Octombrie 2011 e luna în care destinul celor de la PSG pare să se fi schimbat definitiv. Atunci, după multe săptămîni de tatonări, șeicul Nasser Al-Khelaifi a preluat conducerea clubului din capitala Franței cu promisiunea fermă de a-l scoate la lumina pe care o merită o reprezentantă a Parisului. Nici acum nu-s clare motivele pentru care șeicul a ales PSG, la fel cum nu prea sînt clare motivele pentru care Manchester City a devenit brusc marea dragoste a unui alt șeic plin de bani. De fapt, nici nu contează, nu mai stă nimeni acum să-și pună această problemă. Important e că banii curg și la PSG și la City, iar titlurile au început să apară, consecință firească a unui robinet de finanțare ce nu are cum să se oprească atît timp cît lichidul negru ce-l alimentează există din plin.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd a preluat cu puteri depline pe PSG, șeicul Al-Khelaifi structura un soi de plan cincinal, la capătul căruia echipa pariziană să cîștige, fotbalistic vorbind, tot ce se poate cîștiga. Ne aflăm înaintea celui de-al patrulea an al proiectului. Introduc în calcul și sezonul 2011-2012, căci octombrie e mult mai aproape de start decît de finiș. Acela a fost, de fapt, singurul campionat pe care PSG l-a pierdut, surprinzător, de la instalarea noului finanțator. Au urmat două titluri cîștigate de manieră mai mult sau mai puțin categorică, a venit și o Cupă a Ligii la palmares, o Supercupă recent, din acest punct de vedere lucrurile sînt în grafic.
Mi se pare limpede însă că în acest sezon PSG își propune mai mult pe plan internațional decît pe plan intern. Campionatul Franței nu pare a fi un obstacol prea dificil pentru Blanc și ai săi. Sincer, mă așteptam la mai mult în această perioadă de mercato de la Monaco. Dacă în vara trecută, în condițiile în care era totuși o nou promovată, echipa din Principat s-a mișcat bine, mă gîndeam că în această vară, cu garanția prezenței în Champions League, Monaco va reprezenta un pol de interes pentru fotbaliști importanți. N-a prea fost așa, ba chiar Monaco și-a pierdut și unul dintre staruri, pe James Rodriguez, iar dacă în cele din urmă va pleca și Falcao treaba se complică. Mai ales că s-a schimbat și antrenorul, o problemă în plus întotdeauna.
Chit că nu va fi o defilare, căci Ligue 1 e o competiție de uzură, cu multe deplasări complicate și adversari incomozi, cîștigarea campionatului nu mi se pare obiectivul principal. Acesta ar fi, în mod normal, Champions League. După doi ani în care s-a oprit în ”sferturi”, dar de fiecare dată eliminată de o echipă ce nu va reuși ulterior calificarea în finală, ar cam trebui să fie sezonul în care această graniță să fie depășită. Demersul nu-i simplu și e de ajuns să ne uităm la ce pățește City în această competiție, dar și la ce-a pățit Chelsea, cîți ani a trebuit să aștepte Abramovici pentru a vedea de aproape trofeul.
Am spus în precedenta postare pe acest blog că nu mi s-a părut prea coerentă campania de achziții din această vară. Nu am înțeles de ce a fost nevoie să fie luat David Luiz și încă pe o sumă colosală. 50 de milioane pentru un fundaș mi se pare enorm, în condițiile în care PSG nu are deocamdată aparatul de marketing de care dispune Real Madrid, capabil să rentabilizeze într-un interval relativ scurt orice transfer. Mi s-a părut mai degrabă un moft al șeicului, acela de a avea cuplul de fundași centrali ai ”naționalei” Braziliei. David Luiz nu era indiscutabil pentru Jose Mourinho, iar asta ar trebui să dea de gîndit, în condițiile în care Mourinho e în primul rînd preocupat de defensivă. În ultimul an a fost folosit preponderent în linia de mijloc, iar cei ce vorbesc de grave carențe de poziționare, de concentrare și de interpretare tactică a partidelor par a avea dreptate. L-aș fi văzut mai degrabă pe Marquinhos primind minute în plus în meciuri importante, ceea ce nu-i exclus totuși să se întîmple, de vreme ce Thiago a avut și-n sezonul trecut și probabil că va avea și-n acesta multe probleme medicale. Faptul că PSG nici n-a vrut să discute cu Barcelona pentru Marquinhos e o dovadă că se ia în calcul această posibilitate.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN LIGUE 1 GĂSIȚI AICI:
În continuare mi se pare că Edinson Cavani nu prea se regăsește în modulul lui Blanc. Nu e poziția lui aceea și de aceea cred că există destule posibilități ca el să plece. La fel cum, indiferent de ultimele declarații, există destule posibilități ca Angel Di Maria să vină în cele din urmă.Marele handicap al lui Cavani, dacă s-ar gîndi să-și schimbe domiciliul, vine din salariul uriaș pe care-l are la Paris, dar și din lipsa de variante viabile ca destinație. Unde să te duci totuși? În afară de City nu văd un alt club care să și-l permită.
