Au fost vremuri când tot ceea ce făcea Vinicius era la superlativ. El însuși devenise un superlativ, iar atunci când mai apăreau momente negative – și apăreau – erau lăsate în spate, fiindcă tot ceea ce conta erau momentele pozitive. Nici măcar n-a trecut mult de-atunci, fiindcă golurile din cele două finale de Champions League, reușitele ce au condus Madridul lui Ancelotti spre aceste două finale și acel Balon de Aur pe care poate l-ar fi meritat nu s-au produs în secolul trecut ori în deceniul trecut. Au fost acum, recent, atât de recent încât actuala imagine a brazilianului a devenit șocantă. 

Dacă atunci era superlativ, acum e cel mult mediocru. Aproape o caricatură, fără nimic amuzant, a acelui personaj. Nu e amuzantă nici măcar isteria declanșată prin diverse medii ale Braziliei, unde se caută dovezi că Vini de azi e doar o clonă, la propriu nu la figurat, a celui de ieri, care fie a fost răpit, fie asasinat, fie își cheltuie banii prin cine știe ce paradis, lăsându-și dublura să se facă de râs. La o privire mai atentă, toată povestea are legătură cu contextul politic brazilian, unde sunt alegeri prezidențiale chiar în această perioadă, războiul hibrid cățărându-se și pe astfel de subiecte, nu doar pe ceea ce lasă avioanele în urma lor. Așa cum unii cred că pământul e plat, nu-s puțini cei care sunt fascinați de ideea că Vini nu e Vini și că de vină pentru asta ar fi oculta mondială, cercurile de interese ori cine mai știe cine.

E limpede că Vinicius e cel ce alimentează această isterie. Și pentru că totul a de-a dreptul isteric în jurul lui. O alimentează prin prestații departe de ceea ce știam despre el. Explicații cu siguranță că există, iar ele trebuie căutate mai întâi la momentul aducerii lui Mbappe, a cărui venire a zgâlțâit zdravăn soclul pe care ședea comod brazilianul, mai apoi prin contextul rasist ce nu trebuie neglijat, chit că la Real Madrid există jucătorii mai închiși la culoare decât el care n-au absolut deloc de suferit (dar nici nu produc, ca să fim cinstiți, ceea ce obișnuia să producă, fotbalistic vorbind Vini), terminând cu noul contract semnat astă vară, pe 6 ani și cu un salariu semnificativ mai mare, ce-i urcă omului definitiv sacii în căruță. Greu de spus ce e mai important, probabil câte ceva din fiecare aspect, însă venirea lui Mbappe a fost momentul în care a pornit totul. Cumva de înțeles, omenește vorbind și căutând, pe cât posibil, să ne punem în situația lui. Unii reacționează și-așa, alții se motivează suplimentar, depinde de caracter și educație. Vini nu s-a motivat, dimpotrivă, s-a frustrat iar atunci când comportamentul e afectat de frustrare, randamentul e complet diferit. Nu încerc să-i găsesc scuze, în fond joacă la Real Madrid și are tot ce-i trebuie ca să fie liniștit, el și urmașii lui, câteva generații de-acum înainte. Caut doar să găsesc explicații pentru care un fotbalist ce făcea diferența, face acum aproape numai prostii.

