Porto-Malaga în aceeași zi cu Arsenal-Bayern pare o partidă condamnată la planul secund. S-ar putea să nu fie o decizie prea bună. Mă rog, parcă nici să dai deoparte Arsenal-Bayern nu-i în regulă, așa că unica ieșire din această dilemă e picture in picture sau două televizoare alăturate sau televizor plus calculator. Eu cred că Porto-Malaga va fi un meci foarte bun.
Ambele echipe iubesc mingea. Iubesc posesia, mai bine zis. Și caută să și-o impună, ca bază de plecare spre cîștigarea unui meci. Nu vor reuși amîndouă, asta e cert, astfel că duelul va fi, așa cum am mai spus, interesant, căci una dintre ele va trebui să-și regîndească planurile pe parcurs.
Porto are multe influență braziliană. Nici n-are cum să fie altfel, căci întreg campionatul portughez e așa. Brazilienii au statut aparte, vin ușor și primesc repede cetățenie. Porto e un club expert în a aduce brazilieni, de regulă nu din cei foarte scumpi, nu vom vedea niciodată un Neymar sau Lucas Moura la Porto, ci din cei de clasă medie, pe care să-i poată controla fără abuzurile impresarilor.
Cu atîția brazilieni în echipă, e limpede că jocul se derulează la firul ierbii și în nici un caz pe sus. De regulă atacul pleacă de la Moutinho, care coboară între fundașii centrali, în stilul Busquets, și distribuie prima pasă. Către Lucho Gonzales, de regulă, sau James Rodriguez cîteodată, în vreme ce Fernando coboară un pic ca să-i ia locul lui Moutinho, în caz de necesitate, de pierdere a balonului și necesitatea faultului tactic. Presa portugheză merge pe ideea cu Rodriguez rezervă și Izmailov titular, eu am ceva dubii în sensul ăsta, dar oricum nu se schimbă prea mult datele problemei. Fundașii centrali sînt buni cu mingea, Otamendi și Mangala, astfel că ei deschid, la rîndul lor unghiuri de pasare. Lucho e, cum s-ar zice, ”miezul” acțiunilor, și aici s-ar putea să se orienteze și Pelegrini, căci ”Inginerul” chilian știe mult fotbal. Toulalan îl cunoaște bine pe argentinian, iar Camacho e un bun mijlocaș defensiv.
Problema lui Pelegrini e Izco. Cu cît Izco e supus mai mult fazei defensive, cu atît Malaga suferă, căci echipa e un pic descompusă, iar Joaquin pierde superioritatea pe care o are față de fundașul stînga al lui Porto, Alex Sandro. Partea dreptă a Malagăi e partea bună, partea pe care se pot scoate beneficii, căci dincolo, în stînga, sau dreapta celor de la Porto, cum vreți s-o luați, e Danilo, un brazilian bun și foarte ofensiv, un fotbalist de urmărit pentru postul de fundaș dreapta la orice echipă bună din Europa.
Foarte importante vor fi fazele fixe. Și de-o parte și de alta. Sînt doi fundași centrali și la Porto și la Malaga cu caracteristici asemănătoare. Mangala și Weligton. Ambii sînt periculoși cînd faza fixă e pe atac, dar vulnerabili cînd faza fixă e pe apărare. Ar fi ciudat să-i vedem marcîndu-se unul pe celălalt. Un ușor avantaj aici pentru Porto, căci Moutinho bate foarte bine loviturile libere, în special atunci cînd execută spre interior.
Dincolo de cele menționate mai sus, vă propun două nume. Doi columbieni cu prenume americane: James și Jackson. James Rodriguez și Jackson Martinez. Ambii sînt în mercato, căci la Porto toată lumea e în mercato, nici unul nu costă mai puțin de 25 de milioane. De partea cealaltă e Izco, care e și el în mercato, indiferent de prelungirea sau nu contractului. 3 nume așadar de fotbaliști care să facă atractivă o partidă între două echipe din așa numita clasă medie.