Presiunea pe umerii lui Blanc e mare. În vara trecută se spunea despre el că e un antrenor punte între Ancelotti și Wenger, ce pare să fie marele obiectiv al șeicilor. Wenger a ales să înceapă la Arsenal încă un proiect, așa că Blanc trebuie să gestioneze situația și vestiarul, unde nu prea mai e loc de vedete. Chit că are contract pînă în 2016, nu cred că încă un sezon anonim în Champions League va ușor digerat în Qatar. Fotbalul se joacă la Europa, dar deciziile se iau în Qatar, pentru că de acolo vin banii.
În fotbal se spune, nu fără temei, că titlurile se cîștigă în mai, dar se pregătesc cu multe luni înainte, în iulie și august. În iulie și august nu se joacă pe teren ci în birourile președinților de club și la sediile firmelor de impresariat. Întîlnirile au loc, de regulă, la restaurante de lux, unde nu intră oricine și nu te poate vedea oricine, iar schimburile de mailuri ulterioare țin loc de digestiv. Transferurile reprezintă subiecte de lux pentru mass-media, practic articolele pe această temă nu se opresc niciodată, căci lumea adoră astfel de informații, toți vor să știe cine vine sau cine pleacă de la echipa favorită ori cine vine sau cine pleacă de la echipele rivale. Strategiile de mercato sînt multe, manipulările cu ajutorul presei sînt la ordinea zilei, iar aceste manipulări pot fi repede probate la finalul perioadei, atunci cînd se trage linia și se vede care din informațiile vehiculate au fost adevărate și care false. De regulă, procentajul de adevăr e sub 25 la sută, dar ce ne-am face în această perioadă dacă n-am avea astfel de articole și știri.
Sînt convins că fiecare dintre transferurile importante oficializate pînă acum ar merita o analiză separată, dar pentru început, ca revenire din vacanță spre actualitate, o să încerc o privire de ansamblu asupra ceor întîmplate pînă acum în mercato. E destul timp apoi pentru analize detaliate.
Mi se pare că, pînă la acest moment, Chelsea și Real Madrid se luptă pentru titlul de campioană a verii. Ambele au transferat mult și bine. Cu un plus, după părerea mea, pentru Chelsea. Jose Mourinho avea oricum la dispoziție un lot extrem de valoros, dar a reușit să-l completeze numai cu fotbaliști de super-clasă. Practic în fiecare compartiment Mourinho a adus un star, iar concurența pe posturi devine feroce. Courtois, Filipe Luis, Fabregas, Diego Costa, chiar și Drogba la anii săi, sînt nume ce transformă pe Chelsea în principala candidată la cîștigarea Premier League și o mare favorită la Champions League. Mourinho a știut perfect ce să aducă, iar acum poate alcătui simplu două echipe competitive cu ce are la dispoziție. Fabregas, am mai spus-o și cred că se va vedea, e un mare cîștig și, automat, o mare greșeală a Barcelonei care, se va vedea, l-a lăsat prea ușor să plece. Diego Costa e o garanție a golurilor, Courtois e deja o valoare confirmată, iar Filipe Luis e un mare plus în comparație cu Ashley Cole. Cred totuși că Mourinho mai are în cap ceva mutări pînă pe 31 august, așa că mare atenție la zona fundașilor centrali, dar și la proaspătul campion mondial Khedira.
Real Madrid a transferat mult, dar mi se pare că achizițiile au fost făcute mai degrabă ca impulsuri de moment, cazurile lui James Rodriguez și Keylor Navas, ori ca oportunități de mercato, cazul lui Kroos. Ancelotti are și el la dispoziție un lot colosal, ce merită analizat pe larg și va fi analizat aici în zilele următoare. Nu știu însă cîtă nevoie avea de fiecare dintre cei trei. De ce să-l iei pe James Rodriguez, la banii ăștia, cînd îl ai pe Di Maria, de care acum trebuie să scapi? Diferența dintre James Rodriguez și Di Maria e cea dintre o promisiune și o certitudine. Columbianul a făcut un Mondial excelent, dar argentinianul vine după un sezon fabulos, mai ales în condițiile în care Ancelotti i-a schimbat de multe ori poziția. N-am să înțeleg, de asemenea, de ce era mai era nevoie și de Navas, cu Casillas și Diego Lopez deja implicați într-o situație bizară.
