui n-au avut habar că a fost practic împins s-o facă, dar nimeni nu i-a purtat ranchiună. Poate părea bizar, căci fotbalul zilelor noatre e dominat de ranchiună, dar acesta e adevărul. Iar dovada o reprezintă cei 45.000 de oameni care au venit la prezentarea lui și i-au urat: ”bine ai revenit acasă”.
Nu știu dacă are sau nu legătură, probabil că are, dar pe ”Bernabeu”, joi seară, contra Realului, în Cupă, l-am revăzut pe Torres de la Atletico și de la Liverpool. Pentru el, cele două goluri marcate, prestația avută și fluierăturile ce i-au însoțit ieșirea de pe teren reprezintă cel mai bun doping de care putea avea parte. O injecție morală venită la momentul oportun. Iar dacă fotbalul, așa cum am spus și o s-o spun mereu, e o stare de spirit, acum Fernando Tores se simte din nou fotbalist. Ceea ce s-a întîmplat cu el la Chelsea, Milan e un episod prea scurt ca să fie analizat, reprezintă una dintre marile bizarerii ale fotbalului din ultimii ani. Diferențele între Torres de la Liverpool și Torres de la Chelsea erau atît de mari încît nu puțini căutau să și le explice punîndu-le pe seama blestemelor adresate de fanii lui Liverpool, care l-au iubit și ei mult pe Torres, la momentul ”trădării” spre Chelsea. În fond, Torres nu uitase fotbalul pe care-l jucase atît de bine pînă atunci. cred că perioada Chelsea a fost pentru el o ”nepotrivire de caracter”, că să citez din motivarea majorității divorțurilor.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să luăm doar cele două goluri marcate pe ”Bernabeu”. La primul, gîndește perfect faza, dînd senzația că se îndepărtează de minge. Asta l-a făcut pe Sergio Ramos să fie prins pe picior greșit. Apoi finalizează ca la manual, ”de unde vine”. Destui au reacționat imediat, pe rețelele de socializare, spunînd că, la Chelsea, sigur rata. Posibil. La al doilea, demarcare în stiul său și continuare magistrală a acțiunii, cu un Pepe scos din circuit de o simplă frînă. Dincolo de goluri, felul în care a a interpretat meciul a arătat că Simeone are de-acum o altă resursă importantă pe care să se bazeze. Deja Simeone are două variante pentru zona de atac, în funcție de adversar și de jocul acestuia. Torres și Mandzukic pot oferi soluții în diferite momente ale partidelor, unul atunci cînd se mizează pe contraatac, genul partidei de pe ”Bernabeu”, celălalt atunci cînd e nevoie de cineva care să finalizeze o dominare bazată pe posesie.
Două vorbe și despre meciul în sine. Real Madrid mi se pare singura echipă din lume care, pierzînd o primă manșă cu 2-0, se consideră favorită înaintea returului. Face parte din spiritul acestui club, din tradiția sa. ”Remontada” plutea în aer și la 0-1, și la 0-1, și la 1-2, chiar și la 2-2. Doar că Atletico începe să devină o mare durere de dinți pentru fanii Realului. Se adună meciurile în care echipa lui Simeone nu poate fi depășită de, posibil, cel mai strălucitor Real Madrid din istorie. Și dacă în acea finală de la Lisabona nu exista un Sergio Ramos (ori dacă Simeone avea inspirația ca la acel corner să pună un om și la bara a doua) această durere putea deveni de-a dreptul insuportabilă. Cu un buget de aproape 4 ori mai mic, fără un Balon de Aur în lot, fără transferuri de sute de milioane, fără atîția campioni mondiali, dar avându-l pe ”Cholo” Simeone, Atletico continuă să uimească. Iar cei care scot campioana Spaniei din calculele Ligii Campionilor cred că greșesc, astăzi Atletico, în dublă manșă, poate scoate pe oricine.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
S-a dat așadar și Balonul de Aur, astfel că, măcar pentru vreo 10 luni de-acum înainte ar trebui să ia o pauză eterna dezbatere a ultimilor ani, Messi vs Cristiano. A cîștigat Cristiano, ceea ce pe mine unul nu m-a surprins defel. Am spus-o pe la emisiuni sau în alte contexte, încă de prin octombrie, că portughezul merită și va primi și în acest an trofeul, în ciuda încercărilor unora, bazate mai degrabă pe antipatii sau simpatii personale, de a spune că nu-l merită. Ma întorc puțin în timp, în ianuarie 2013. Încercam atunci să explic de a cîștigat Messi al 4-lea Balon de Aur consecutiv. Argumentele de atunci funcționează foarte bine și azi, dar în favoarea lui Cristiano.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot. Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Aici, cel mai rău stătea Messi, în vreme ce Cristiano și Neuer avea cu ce să se laude.
Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Messi a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Barcelona nu l-au ajutat pe argentinian, eșecurile l-au tras în jos în duelul său particular cu Cristiano, iar locul doi obținut de el se datorează mai degrabă acestei ultime impresii, dar și a imaginii, de care voi vorbi puțin mai jos. Manuel Neuer e și el defavorizat, paradoxal, de prestațiile impecabile ale echipei de club, chiar și ale ”naționalei”. Cînd Germania și Bayern obțin asemenea performanțe, e greu să spui că portarul e omul numărul unu. Dar și despre asta, mai tîrziu.
Din punct de vedere, al constanței, Cristiano a avut o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, în finalul sezonului trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Cristiano a fost o mașină de goluri. Reușitele sale din 2014 sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. În plus, Cristiano nu e genul care să dea goluri doar în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Madridului din ultimii ani.
Și am ajuns la al treilea criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi era de neînvins acum doi ani pe vremea asta. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționa impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu existau subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Cristiano s-a schimbat mult față de acea perioadă. A înțeles, el, dar și anturajul său, că imaginea contează, că nu e de ajuns să dai goluri dacă lumea te percepe ca pe un arogant aproape narcisist, obsedat de propria imagine și de propriile performanțe. Față de acum doi sau trei ani, Cristiano e altul. A învățat să fie mai popular, mai coleg, mai dedicat echipei, iar imaginea lui s-a îmbunătățit evident. În ceea ce-l privește pe Messi, convulsiile de care vorbeam mai sus au contaminat și această latură la care părea de neînvins. Mai nou, a intrat și el în malaxorul presei catalane, căci se apropie alegerile, ceea ce acum 4 ani era aproape o blasfemie.
Cam așa văd eu decernarea acestui Balon de Aur. Și de aceea mi se pare Cristiano Ronaldo un cîștigător absolut meritat.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe și despre Manuel Neuer. E cel mai bun portar din lume la ora actuală. Dar rămîne un portar. Iar portarii au dificultăți în a figura pe lista marilor premii. Mi se pare oricum o mare victorie includerea sa între finaliști, prezența sa alături de cei doi coloși ai fotbalului din ultima perioadă. E și un mare paradox aici. Bayern și Germania nu pot propune, iată, decît un portar pe lista finală a Balonului. Nu poți nicicum spune că Neuer a fost omul cel mai important în cîștigarea titlului mondial de Germania și în cîștigarea campionatului de Bayern. Asta e, poate, marea dramă a portarilor și marele avantaj al marcatorilor. Pe undeva, era și situația lui Xavi sau Iniesta dn ultimii ani, ori a lui Sergio Ramos, anul acesta. Golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează sau care salvează goluri stau undeva în umbra celui care marchează.
Și încă un lucru. Termin aici această discuție, a meritelor, și mă întorc din nou în timp cu doi ani. În ianuarie 2013, cînd Messi primea al 4-lea Balon consecutiv, scriam așa, privind reacția de frustrare a lui Cristiano în momentul în care a auzit că Messi e iar cîștigător: ”Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe”.
Cred că am avut dreptate. Cristiano n-a renunțat, iar următorii doi ani au fost ai săi. Aștept acum reacția lui Messi, căci e în mare pericol să fie egalat la număr de Baloane cîștigate, și anume 4. Nici în firea lui Messi nu stă să renunțe așa de ușor.
Doamnelor și domnilor, spre marea noastra bucurie, bătălia continua!