Nu știu vouă, dar mie ideea lui Platini de a ”lungi” faza optimilor în Champions League mi se pare foarte bună. Avem ocazia astfel să vedem două meciuri pe zi, ceea ce e foarte bine. Ideal ar fi fost un meci pe zi, dar asta e ceva mai greu de obținut la calendarul actual. Să ne imaginăm doar cum ar fi arătat optimile în formulă standard, 4 + 4, cît am fi avut de pierdut și cît avem de cîștigat așa, cu 2+2+2+2. Tur și retur.
Arsenal – Bayern e meciul zilei de azi. Mă tot chinui să găsesc un element care să-mi inspire șanse cît de cît egale pentru acest duel. Rețineți, am zis cît de cît egale, nu egale direct. Oricum am da-o, oricum am lua-o, Bayern e favorită. Și încă mare. Nemții au început 2013 în mare forță și n-au nici un gol primit în partidele jucate. Mergînd mai în spate în sezon, pentru Bayern, meciurile în deplasare au fost un adevărat deliciu. În Bundesliga, e adevărat, unde au cedat un singur punct departe de ”Allianz Arena”. În Ligă a fost acel eșec cu Bate Borisov, la Minsk, plus un egal cu Valencia, pe ”Mestalla”. Oups! Iată că am găsit un posibil element favorabil lui Arsenal!
Scot din context meciul cu Bate Borisov. Face parte din categoria excepțiilor, poate chiar a meciurilor suspecte, dacă ar fi să mă iau după unii care suspectează tot mai puțin pe ei înșiși, ca să nu facă atacuri de panică. Îmi amintesc meciul cu Valencia. Bayern a avut posesia, a avut și cifrele meciului în favoarea sa, dar s-a lovit de o o exprimare eroică a Valenciei, în 10 oameni încă din prima repriză, cu contraatacuri extrem de directe și periculoase. Valencia a dat gol în inferioritate numerică, iar Bayern a egalat în ultimele 10 minute.
Arsenal are nevoie de o exprimare eroică. Echipa lui Arsene Wenger, aș îndrăzni să spun că și Wenger însuși, au intersectat ridicolul sau penibilul în acest sezon prin cele două eliminări succesive din Cupa Ligii și Cupă în fața unor adversari de liga a 4-a și liga a doua. Rămași fără posibilitate de trofeu intern anul acesta, cei de la Arsenal au un singur obiectiv palpabil, clasarea pe un loc eligibil în Champions League, și un vis: cîștigarea acestui trofeu. Pare ceva de domeniul miracolului, dar cuvintele miracol și fotbal se mai și întrepătrund, vezi episoadele Chelsea din sezonul trecut.
La Bayern, senzația e că jucătorilor nu le-a căzut prea bine anunțarea, cam devreme, a venirii lui Guardiola. Cel puțin unor jucători. Au fost cam multe declarații de dragoste către Jupp Heynckes în ultima vreme . E un subiect separat, ce merită tratat cu atenție, dar are puțină legătură cu meciul de azi. La care Heynckes are puține dubii, căci absențele lui Boateng și Badstuber nu-i lasă prea mult loc de întors în apărare, iar revenirea lui Javi Martinez îi configurează o pereche cu Schweinsteiger în linia de dublu pivot.
Apropo de Schweinsteiger. Săptămîna trecută, Olaf Thon, fostul internațional german și jucător al lui Bayern, l-a cam atacat, spunînd despre el că venirea lui Guardiola îl cam termină pentru că e un jucător lent. E un moment numai bun pentru ”Schweini” să arate că nu-i chiar așa, mai ales în compania unei echipe care pasează.
În rest, echipa lui Bayern se cam știe. Inclusiv faptul că Robben va fi rezervă. Cel puțin așa crede presa germană. Eu cred că Heynckes nu-i chiar atît de decis, mai ales că la Arsenal pe stînga va fi Vermaelen, iar cuplul de fundași centrali, Mertesacker-Koscielny e tare expus unor jucători de explozie în ambele benzi cum sînt Ribery și Robben.