Toni Kroos era o oportunitate de mercato. În conflict cu Rummenigge pe motiv de salariu (mai exact pe motiv de salariu mare pentru Gotze în raport cu el), Kroos trebuia vîndut de Bayern, pentru a nu fi cedat gratis în vara viitoare. 25 de milioane în situația asta sînt bani buni. Înțeleg că Guardiola s-a opus cît a putut, solicitînd inclusiv să fie păstrat pînă-n vara viitoare cu amenințarea de care vorbeam, dar Rummenigge e cel cu calculele. Pentru Pep e o pierdere mare, rămîne de văzut cît de mare va fi cîștigul pentru Real Madrid și pentru jucător. Eu unul l-aș fi văzut mai degrabă încadrat în stilul și sistemul de joc de la Barcelona decît la Real Madrid, la fel cum l-aș fi văzut mai repede pe Rakitici la Real decît la Barcelona. Se spune că Luis Enrique a avut de ales între Kroos și Rakitici și l-a ales pe croat, rămîne de văzut dacă a avut dreptate. Revenind la Kroos, e o mare problemă pentru Ancelotti găsirea unui loc într-un prim ”11” în care Bale și Cristiano trebuie să joace, iar James Rodriguez, la ce bani s-au plătit pe el, de asemenea. Mă refer aici la un prim ”11” în meciuri importante, în condiții în care n-ar exista accidentări sau suspendări. Să joace contra lui Getafe și Malaga, dar să fie rezervă în El Clasico nu cred că-i va conveni lui Kroos. Cea mai mare eroare mi se pare plasarea din partea unora a lui Kroos în linia mijlocașilor defensivi, în locul lui Xavi Alonso. Chit că a mai jucat acolo la Bayern, nu e postul lui acela. Să ai în fața apărării un modul Modric, Kroos-Bale, James, Cristiano-Benzema (sau Falcao) sună bine, dar la jocurile pe calculator, nu în fotbalul de azi, unde faza de recuperare e la fel de importantă precum cea de construcție.
Mă întorc în Anglia. Manchester United s-a întărit bine, dar va trece un timp pînă ce ideile lui Van Gaal și preconizata schimbare de sistem defensiv vor fi aglutinate de jucători. Avantajul lui United e că nu e în cupele europene, iar Van Gaal are la dispoziție mai multe zile de antrenament tactic, neavînd mijlocul de săptămînă aproape în permanență ocupat. Arsenal s-a întărit și cred că echipa lui Wenger va avea o implicare mai mare în lupta pentru titlu. Nu sînt convins că la fel vor sta lucrurile cu Liverpool, care și-a pierdut cel mai important jucător, și încă aștept mișcări de trupe la Manchester City, destul de cuminte pînă acum pe piața transferurilor.
Bayern l-a adus pe Lewandowski, dar bilanțul nu e pe un foarte mare plus, căci l-a pierdut pe Kroos. Înțeleg că Guardiola ar gîndi să-l așeze în poziția lui Kroos pe Alaba, ca la ”naționala” Austriei, dar și că meditează la o definitivă schimbare de sistem, cu o linie de 3 fundași.
Coincidență sau nu, la asta se gîndește și Luis Enrique la Barcelona. Și catalanii mi se pare că au acționat după impulsurile de moment. Nu știu cîtă nevoie aveau de Luis Suarez, mai ales la banii dați pe el și la problemele uruguayanului. În continuare Barcelona nu e în stare să aducă un fundaș central care să-l înlocuiască pe Puyol, francezul Mathieu fiind un jucător bun, dar în nici un caz unul pecare să dai 20 de milioane de euro. Totuși are 31 de ani! Felul în care vor conviețui pe teren și-n vestiar Messi, Neymar și Suarez e o mare necunoscută, dar și o mare problemă pentru Luis Enrique. Marele său cîștig rămîne păstrarea lui Xavi, un fotbalist extrem de important în joc și-n vestiar, dar și a lui Mascherano. Formula cu 3 fundași centrali, Pique, Mascherano, Mathieu e un soi de revoluție la o echipă obișnuită să joace într-un 4-3-3 devenit un soi de literă de lege. Înțeleg că Luis Enrique gîndește un soi 3-1-3-1-2, cu Messi în spatele lui Neymar și Suarez, dar ca formula de pe hîrtie să meargă și pe teren e nevoie de multă practică.
