Încă de la început trebuie să precizez că pot fi ușor subiectiv. Andrea Pirlo e unul dintre jucătorii mei preferați. N-am mulți, dar Pirlo e unul dintre ei. Mi-a plăcut întotdeauna, mi s-a părut formidabilă liniștea pe care o degaja cînd era în teren, felul în care stăpînea jocul și se stăpînea, căile pe care le găsea de a ieși din presiunea adversarilor.
L-am văzut în 2003, la Manchester. Imediat după finala Ligii Campionilor pe care o cîștigase cu Milan împotriva lui Juventus. În pranteză fie spus, una dintre cele mai urîte finale pe care le-am văzut la viața mea, și am văzut destule. A ieșit la zona mixt aimediat în spatele lui Neded, care era la Juve atunci și care nu jucase acea finală din pricina unui cartonaș galben stupid luat în semifinala cu Real Madrid. Nedved n-a răspuns la nici o întrebare, ba chiar a dat un picior la gardul metalic, ce delimita culoarul pecare ieșeau fotbaliștii de zona în care stăteau jurnaliștii, de multora le-a stat inima, crezînd că e un atentat ceva. 11 septembrie era încă foarte proaspăt în memorie. Pirlo a părut ușor amuzat de situație, logic, căci el era din tabăra învingătoare. L-am oprit, s-a oprit, i-am spus că sînt din Romania și l-am întrebat ceva de Lucescu. Printre altele. Interviurile din zona mixta sînt un amestec de banal și obligație, așa că răspunsurile sînt de cele mai multe ori politicoase, dar nespectaculoase. Așa a răspuns și el, apoi mi-a spus să-i transmit ”tanti auguri” lui Mircea. Chiar așa i-a spus, Mircea. Mi s-a părut simpatic. Cred că am făcut și o poză cu el, dar nu mai știu pe unde e, e posibil să se afle în arhiva unui cotidian de mare succes altădată, dar pe care se chinuie unii să-l închidă acum și nu știu cum să facă.
Recent am dat peste autobiografia lui Andrea Pirlo. Se cheama ”Penso quindi gioco”. Mi se pare un titlu excelent. E o lectură bună pentru pasionați și o recomand. Nu costă mult, plus că bănuiesc că există ”soluții” și pentru un download pe internet. Miercuri, la Fotbal European, am discutat un pic despre Pirlo. M-a surprins, și ne-a suprins pe toți cei din studio, faptul că Pirlo nu figura în echipa campionatului pe care o trimiseseră cei de la televiziunea italiană. Cred că n-avea cum să lipsească din linia de mijloc, de lîngă Vidal, căci societatea pe care o crează cei doi mi se pare fundamentală pentru victoriile lui Juve din ultimele două sezoane.
Să revin la carte. E un pasaj acolo care mi-a reținut atenția, căci i s-a părut că sesizez o undă de regret în acele rînduri. Pirlo povesteste despre o discuție cu Pep Guardiola. Pirlo povestise inițial despre pasiunea lui pentru Playstation. Și despre orele pe care le petrecea, împreună cu Nesta, colegul lui de cameră în cantonamente, jucînd fotbal. ”Mergeam devreme la micul dejun, pe la 9, apoi pînă la masa de prînz nu mai ieșeam din cameră și jucam. Amîndoi voiam să jucăm cu FC Barcelona, așa că alegeam amîndoi această echipă. Jucam Barcelona cu Barcelona, așa că oricum se termina, Barcelona cîștiga”.