La această echipă a nemților, extrem de puternică și compactă, eu unul am un singur dubiu: Van Buyten. Belgianul e greoi, pe cît de bun e pe sus, pe atît de greu se mișcă la combinații, ceea ce, la înălțimea lui, poate e și normal. Arsene Wenger pare a miza și el pe un modul 4-2-3-1, din ce în ce mai folosit în ultima vreme în întreg fotbalul, pentru că asigură o densitate optimă pe toate zonele terenului. Însă nu știu cît de bine se pretează Olivier Giroud unui duel particular, și francofon pe deasupra, cu Van Buyten.
Mai degrabă Wenger ar opta pentru Walcott în poziție centrală, cu Cazorla și Podolski în spatele lui și schimbînd mereu rolurile. Ceea ce i-ar da posibilitatea unei linii de mijloc mai sigure, mai compacte, cu Wilshere, Arteta și unul dintre Ramsey ori Abu Diaby. Ar avea ocazia Wenger să întărească puțin și flancurile, în special cel pe care vor acționa Ribbery și Alaba, cei doi formînd o societate excelentă în ultima vreme. Oricum, Jack Wilshere e baza în această echipă, el e spiritul lui Arsenal.
Gibbs e accidentat, Monreal nu poate juca în Ligă, soluția Vermaelen în stînga e cam unica. Dacă am dubii la Van Buyten, ar trebui să le am și la Mertesacker, nu? Cu tot avantajul lui de a cunoaște foarte bine fotbalul german. Apropo de asta, de urmărit jocul lui Podolski. N-a fost cea mai bună perioadă a lui la Bayern, astfel că ar avea un motiv în plus să se ambiționeze.
Mai e de discutat factorul ”Emirates”. Nu știu dacă întîmplător sau nu mutarea pe ”Emirates” a coincis cu scăderea performanțelor, dramatică în ultima vreme. La nivel financiar, cu siguranță există o legătură. Dar e posibil să fie și la nivel afectiv. Pe ”Highburry” parcă atmosfera era cu totul alta, mai britanică, mai apropiată, mai caldă, mai apăsătoare pentru rivali. ”Emirates” e ultramodern, dar pare cam rece.
Ceea ce i s-a întîmplat duminică seară lui Sergio Ramos se vede mai rar. Gol + cartonaș galben + cartonaș galben în ceva mai puțin de 300 de secunde. Sau, depinde cum o luăm, cartonaș + cartonaș = eliminare în mai puțin de 60 de secunde.
Eliminarea e riguroasă. Ambele cartonașe galbene sînt. Cartonașul roșu e un exces de personalitate din partea arbitrului. Se spune deseori că un arbitru trebuie să acționeze și în spiritul jocului nu doar în spiritul regulamentului. A-l elimina pe Ramos la o fază în care comite o imprudență, fără intenție de a juca mingea cu mîna, e o rigurozitate de profesor de matematică foarte sever. N-am nimic cu profesorii de matematică, nici cu cei foarte severi, doar că nu mi-au plăcut. Nici profesorii severi și nici matematica.
N-aș face prea mult caz pe această eliminare. În fond era un meci cu Rayo, destul de banal, căci Rayo e bună acasă, dar afară e moale. A te lamenta pe absența lui Ramos din deplasarea de la La Coruna iar mi se pare exagerat. Chiar cred că Mourinho e mai mulțumit așa, pot juca Varane și Pepe împreună și se poate lămuri portughezul, înainte de returul cu Barcelona din Cupă, care dintre ei îl va însoți pe Ramos în centrul apărări.
Căci, da, Ramos va fi titular, indiferent de ce s-a întîmplat. Problema lui e acea stare de nevozitate pe care o scoate la iveală în anumite momente de joc, o anumită contodență în marcaj și în deposedări, pe care o știu și adversarii și arbitrii. Unii exagerează, ceilalți aplică prea mult regulamentul, avînd în minte o imagine. Între noi fie vorba, ca părere personală, Ramos a exagerat și el la faza celui de-al doilea galben, cînd se ținea cu mîinile de față, deși era evident că mingea îl lovise în mînă.