Ghinionul lui Vinicius, șansa lui Diomade

Și, știți vorba aia, când e să se întâmple, nimic nu te salvează, se aliniază cumva planetele astfel încât să iasă prost. Sâmbătă seară, cu Villarreal, putea fi un moment de declic, a devenit însă un moment de click-uri la nivel global. Fiindcă toată povestea e aproape epică, de la bucuria golului și conexiunea extaziată cu publicul ce-l cam fluierase inclusiv la momentul intrării pe teren, s-a ajuns la eliminare și isterie, aproape chiar de un moment violent la adresa arbitrului, ce i-ar fi adus etape multe de suspendare. Faza în sine e limpede, cu regulamentul în mână e cartonaș roșu cât se poate de clar, probabil cu două etape de suspendare, căci mingea era departe de comiterea agresiunii, așa cum e ea descrisă în raport. Contextul trebuie privit însă mai puțin riguros, căci la mijloc n-a fost o tentativă a brazilianului de a-l lăsa fără păr pe adversar, ci doar o încercare de a-și crea un avantaj. Ar fi putut să-l tragă de tricou, de mână, i s-a părut, în rapiditatea fazei, că e mai simplu să-l tragă de păr. N-a fost o bătaie între cei doi, căci totul s-a produs în mijlocul unei acțiuni, însă momentul nu poate fi decupat din starea de anxietate ce-l stăpânea pe Vinicius. Va rata probabil ”Clasico” și o șansă de a redobândi capitalul de afecțiune al fanilor, ce e în continuă scădere. Ocazii vor mai fi, însă pericolul de a rămâne scufundat într-o mediocritate păguboasă e și el la fel de prezent.

La un club ca Real Madrid nimeni nu așteaptă pe nimeni. Memoria e scurtă, exigența suporterilor pe ”Bernabeu” e cea mai mare din câte există pe vreun stadion european, iar termenul de recunoștință e greu aplicabil, căci salariul uriaș e primul element de acest gen. Și nu doar că nu te așteaptă nimeni, așteaptă alții să le vină rândul. E situația lui Diomande, ce pare acum cel ce merită tricoul de titluar al lui Vinicius. În principiu ar putea să joace amândoi, asta ține însă de ce strategie va dori să aplice Mourinho de-acum înainte. Cu Villarreal, Mou a pedalat pe ideea de meritocrație și i-a ieșit. Diomande fiind omul cu golul victoriei. La capătul unei prestații ce nu se poate nici măcar apropia de cele ale lui Vincius din perioada sa de superlative, dar, până una alta, decisivă. Culmea e că Diomande și Vincius au același impresar, situația fiind un pic neclară, căci e greu de răspuns cine pe cine a condiționat: aducerea lui Diomande pentru mărirea de salariu a lui Vini ori invers. Așa funcționează astăzi agenții ce au în portofoliu astfel de valori, nu cred că e cazul unei dezbateri pe tema asta acum.

Altfel, Madridul a luat cele 3 puncte sâmbătă, la capătul unui meci în care finalul în inferioritate numerică a contribuit mult la ideea de echipă. A fost singurul tronson când s-a văzut solidaritate în teren, patos în acțiuni și o idee mai clară de cum trebuie jucată această situație. Și un lucru cred că a ieșit clar în evidență, dincolo de această poveste cu Vincius: liderul echipei astăzi e Jude Bellingham. Cu toate discuțiile din jurul lui, Mbappe nu poate să dețină acest rol, fiindcă un lider nu are cum să fie și egoist în același timp.

Într-o lume ce trăiește enorm din comparații, Madridul lui Mourinho are o mare problemă: Barcelona lui Flick. Care joacă bine și când joacă prost, câștigă și atunci când nu depune prea mult efort, iar atunci când joacă bine cu adevărat sparge cutia cu elogii.

P.S.

Apropo de Barcelona. Și de Getafe, adversarul pe care catalanii l-au învins lejer sâmbătă. Echipa lui Pepe Bordalas va veni la Craiova și va fi interesant de văzut ce abordare va avea campioana noastră contra unei grupări care, în La Liga, a dat 4 goluri în 8 etape, strângând cu aceste 4 goluri 8 puncte. Getafe e o echipă pentru care noțiunea de atac e relativă, obișnuită să se apere cu toate mijloacele posibile. Într-un fel, în duelul de joi vom descifra un pic din potențialul fotbalului nostru raportat la un rival din clasa medie (”medium-rare” dacă vi se pare mai apetisantă comparația) a fotbalului european.