Episodul cu Guardiola s-a petrecut în 2010, imediat după un ”amical” dintre Barcelona și Milan jucat pe ”Camp Nou”. Povestește Pirlo: ”Manuel Estiarte a venit la noi în vestiar și mi-a zis <<Andrea, Pep vrea să te vadă>>. Îl știam pe Estiarte de cînd juca polo în Italia, dar la început nu l-am recunoscut, pentru că nu-l văzusem niciodată în afara bazinului, în costum”. În paranteză fie spus, Manuel Estiarte e un fost mare jucător de polo, cu o carieră impresionantă, care și-a petrecut mulți ani în Italia și care e cel mai bun prieten al lui Pep Guardiola, cu care va merge și la Bayern. Revenim la poveste. ”Am ajuns în biroul lui Pep. Ne intersectasem de cîteva ori prin campionatul italian. Mi-a zis << Uite, noi avem o echipă senzațională. Dar aș vrea să te gîndești dacă nu vrei să vii să joci la noi. Mi-a trebui cineva care să-i completeze pe Xavi și Iniesta, să-i concurezez, și cred că tu ai fi ideal. Te rog să te gîndești și dacă accepți o să încercăm să vorbim cu Milan”.
Nu s-a concretizat nimic. A fost vara lui Ibrahimovici, trecerea lui de la Barcelona la Milan a captat toate energiile. Pirlo amintește doar că Milan n-a fost de acord cu plecarea lui, destul de ciudat, dacă stăm să ne gîndim că peste doar un an îl lăsa să plece gratis la Juventus. Ce s-ar fi întîmplat dacă arfi ajuns la Barcelona, cu ce ar fi putut să ajute el o echipă ce va cîștiga campionatul și Liga Campionilor, iată întrebări la care nu avem răspuns. Dar putem să ne imaginăm. Mie, unul, Pirlo mi se pare singurul italian care ar fi fost capabil să joace în acea echipă a Barcelonei.
Mai nou, circulă un zvon cum că Ancelotti l-ar vrea lîngă el la Real Madrid. Evident în caz că va ajunge, în cele din urmă, să antreneze pe ”Bernabeu”. Pirlo are acum 3 ani mai mult, uzura sa a crescut, în sezonul trecut a comis destule greșeli pe care altădată nu le comitea. Dar eu, subiectiv fiind, repet, tot cred că ar face față. Pentru cine totuși nu are încredere, cîteva imagini poate vă vor schimba impresia.
Neymar, Radamel Falcao, Gareth Bale. 3 dintre numele mari implicate în această perioadă agitată de mercato, 3 fotbaliști foarte mari despre care s-a scris și se va mai scrie suficient de mult. Neymar a ajuns la FC Barcelona, o mutare anunțată, dar care s-a realizat în termeni puțin modificați, ceva mai mari, față de cei pe care clubul catalan spera să-i obțină. Falcao s-a transferat la AS Monaco, o mișcare ce a stîrnit suficient demulte comentarii, iar Gareth Bale apare constant în presa internațională drept țintă a lui Florentino Perez, noul și vechiul președinte al Realului. Toate cele trei tranzacții, două realizate, una foarte posibilă, au cîteva detalii ce merită remarcate.
Neymar a ajuns la Barcelona după multe eforturi ale catalanilor. Plus un preț, 57 de milioane de euro, asumat pe site-ul oficial al clubului, sensibil mai mare decît cel pe care îl prevăzuseră. Și asta pentru că, la fel ca-n cazul multor brazilieni și sud-americani, Neymar, mai exact drepturile de proprietate asupra sa, erau împărțite în 4: Santos, firmei DIS Esporte (în fapt un fond de investiții aparținînd omului de afaceri Delcir Sonda, proprietarul celui mai mare lanț de supermarketuri din Brazilia), firmei TEISA (Terceira Estrela Investimentos, un alt fond de investiții) și tatăl fotbalistului.
Cînd sînt atîtea părți implicate, e normal ca negocierile să fie mai grele ca în alte situații. E deja o obișnuință la fotbaliștii sud-americani, veți vedea mai jos și situația lui Falcao, să existe astfel de probleme. În plus, la Neymar trebuie adăugat și comisionul impresarilor, 3 la număr, Wagner Ribeiro, cel mai cunoscut dintre toți, Andre Cury și Marcos Malaquias, toți 3 cu contracte de reprezentare în vigoare, căci fiecare dintre ei a contribuit cu ceva la acest adevărat comerț cu amănuntul reprezentat de tranzacționarea în timp a drepturilor federative ale jucătorului. Plus tatăl său, Neymar da Silva Sr, agentul actual.