Problema lui Ramos rămîne însă Mourinho. Și invers. Nu scapă nici un prilej să se atace. Mourinho l-a înțepat evident după turul cu Manchester pentru marcajul la Welbeck la gol, deși o vină avea și Diego Lopez. În paranteză fie spus, Adan, cel care era la un moment dat la același nivel cu Casillas, n-a fost nici convocat pentru acest meci cu Rayo,. devenind, se pare, al treilea portar acum. Revenind la subiect, Ramos a răspuns la conferința de presă de după partida cu Rayo. La fel de înțepat, ”educația nu-mi permite să semnalez pe nimeni”, poate și ușor nervos după cele întîmplate. În calitatea sa de lider al vestiarului, unul dintre ei, a dat și un mesaj de unitate în perspectiva meciurilor ce urmează.
Sergio Ramos are personalitate. Și încă mare. S-a văzut asta din felul în care a executat acel penalty la Euro, cu Portugalia. După ce ai ratat cum ai ratat cu Bayern în Ligă și ai devenit subiect de bancuri în toate colțurile lumii, să vii și să dai ”scăriță” într-un moment crucial, al loviturilor de departajare, ce vreți mai multă personalitate! Ratase înainte Xabi Alonso, așa cum se întîmplase, de fapt, și cu Bayern, atunci ratase Cristiano. Cînd un portar apără un penalty e într-o stare de exaltare, are adrenalină, te domină psihic ca executant ulterior. Ei bine, ”Cuqui” Ramos a închis gura tuturor, deși o ratare i-ar fi marcat iremediabil cariera. Unii pot vorbi de inconștiență, eu vorbesc de personalitate.
Comentariul spaniolilor de la Cadena SER (e un montaj filmulețul de mai sus) e colosal. Dar mesajul e cam același :”que huevos tiene Ramos”! Traducerea sper că nu e necesară :))
Dacă e să vorbim de ”huevos”, problema e că și Mourinho are. Două ego-uri puternice sînt excelente cînd merg în aceeași direcție. Cînd sînt antagoniste e o problemă, căci vestiarul simte imediat astfel de lucruri. Între cei doi lucrurile nu-s normale. Sergio Ramos rămîne însă unul dintre cei mai buni fundași centrali din lume. Parteneriatul cu Pepe din sezonul trecut a fost impecabil și a ajutat mult Realul. Într-un fel, această perpetuă înfruntare cu Mourinho poate ajuta și acum, căci un Ramos motivat, dornic să-i arate antrenorului de ce e în stare, e o mașină de fotbal. Iar Mourinho știe asta, căci stăpînește perfect toate detaliile din această ”artă a războiului” fotbalistic.
Titlul de mai sus a mai fost dat o dată. N-a apărut însă pe piață, căci era doar un ziar de probă, unul din acele numere ”în orb”, de ziar nu vă imaginați altceva, care se fac atunci cînd se pregătește ieșirea pe piață a unei noi publicații. Publicația era ProSport, care încă nu apăruse în mod oficial, iar titlul exact a fost ”Juve, Juve, vai de tine!”. Se întîmpla într-o zi de mai 1997, joi probabil, a doua zi după finala Ligii Campionilor de la Munchen, dintre Borussia Dortmund și Juventus. Prima mea finală europeană văzută pe viu, pe stadion.
Nu mai știu care a fost, atunci, originea titlului. La bază a stat, evident, eșecul torinezilor din acea finală, la care plecau drept mari favoriți. Nici nu cred, dacă stau bine să-mi amintesc, că a fost chiar așa de dramatică situația încît să impună un titlu atît de contondent. Dar aia a fost inspirația în zilele alea.
Hai să revenim în zilele noastre. Ne-ar prinde bine o întoarcere în timp, măcar una de-am avea posibilitatea să facem în viața noastră ce multe am repara!
Inter, Inter, vai de tine! De data asta mi se pare foarte potrivit tilul. Inter e o ruină. Acum, în acest moment, căci ce va fi în viitor chiar că nu mai are nimeni curaj să anticipeze. Ceva tare ciudat s-a întîmplat acolo după acel succes cu Juventus de la Torino, cînd toată lumea vorbea despre Inter ca o posibilă candidată la titlu. De atunci, Inter nu mai bate pe nimeni în deplasare, acasă se chinuie, iar înfrîngerile sînt epice, precum cea cu codașa Siena ori aceasta, ultima, cu Fiorentina. Toată personalitatea pe care o aveau jucătorii Interului la începutul lunii noiembrie, cînd băteau pe toată lumea, fie acasă fie afară, s-a diluat inexplicabil, de parcă ar fi fost o butelie de oxigen al cărei conținut se epuiza încet-încet.