S-a dat așadar și Balonul de Aur, astfel că, măcar pentru vreo 10 luni de-acum înainte ar trebui să ia o pauză eterna dezbatere a ultimilor ani, Messi vs Cristiano. A cîștigat Cristiano, ceea ce pe mine unul nu m-a surprins defel. Am spus-o pe la emisiuni sau în alte contexte, încă de prin octombrie, că portughezul merită și va primi și în acest an trofeul, în ciuda încercărilor unora, bazate mai degrabă pe antipatii sau simpatii personale, de a spune că nu-l merită. Ma întorc puțin în timp, în ianuarie 2013. Încercam atunci să explic de a cîștigat Messi al 4-lea Balon de Aur consecutiv. Argumentele de atunci funcționează foarte bine și azi, dar în favoarea lui Cristiano.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot. Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Aici, cel mai rău stătea Messi, în vreme ce Cristiano și Neuer avea cu ce să se laude.
Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Messi a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Barcelona nu l-au ajutat pe argentinian, eșecurile l-au tras în jos în duelul său particular cu Cristiano, iar locul doi obținut de el se datorează mai degrabă acestei ultime impresii, dar și a imaginii, de care voi vorbi puțin mai jos. Manuel Neuer e și el defavorizat, paradoxal, de prestațiile impecabile ale echipei de club, chiar și ale ”naționalei”. Cînd Germania și Bayern obțin asemenea performanțe, e greu să spui că portarul e omul numărul unu. Dar și despre asta, mai tîrziu.
Din punct de vedere, al constanței, Cristiano a avut o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, în finalul sezonului trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Cristiano a fost o mașină de goluri. Reușitele sale din 2014 sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. În plus, Cristiano nu e genul care să dea goluri doar în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Madridului din ultimii ani.
Și am ajuns la al treilea criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi era de neînvins acum doi ani pe vremea asta. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționa impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu existau subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Cristiano s-a schimbat mult față de acea perioadă. A înțeles, el, dar și anturajul său, că imaginea contează, că nu e de ajuns să dai goluri dacă lumea te percepe ca pe un arogant aproape narcisist, obsedat de propria imagine și de propriile performanțe. Față de acum doi sau trei ani, Cristiano e altul. A învățat să fie mai popular, mai coleg, mai dedicat echipei, iar imaginea lui s-a îmbunătățit evident. În ceea ce-l privește pe Messi, convulsiile de care vorbeam mai sus au contaminat și această latură la care părea de neînvins. Mai nou, a intrat și el în malaxorul presei catalane, căci se apropie alegerile, ceea ce acum 4 ani era aproape o blasfemie.
Cam așa văd eu decernarea acestui Balon de Aur. Și de aceea mi se pare Cristiano Ronaldo un cîștigător absolut meritat.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe și despre Manuel Neuer. E cel mai bun portar din lume la ora actuală. Dar rămîne un portar. Iar portarii au dificultăți în a figura pe lista marilor premii. Mi se pare oricum o mare victorie includerea sa între finaliști, prezența sa alături de cei doi coloși ai fotbalului din ultima perioadă. E și un mare paradox aici. Bayern și Germania nu pot propune, iată, decît un portar pe lista finală a Balonului. Nu poți nicicum spune că Neuer a fost omul cel mai important în cîștigarea titlului mondial de Germania și în cîștigarea campionatului de Bayern. Asta e, poate, marea dramă a portarilor și marele avantaj al marcatorilor. Pe undeva, era și situația lui Xavi sau Iniesta dn ultimii ani, ori a lui Sergio Ramos, anul acesta. Golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează sau care salvează goluri stau undeva în umbra celui care marchează.
Și încă un lucru. Termin aici această discuție, a meritelor, și mă întorc din nou în timp cu doi ani. În ianuarie 2013, cînd Messi primea al 4-lea Balon consecutiv, scriam așa, privind reacția de frustrare a lui Cristiano în momentul în care a auzit că Messi e iar cîștigător: ”Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe”.
Cred că am avut dreptate. Cristiano n-a renunțat, iar următorii doi ani au fost ai săi. Aștept acum reacția lui Messi, căci e în mare pericol să fie egalat la număr de Baloane cîștigate, și anume 4. Nici în firea lui Messi nu stă să renunțe așa de ușor.
Doamnelor și domnilor, spre marea noastra bucurie, bătălia continua!
Caută-mă!