Fiecare și-a vrut partea. Mai mare, mai mică, funcție de situație și de implicarea în trecut. Vina pentru această stare de fapt aparține lui Santos, care din dorința de a-l ține pe Neymar cît mai mult, pentru a-i crește prețul, a tot scos la vînzare. către fondurile de investiții de mai sus, părți din drepturile sale.
Dacă a fost sau nu o afacere profitabilă, vom vedea peste cîțiva ani. Deocamdată, din Brazilia au început să apară informații despre iritarea lui Delcir Sonda după ce FC Barcelona a avansat pe site-ul propriu suma de 57 de milioane de euro plătită pentru Neymar , omul de afaceri fiind, se pare, nemulțumit de partea pe care a primit-o de la Santos.
Situația lui Radamel Falcao seamănă pînă la un punct cu cea a lui Neymar. Și drepturile sale sînt împărțite. 60 la sută din ele aparțin tot unui fond de investiții, ”Doyen Sports”, cu sediul în Londra. Cînd Radamel a semnat pentru Atletico, în vara lui 2011, multă lume s-a întrebat de unde a avut clubul madrilen 40 de milioane de euro, plus alte 10 milioane bonusuri de performanță, în condițiile în care situația sa economică nu strălucea. Mulți au lăudat managementul conducerii, care ar fi investit practic totți banii obținuți din vînzarea lui Kun Aguero la City. 
De fapt, Atletico n-a plătit decît 18 milioane de euro. Restul sumei a venit de la ”Doyes Sports”, o firmă ce deține, printre altele, lanțul de hoteluri Rixos, și care, sesizînd momentul optim, a decis că e cazul să-și scoată banii investiți și să obțină și un profit consistent. Legătura dintre șefii fondului de investiții și noul patron al celor de la Monaco, omul de afaceri rus Dmitri Ribolovlev, sînt sufiecient de neclare. Unii pretind că în spatele ”Doyes Sports” ar fi Jorge Mendes, celebru impresar, și Peter Kenyon, fostul șef de la Chelsea.
Se spune însă că ”El Tigre” a primit mutarea în plic, ca și Atletico Madrid, de altfel. Astfel că și jucătorul și Atletico, în circumstanțele date, s-au văzut nevoiți să accepte situația. La fel de posibil e ca și viitoarele mutări ale celor monegascilor să fie influențate de acest fond de investiții, ce ar mai deține, se zice, procente importante din fotbaliști cu nume, precum De Gea, Borja Valero sau Kondogbia.
În același timp, apar și explicații privind graba celor de la Monaco de a aduce cît mai repede fotbaliști și pe cale de consecință, a-i cumpăra cu sume relativ mari. În mod normal, sezonul de mercato se termină pe 31 august, probabil luni 2 septembrie în multe țări, căci 31 august cade sîmbătă, și logica spune că negocierile se pot prelungi. Monaco însă e sub o oarecare presiune. Începînd cu 1 iulie, își va pierde statutul preferențial dat de fiscalitatea din Principat și se va alinia la politica de taxe din restul Franței. Exercițiile bugetare în fotbal se termină însă pe 30 iunie, astfel că orice tranzacție efectuată pînă la această dată beneficiază de condițiile speciale. Chiar dacă asta ar însemna ca respectivul exercițiu bugetar să se termine pe minus, cu pierderi considerabile urmare a sumelor investite, însă nu cred că acest aspect îl preocupă extrem de tare pe Ribolovlev.
În ceea ce-l privește pe Gareth Bale, situația e diferită. Sau cel puțin nu s-a aflat nimic pînă acum că ar fi și el amestecat în tranzacții precum cele de mai sus. Dorit insistent de Real Madrid, Bale are o mică-mare problemă. Mică sau mare, depinde din ce punct de vedere privești problema și cum sînt făcute contractele.