Dacă, prin absurd, te-ai uita pe cifrele Interului în meciul de la Firenze, ai observa o productivitate de invidiat. Un șut pe poartă, un gol! E o glumă, vă veți întreba! Sigur că e o glumă, nici măcar una bună, e o glumă la fel de proastă precum jocul Interului. Presa italiană de azi, prezentată în revista presei pe acest blog alături de alte publicații, n-a menajat Interul.
Un șut pe poartă așadar. Dat în minutul 87, mai degrabă la nervi, din frustrare, de Cassano. În rest: ”senza parole”, că tot a fost festivalul de la San Remo. Un monolog al Fiorentinei, cu un Jovetici strălucitor. Paradoxal, cu o zi înainte, Massimo Moratti tocmai își declarase admirația fată de (încă) tănărul muntenegrean, un ”fuoriclase” ce va putea fi cu greu ținut de Fiorentina la vară.
Apropo de Moratti. Azi e o zi specială pentru el. De sărbătoare, cum s-ar zice. Pe 18 februarie, acum 18 ani, Moratti prelua Inter-ul de la Ernesto Pellegrini, după ce, între 1955 și 1968, tatăl său, Angelo Moratti, fusese deținătorul pachetului majoritar. Prost cadou i-a oferit însă Stramaccioni la majorat boss-ului său.
Stramaccioni pare intrat într-o dinamică negativă, confuză. Începe cu un modul, termină cu altul. Intră cu Guarin și Kovacici din primul minut, apoi îi scoate, ca să-i facă loc lui Alvaro Pereirra, a cărui unică realizare e un cartonaș galben din pricina căruia va pierde derbyul cu Milan de duminică. Iar pe Kovacici îl scoate la pauză, ca și cum el ar fi fost vinovatul principal al colapsului din jocul colectiv. Asta după ce, abia venit, îi predă tricoul cu numărul 10 și-l aruncă în joc oferindu-i practic titularizarea imediată, în condițiile în care acomodarea cu Serie A nu-i deloc simplă pentru un tînăr ce abia a făcut 18 ani și, cu toată educația primită în Austria, unde crescuse, jucase totuși la un club, Dinamo Zagreb, și într-un campionat, al Croației, peste care planează destule incertitudini.
N-aș fi vrut să mă refer la meciul cu CRF Cluj, dar n-am cum să evit subiectul. După părerea mea, Steaua ar fi avut considerabil mai multe șanse cu Inter decît cu Ajax la felul cum a jucat la Amsterdam și la cum a jucat CFR la Milano. Fiorentina a arătat cum să abordezi Interul pe teren propriu. Să zicem că are jucători buni, în nici un caz nu din altă galaxie. Are o linie de mijloc foarte bună, elastică, și un atac fără atacant de careu (cel puțin așa a fost cu Inter). Să zicem că Fiorentina e echipă bună, dar și Siena a bătut pe Inter acum două săptămîni, așa că pică acest aspect al valorii. Inter va veni la Cluj cu 3 zile înainte de ”Derby della Madoninna”, ce pare un ultimatum pentru Stramaccioni, deci va căuta să-și menajeze un pic forțele. Mai ales că antrenorul s-a plîns că trebuie să joace cu aceeași oameni din 3 în 3 zile. Un pic de agresivitate n-ar strica de la clujeni, un plus de ambiție, de curaj, un pic de mentalitate portugheză nu românească, căci noi avem tendința să fim, uneori, prea politicoși. Pînă la urmă, de pierdut n-are decît Inter.
Pentru Barcelona, meciul cu Granada făcea parte din categoria obligațiilor de serviciu. Cu 4 zile înainte de vizita pe ”San Siro” era destul de greu să se realizeze o concentrare maximă, cu atît mai mult cu cît catalanii se cam știu deja campioni. Cînd ți se pune această etichetă e greu s-o ștergi la anumite partide, să le spunem de nivel mediu, cum a fost și cea de la Granada, chit că pe acest stadion Real Madrid pierduse cu două săptămîni înainte. Situația e oarecum aceeași și la Real și la Barcelona. În campionat lucrurile fiind oarecum clare, altele devin prioritățile.