Gareth Bale este imaginea, pe parte sportivă, a concernului British Telecom. Care tocmai ce a cumpărat drepturile de difuzare pentru Premier League, mai exact pentru 38 de meciuri din campionatul Angliei, cîte unul pe etapă, marea lor majoritate cele de sîmbătă, de la ora României 14:45. Inclusiv meciul inaugural al sezonului 2013-2014. De menționat că, după mulți ani de supremație SKY și pay-per-view, toate aceste meciuri vor fi free.
BT Sport, operatorul British Telecom pe piața TV, îl are ca imagine pe Gareth Bale și deja și-a început campania de promovare a noului sezon avîndu-l pe internaționalul galez, printre alte figuri pe care le veți recunoaște în mod sigur, în prim-plan.
E de presupus că atunci cînd au semnat contractul cu Bale, cei de la BT Sport au încercat să se asigure că unul dintre actorii principali nu va pleca. Evident, orice contract are și clauze de reziliere, dar asta înseamnă o sumă mult mai mare pe care Real Madrid ar trebui s-o plătească. Undeva spre 100 de milioane, bani pe care Bale nu cred să-i facă.
Pe de altă parte, privind spotul de mai sus, un detaliu îmi sare în ochi: Rooney nu apare.
Florentino Perez a fost reales președinte la Real Madrid. E știrea zilei. Una care n-a făcut, ca altădată, prea multă vîlvă. Și asta pentru că Florentino Perez n-a avut contracandidat în această cursă. A alergat singur și, pentru că nu e vorba de un banc prost, n-avea cum să termine pe doi.
Aruncați o privire asupra titlului! ”Florentino Perez s-a reales”. Nu, nu e nici o greșeală. Acesta e adevărul, iar motivele pentru care vechiul și, de azi, noul președinte al Realului a fost unicul candidat la această funcție nu țin de un eventual dezinteres al altora, ci de anumite manevre.
Dezinteres n-avea cum să fie. În Spania se spune că funcția de președinte la Real Madrid poate fi mai prețioasă decît cea de premier al Spaniei. Sigur, e o exagerare, provenită din perioada în care Realul era cel mai important club din lume, dar în mod cert nu e o exagerare grosolană. E de ajuns să-l privim chiar pe Florentino, a cărui avere e azi de 10 ori mai mare decît în vara lui 2000, cînd a preluat, pentru prima dată, acest scaun grație, vă amintiți cu siguranță, transferului lui Figo de la FC Barcelona.
PARANTEZĂ.
Atunci, manevra lui Perez a fost genială. A semnat un precontract cu Jose Veiga, cel care era reprezentantul lui Figo, prin care se obliga să accepte trecerea jucătorului de la Barcelona la Real Madrid, în cazul în care Perez ar cîștiga alegerile. Trecerea s-ar fi făcut cu achitarea clauzei de reziliere a lui Figo, undeva în jur de 60 de milioane de euro. Atît Figo cît și Veiga urmau să încaseze un comision de 3 milioane de euro, dar Perez a fost suficient de inteligent să pună și el o clauză de 30 de milioane de euro de penalizare, în caz că cei doi nu respectă contractul și Figo refuză să meargă la Real. Mai tîrziu, atît Figo cît și Veiga aveau să admită că făcuseră asta doar pentru a presa conducerea Barcelonei să-i mărească salariul jucătorului și să-i prelungească înțelegerea. Cei doi nu se așteptau, cum de altfel nu se aștepta nimeni, ca Perez să-l învingă pe Lorenzo Sanz, președintele în exercițiu, cu care tocmai se cîștigase Liga campionilor.
Perez însă i-a convins pe alegători. Atît cu numele lui Figo, căci era prima dată cînd se întîmpla așa ceva la alegeri, dar și cu promisiunea că dacă nu-l aduce pe Figo va plăti el abonamentul pe un an pentru fiecare socio în parte. Avea și de unde să promită, cele 30 de milioane pe care urma să le plătească drept daune Figo.
În ziua cînd Perez a cîștigat, Figo și-a sunat impresarul și l-a întrebat ce urmează să facă. Răspunsul lui Veiga a fost cam șocant pentru fotbalist: ori rămîi la Barcelona și plătești 30 de milioane, pe care nu-i ai, ori îi determini pe cei de la Barcelona să plătească ei 30 de milioane, ceea ce nu vor acepta, ori ne judecăm cu Florentino și e foarte posibil să mergem amîndoi la închisoare, ori mergi la Real Madrid. Evident, portughezul a ales ultima variantă.
PARANTEZĂ ÎNCHISĂ.
De atunci, Florentino a evoluat. Firma sa, ACS, a devenit cea mai puternică din Spania în sectorul construcțiilor. Beneficind, e limpede, și de avîntul luat de această țară, unde s-a construit nu mult, ci enorm, de multe ori în neștire. Spania a avut un procentaj de captare a fondurilor europene de 110 la sută în această perioadă de avînt, iar Florentino și-a folosit relațiile pe care și le făcuse ca președinte la Real Madrid pentru a primi contracte generoase cu statul. Dar nu doar cu statul spaniol, ci și în China, unde a construit două centuri ale Beijingului, în Thailanda, chiar și în SUA.
Alegerile din acest an erau fixate pentru 15 iunie. Prin iarnă, atunci cînd a apărut prima scînteie a conflictului dintre Mourinho și vestiar, scriam pe acest blog că Florentino Perez joacă tare, în perspectiva alegerilor. Recitiți acel text, cu informațiile de acum, și veți vedea că n-a fost o exagerare. Nu s-a limitat însă la acest joc. A acționat și pe alte părți. Din nou genial. A schimbat regulamentul de desfășurare a alegerilor, introducînd două elemente ce pot părea derizorii, dar nu sînt.
În primul rînd, a impus ca fiecare candidat să fie ”socio” de cel puțin 20 de ani, față de minim 10 cum era pînă acum. Și, în al doilea rînd, cel mai important de fapt, a impus ca fiecare candidat să depună și, practic, să blocheze la dispoziția clubului dacă ar fi ales, pe toată durata mandatului, o sumă de bani reprezentînd 15 la sută din bugetul clubului la momentul depunerii. Acești bani reprezintă o garanție și pot fi utilizați de club în situații de urgență. Cu un buget de aproape 500 de milioane de euro, suma pe care ar fi trebuit s-o depună fiecare pretendent la fotoliul prezidențial e de 75 de milioane de euro. Deloc puțin, mai ales în astfel de vremuri.
Cu aceste două condiți, a blocat practic accesul la cursa prezidențială pentru orice rival. Și, în special, a blocat doi contracandidați care i-ar fi putut pune probleme. Primul era fostul mare jucător Manolo Sanchis. Nume greu în istoria clubului, care, se spune, și-ar fi asigurat sprijinul lui Raul, Hierro și Vicente del Bosque. Al doilea nume era cel al lui Jose Maria Aznar, fostul premier al Spaniei, fan declarat al Realului. La fel de greu, poate mai greu, de vreme ce soția sa, Ana Botella, este primarul Madridului.
Nici unul dintre cei doi nu îndeplinește, ați ghicit, noile condiții. Manolo Sanchis nu poate pune suma de 75 de milioane garanție, în vreme ce Aznar are ceva mai mult de 10 ani ca ”socio”, departe de cei 20 de ani impuși, plus că nu i-ar fi convenit prea tare ca lumea să știe că are 75 de milioane de euro la îndemînă.
Așa că, neavînd contracandidat, Florentino Perez și-a început, în mod oficial, noul mandat. A făcut-o cu promisiunea că nu-l va lăsa pe Cristiano Ronaldo să plece și că, odată trecută această perioadă electorală, se va ocupa de transferuri.
Deocamdată, Real pare într-un soi de șoc post-Mourinho. Nu are antrenor, n-a transferat pe nimeni, mai mulți jucători ar cam vrea să plece, iar Cristiano nu se arată prea dornic să semneze prelungirea. Cunoscîndu-l însă pe Florentino Perez, sînt convins că prima mutare a Madridului nu va întîrzia să apară
Subiectul pe care aș vrea să-l pun pe tapet în cele ce urmează a plecat de la o discuție începută la Fotbal European, printr-o întrebare ce-a fost adresată, și continuată pe facebook. Cineva mi-a pus următoarea întrebare: Cine va lua Balonul de Aur în 2013? Am pus-o și eu, chiar în titlul acestui text. Pentru toată lumea.