Xavi era accidentat, Iniesta era pe bancă. În condițiile astea, Messi și-a asumat și rolul lor. Spuneam în timpul comentariului că Messi vrea să fie cînd Xavi, cînd Iniesta, așa că nu prea mai are timp să fie chiar Messi. Deși era în căutarea golului 300 în tricoul Barcelonei, am văzut un Messi mai generos în pase ca altădată, deși, pe final, l-a certat de vreo două ori pe Tello, care nu-i întorsese serviciul. Chiar și golurile au fost un pic stranii, căci rar vezi Barcelona marcînd din afara careului, practic din două șuturi de la distanță, și nu din acțiuni în interiorul careului.
Granada a fost remarcabilă în eforturile sale. Torje inclusiv. Pentru el și echipa sa urmează perioada cea mai dificilă, cu partide directe împotriva contracandidatelor din zona retrogradării. Un punct, sau mai multe, cu Barcelona ar fi fost un bonus, un joker pe care l-ar fi tras. N-au reușit, dar jocul s-a schimbat mult în bine de la venirea lui Paco Alcaraz. Pentru Barcelona urmează două meciuri cu Milan și două cu Real Madrid. Meciuri de altă categorie decît cele ”din obligație”, meciuri în care se pot decide multe. Vom vedea cu siguranță o altă echipă.
Îl las pe Messi pentru final. 301 goluri pentru Barcelona și are doar 25 de ani. Cel mai important an pentru el este cu siguranță următorul. 2014, anul Mondialului. E ceea ce-i lipsește. Unicul lucru, de fapt, căci la nivel personal e așezat, la nivelul echipei de club a cîștigat tot ce se putea cîștiga.
Cum au fost cele 301 goluri pentru Barcelona? Multe probabil că le știți, multe le-ați uitat, așa că merită, cred, să vi le reamintiți:
Și după ce ați văzut golurile, vă propun un documentar foarte recent, realizat de aceeași televiziune, ITV, care a făcut unul și pentru Jose Mourinho. E pe aceeași linie, deci foarte spectaculos:
UPDATE
Profit de de titlul de azi din Gazzetta dello Sport, ziar pe care l-am adăugat, alături de altele, la obișnuita revistă a presei pe care o fac de ceva vreme, pentru a-i aduce un omagiu celui care, cu golul său fantastic de sîmbătă, a decis meciul cu Juventus: ”AVE TOTTI!”.
Cine nu a văzut meciul, poate revedea momentele esențiale AICI
Mă număr printre cei care am zis că rolul lui Totti în actuala echipă a Romei, influența sa în vestiar și personalitatea sa uriașă pot dăuna echipei. Toti de azi nu mai e cel de acum 10 ani, pentru că nici unul dintre noi nu mai e cel de acum 10 ani. Însă atunci cînd dă astfel de goluri, parcă nu mai ai cum să-i spui ceva, nu mai ai cum să pui vreun semn de întrebare în dreptul numelui său. E limpede că la Roma va rămîne atît timp cît va dori el.
Și aș mai adăuga ceva. Această încălzire exact în fața peluzei suporterilor. Nu știu cine a avut această idee, dar cred că a fost una excelentă. Un doping moral fantastic pentru o echipă trecură prin multe episoade de turbulență de-a lungul acestui sezon
În rest, tot ce am scris mai jos rămîne valabil. A fost o plăcere să-i revăd pe cei 4 campioni mondiali din 2006. Cineva mi-a atras atenția că și Barzagli a fost campion mondial în 2006. De acord, dar rolul lui n-a fost precum al celor 4 menționați în titlu.
Roma – Juventus. Unul dintre meciurile etapei din Serie A. Unul dintre meciurile ”cu nume” din Italia. O rivalitate veche, din care s-au născut mari rezultate, mari echipe și mari campioni.