Mărturisesc că m-am blocat un pic la început. În ultimii 4 ani am avut un singur cîștigător. Undeva pe la începutul anului, am încercat să explic pe acest blog de ce cîștigă întotdeauna Messi. La acea dată, Balonul de Aur 2013 părea o continuare a disputei dintre Messi și Cristiano Ronaldo, cu un mic plus în dreptul lui Cristiano, al cărui start de 2013 a fost fantastic. Lucrurile s-au așezat între timp, iar cei doi, victime ale eliminărilor suferite de Barcelona și Real Madrid în semifinalele Ligii au intrat într-un con de umbră. Accentuat de problemele fizice ale lui Messi și de problemele cu Mourinho ale lui Cristiano, apoi noile accidentări ale lui Messi și de momentele mai puțin bune ale Realului sub comanda lui Ancelotti.
Revin la întrebare. Totuși, cine va cîștiga Balonul de Aur? În momentul ăsta, logic e să te gîndești la un jucător de la Bayern. Orice jucător de la Bayern, chiar și portarul Neuer, pare în acest moment mai aproape de trofeu decît Messi și Cristiano, cei care l-au pasat în ultimii 5 ani.
Eu unul m-aș gîndi în primul rînd la Ribery. Mai ales că e într-o formă fantastică, iar premiul primit recent de la UEFA Champions League ar fi un motiv în plus. Dar nu l-aș ocoli nici pe Robben. Roata carierei sale s-a întors elegant în finala de pe Wembley. Dintr-un pierzător de finale, un ”loser” de profesie, a devenit un cîștigător. A decis încotro merge trofeul Champions League, a avut un final de sezon fantastic, a cîștigat și campionatul și Cupa Germaniei, deci mi se pare candidatul perfect. Ar trebui să-l urmeze alți jucători de la Bayern. Ar mai fi Lahm, poate Thomas Muller. Poate Schweinsteiger.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zic totuși să nu ne grăbim. Eu unul nu-s așa convins că vreunul dintre ei va izbuti să convinga marea masă de votanți și să cîștige trofeul. O să mă explic. De cînd FIFA s-a insinuat în tradiționala anchetă France Football și i-a dat o nuanță mult mai globală, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri. S-au schimbat și criteriile. Cel sportiv, dat de trofeele cîștigate, reprezintă o treime. S-au dus vremurile cînd Cannavaro lua Balonul, în 2006, sau cînd Oliver Kahn venea pe locul 3 în 2002, exclusiv datorită performanțelor echipelor naționale sau de club. Acum se ia în calcul și constanța, căci trofeul e pe tot anul, nu doar pe prima lui jumătate. Iar din acest punct de vedere, multe se mai pot întîmpla în lunile rămase.
Se va vota în decembrie și, cum în general ultima impresie contează, cine știe ce va fi atunci. Mai ales că un alt criteriu luat în calcul de votanți e cel al imaginii. Iar aici, cei de la Bayern au mult de pierdut. Și asta pentru că Bundesliga nu are impactul mediatic pe care îl provoacă Primera Division, prin Real Madrid și Barcelona, ori Premier League. Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Oamenii vor vota și în funcție de ceea ce văd. Venirea lui Guardiola la Bayern a ajutat clar la creșterea mediatică a Bundesligii. Pe de altă parte, Bayern e atît de puternică în momentul ăsta, încît nu știu dacă e cineva care să creadă că-n sezonul viitor ar putea pierde campionatul. Nu mai pun la socotează un alt aspect, nici unul dintre cei pomeniți nu e un foarte vizibil în reclame la nivel mondial, ca să nu mai spun că Thomas Muller e clasicul exemplu de anti-star.
Aparatul mediatic din jurul lui Messi, mai ales, căci presa catalană e ”trup și suflet pentru culori”, dar și al lui Cristiano Ronaldo va fi foarte important. Germania și Anglia nu au ziare de sport, iar asta contează, indiferent de cît de bine arată suplimentele sportive ale cotidianelor generaliste ori ale tabloidelor.
Nu văd, așadar, atît de clar înclinată balanța Balonului de Aur către un jucător sau altul, fie ei și de la tripla campioană Bayern Munchen. Zic să reluăm discuția undeva la finalul lunii noiembrie, cu date noi. Deocamdată, să ne bucurăm de fotbalul și de spectacolul campionilor din Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pe 30 mai a fost ziua lui Steven Gerrard. E inutil să încerc acum să explic cine este Steven Gerrard și ce reprezintă el pentru Liverpool și pentru fotbal, în general. N-am această intenție și nici nu cred că ar fi cazul. S-au scris și povestit atîtea despe ”Steve G” încît simt că n-ar mai fi loc de alte rînduri. Cel puțin acum.
Cel mai bine cred că ar fi să lăsăm imaginile să vorbească! Se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa că vă propun să vedeți două filme documentare cuși despre Steven Gerrard. Sînt parcurse acolo destule momente importante din cariera celui mai important fotbalist din lotul actual al lui Liverpool.
Primul film se numește ”My Story” și e, de fapt, o trecere în revistă, făcută chiar de el, a unor borne semnificative. E structurat în 6 părți.
Cel de-al doilea film, se numește ”A year in my life”. Se referă la, probabil, cel mai important an din cariera lui Steven Gerrard. Un an pe care nu are cum să-l uite. Poate că ați ghicit despre ce e vorba. Dacă n-ați ghicit, veți descoperi totul cu și mai mare plăcere.
Nu trebuie să fii neapărat suporter al lui Liverpool pentru a-l admira pe Gerrard. De fapt, cred că despre un fotbalist se poate spune că este foarte mare abia atunci cînd este admirat, nu neapărat iubit, ci admirat și respectat inclusiv de suporterii echipelor adverse.
Vizionare plăcută!
Pentru început, ”My Story”, în 6 părți:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
PARTEA A 4-A
PARTEA A 5-A
PARTEA A 6-A
Și acum, vă propun să descoperiți, sau să vă reamintiți, care a fost cel mai important an al carierei lui Steven Gerrard. ”A year in my life”:
Dacă la nivel de jucători, piața de mercato se miscă parcă mai rapid decît în alți ani, vezi transferurile lui Neymar și Radamel Falcao, realizate într-un moment în care campionatul Spaniei încă nu s-a încheiat, nici la nivel de antrenori lucrurile nu sînt mai calme. Două nume importante, Rafa Benitez și Walter Mazzarri, au schimbat extrem de repede echipele, deși măcar în cazul primului se aștepta o surpriză.
Rafa Benitez a învățat probabil ceva din perioada de pauză competițională pe care a avut-o după ce a plecat de la Inter. Și anume că în fotbal nu e bine să aștepți. Pentru că nu se știe niciodată. Așa că a acceptat oferta celor de la Napoli fără prea mult timp de gîndire și fără prea multe condiții. Revine în Serie A un antrenor cu un CV excelent, dar în care în campionatul italian a rămas dator, căci perioada Inter, chit că a avut particularitățile și dificultățile ei post-Mourinho, n-a fost deloc grozavă.
Această mutare trebuie privită și din punctul de vedere al lui Napoli. Ca și club, ca entitate ce tinde să devină un reper important în ”Il Calcio”. Conștient că plecarea lui Mazzarri a adus clubul la o intersecție, Aurelio De Laurentis n-a vrut să transforme totul într-un film prost. Pesemne că la viața lui a produs și filme proaste, destule ar zice cîrcotașii, astfel că știe ce rețetă poate aduce un astfel de eșec comercial. Astfel că a mers pe mîna unui regizor de primă mărime, consacrat, cu multe premii la activ, a se citi trofee. Rămîne de văzut acum dacă va putea să-i satisfacă pretenșiile la nivel de distribuție, de actori.