Nu vreau să mă refer în cele ce urmează la partida în sine. Locul 1 contra locul 9, un afiș nu tocmai favorabil. Juve vine după victoria clară de la Glasgow și încearcă să se calmeze. Roma, la rîndu-i, încearcă și ea să se calmeze după despărțirea de ”boemul” Zeman și să găsească formula de compromis care s-o ajute să termine cu bine sezonul.
Vreau să mă refer la 4 dintre protagoniștii partidei. Buffon și Pirlo la Juve, Totti și De Rossi la Roma. Ce-i unește pe acești 4 super-fotbaliști? Culoarea albastră a tricourilor Italiei, campioană mondială în 2006. A vedea laolaltă 4 campioni mondiali, 4 reprezentanți ai unei generații excepționale, care a adus squadrei azzurra cea de-a patra steluță pe tricouri în dreptul titlurilor mondiale, iată un adevărat privilegiu. Iată un motiv de a urmări acest meci!
Am fost la Mondialul din 2006. De la început pînă la sfîrșit. Am fost aproape de Italia din considerente… geografice. ”Casa Azzurra”, o idee excelentă a federației de la Roma, era un loc deschis tuturor jurnaliștilor acreditați la acest Mondial. Pentru asta fusese închiriat stadionul din Duisburg și remodelat, cu tot ce era necesar. Teren de antrenament, dar și studiouri speciale de televiziune (atunci, în Italia, Mondialul a fost transmis și de RAI și de SKY), spații amenajate pentru ziariștii de presă scrisă, dar și cafenele și restaurante. Care erau dintre cele mai căutate, din cîteva motive simple: făceau cea mai bună cafea, găseai cele mai bune paste și pizza din împrejurimi, dar și pentru că aveai șansa să te ciocnești de un Paolo Rossi, de un Bergomi, de un Maldini, de un Vialli sau de un Capello, toți aceștia trecuți în tabăra jurnaliștilor pe perioada turneului final.
Am fost la acel Mondial împreună cu Andrei Vochin. Noi stăteam la Koln, dar preferam să mergem la Casa Azzurra de la Duisburg decît la centrul de presă oficial de la stadionul din Koln. Era un pic mai departe, dar pe autostrăzile din Germania nu se simțea, plus că împrumutasem un GPS de la prietenul Vlad Enăchescu, care era la TVR în acele vremuri și avusese inspirația să-și aducă din țară acest dispozitiv, pe atunci, 2006 nu uitați, nu atît de comun.
Ne-am identificat într-un fel cu italienii. Știam prin ce trecuseră, scandalul Calciopoli era în floare, și le admiram puterea de regenerare. Cînd vorbești despre fotbal cu un italian de rînd rămîi impresionat de felul în care pune problema, de felul în care gîndește. Dar cînd vorbești despre fotbal cu un jurnalist italian e un soi de meditație, e un prilej de a descifra felul lor de a privi acest sport, de a înțelege de ce în Italia scorul perfect e 0-0 sau de a asculta teorii legate de catenaccio.
Apropo de catenaccio. Îmi spunea un prieten italian, mort după fotbal evident, o chestie simpatică: ”Toată lumea l-a lăudat pe Ferguson pentru cum l-a pus pe Rooney să facă faza defensivă la meciul cu Real. Dacă se întîmpla asta cu un antrenor italian era făcut zob”.
Italia a avut în 2006 poate cea mai frumoasă echipă din istoria fotbalului său. E posibil să mă înșel, dar eu unul niciodată n-am văzut la un loc atîtea talente, atîția fotbaliști exponențiali. Printre ei Buffon, Pirlo, Totti și De Rossi, ca să revin la motivul acestui articol.
Și, în final, așa cum v-am obișnuit, imagini. Vă propun o trecere în revistă a partidelor Italiei de la Mondialul din 2006 prin intermediul unui mixaj, în două părți, de introduceri realizate de Fabio Carresa, unul dintre cei mai buni comentatori de la SKY.
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
Și, pentru final, o trecere în revistă a unui drum încheiat cu victoria de la Berlin, împotriva Franței
Și dacă tot am amintit de SKY Italia, nu pot să mă abțin să nu vă ofer cel mai frumos promo pe care eu unul l-am văzut pentru un eveniment sportiv: finala de la Berlin din 2006.
Caută-mă!