Prin aducerea lui Benitez, De Laurentis nu doar că și-a făcut un cadou, căci chiar de ziua lui a semnat cu tehnicianul iberic. Dar a reușit să impună ideea că Napoli nu e un club oarecare, ci o forță. Un club care izbutește să-l aducă pe cîștigătorul Europa League, fără să se întindă prea mult la negocieri, nu poate fi oarecare. Cîtă diferență, iată, în gîndirea sa față, de exemplu, de ideea năstrușnico-penibilă a Interului de a-l aduce pe Gasperini, acum doi ani.
Din punct de vedere fotbalistic, Benitez pare a se plia perfect pe structura fotbalului italian, Mai degrabă defensiv și mult orientat pe latura tactică, Benitez e un antrenor de tip italian. La Napoli însă are o problemă, căci orașul e fierbinte, zona întreagă arde în general, iar lumea parcă e mai amatoare decît în alte părți de spectacol, nu doar de puncte. Într-un fotbal în care rezultatul ideal e 1-0 și meciul perfect e 0-0, căci nimeni nu greșește, Napoli e un teritoriu aparte. În schimb, la nivel de echipă, Benitez găsește un lot bine structurat. Parcă mai legat decît cel pe care l-a găsit la Liverpool, în 2004. Rămîne necunoscuta Cavani, care mai degrabă va pleca decît va rămîne. Vor fi însă bani de pe urma acestui transfer, și nu puțini, pe care Benitez i-ar putea folosi pentru a mai implementa, pe ici pe colo cîte o piesă.
Celălalt nume, Walter Mazarri, are o misiune infinit mai grea decît Benitez. Găsește la Inter un grup debusolat, un lot ciuruit și o echipă care nu are echipă. Intrată într-o dinamică periculos de negativă (dacă Serie A mai dura cîteva luni se înscria cu șanse considerabile la retrogradare) Inter are nevoie de ceva mai mult decît un antrenor bun. Mazzari e un antrenor bun, fie și dacă luăm în considerare că modelul impus de el, cel cu 3 fundași centrali, e acum cel mai la modă în Italia. Spre deosebire de alte campionate, în Serie A atunci cînd se vorbește de așezări se pleacă de la faza de atac, nu de la faza de apărare. Astfel că acest modul cu 3 fundași centrali pe care și Antonio Conte îl folosește la Juve e complet diferit de cel pe care, de exemplu, îl mai utiliza Guardiola la Barcelona.
Probabil că Mazzarri va rămîne fidel acestui sistem și la Inter. Va fi ultima sa problemă, căci echipa a jucat așa în destule meciuri cu Stramaccioni. Marea sa problemă derivă din umplerea golurilor din acest modul. Din punct de vedere al imaginii, Massimo Moratti a procedat excelent aducîndu-l pe Mazzarri, căci era unul dintre tehnicienii la modă în fotbalul italian. Mai departe rămîne de văzut dacă-i va oferi antrenorului la modă și jucători la modă, căci ce are acum Inter în lot reprezintă, cu cîteva excepții, o comuniune de oameni blazați, erodați, cu salarii mari și obiective mici.
Înlocuirea lor însă costă, și nu puțin. Moratti plătește acum factura greșelilor făcute imediat după plecarea lui Mourinho, atunci cînd Benitez i-a propus să vîndă ce e de vînzare și să aducă altceva în loc. Julio Cesar, Maicon, Sneijder, Milito, Eto`o, poate Chivu erau nume atunci pe care se puteau scoate bani mulți, căci erau în plină efervescență. Un tip mult prea atașat și atașabil de persoanele cu care lucrează, Moratti n-a vrut să-și calce pe inimă. A continuat cu acel grup sătl și extrem de bine plătit, iar încasările s-au redus. Anul trecut echipa a lipsit din Champions League, acum va lipsi din Europa cu totul. Sînt niște bani ce veneau automat, dar nu mai vin, iar găurile trebuie acoperite. Iar Moratti lasă impresia ori că nu mai are cu ce, ori că nu mai vrea.
Caută-mă!