Atletico Madrid mi se pare că a rămas pe aceeași linie. A plecat Diego Costa, dar a venit Mandzukic. A plecat Villa, a venit Griezman. Au rămas greii Koke, Miranda și Godin, a rămas în cele din urmă și Thiago, poate doar plecare lui Courtois să lase o ușoară problemă în poartă.
În Italia, Roma mi se pare că s-a întărit serios și e o candidată serioasă la titlu. Mai ales după dezertarea lui Conte de la Juventus. Napoli nu mi se pare ca s-a întărit, dar mai e timp. Inter s-a mișcat interesant, dar nu-mi pare o candidată pregătită pentru titlu, în vreme ce Milan pare să nu poate ieși dintr-o zonă crepusculară în care a intrat de ceva vreme.
PSG mi se pare că n-are o strategie prea coerentă. De ce să dai o căruță de bani pe un fundaș central? N-am să înțeleg. Dacă vor găsi portița prin care să-l ia pe Di Maria, parizienii vor ieși în cîștig, dar și la ei e o aglomerație de valori și caractere ce pot face irespirabil aerul din vestiar.
Cele de mai sus sînt doar o părere, rapidă, asupra transferurilor făcute pînă acum. Nu înseamnă că e și cea mai bună și aștept să fiu contrazis, dar cu argumente. În materie de transferuri, fiecare poate avea propria părere.
Nu mă așteptam ca actualitatea să intre atît de brusc peste amintirile recent încheiatului Mondial. Ba chiar aș fi fost tentat să mai scriu ceva despre turneul final din Brazilia, însă cele petrecute la Juventus m-au făcut să-mi schimb ideea. De regulă veștile neașteptate sînt și cele care te șochează cel mai tare. Faptul că Antonio Conte a decis să plece de la Juventus e limpede o decizie neașteptată. Deci șocantă.
Căsătoria dintre Antonio Conte și ”Bătrîna Doamnă” traversa momente complicate încă din sezonul trecut. Ba chiar, spre final, atunci cînd Conte refuzase prelungirea contractului scadent în 2015, devenise una mai degrabă de conjunctură. Părțile erau împreună, dar separate. Parcă așteptau un prilej să purceadă la oficializarea despărțirii. Iar asta nu e în regulă. Campionatul Mondial nu a ajutat la o împăcare, chit că atenția presei și a suporterilor era îndreptată spre Brazilia. Iar despărțirea a venit imediat după terminarea turneului final.
Nu întîmplător, cred eu. Nu pare o decizie pe care Antonio Conte s-o fi luat la nervi, într-un moment de furie. Pare o decizie gîndită de mai multă vreme și calculată. Dacă ar fi demisionat joia sau vinerea trecută, căci situația la Juve era aceeași și atunci, impactul n-ar fi fost același. Lumea era ocupată cu masacrul de la Germania-Brazilia și cu finala ce urma să vină, știrea n-ar fi trecut neobservată, dar nici n-ar fi făcut vîlva de azi. Iar Antonio Conte și-a dorit această vîlvă, și-a dorit ca lumea să știe că pleacă pentru că e nefericit.
Mai bine un sfîrșit de groază decît o groază fără sfîrșit. E o vorbă veche, dar care se poate adapta la situația de la Juve. Conte și șefii clubului erau clar pe poziții divergente. După trei titluri consecutive, obținute cu destulă lejeritate, el ar fi vrut altceva. Asta s-a observat din obsesia pe care o făcuse pentru depășirea graniței celor 100 de puncte. Cînd cîștigi un titlu e frumos, cînd îl iei și pe al doilea e minunat, cînd vine și al treilea parcă începe să devină banal, iar meritele se ascund în spatele slăbiciunilor contracandidatelor. Conte a simțit asta și a vrut ca titlul al treilea să nu fie unul banal, ci să fie însoțit de o altă mare performanță. Nu i-a ieșit în Europa, s-a orientat spre cele 100 de puncte.
Conducerea are însă alte planuri. Sau cel puțin asta lăsa să se înțeleagă. Un soi de calmare a arsurilor financiare, după cîteva sezoane complicate din acest punct de vedere, căci a construi un stadion nu e chiar atît de simplu de suportat, vezi și cazul Arsenal. Mi se pare că Marotta și ceilalți ar fi dorit un sezon de tranziție, fără mari cheltuieli, cu Scudetto ca obiectiv prioritar. Din nou. Iar asta se ciocnea frontal cu ambițiile lui Conte. Nu știu dacă modelul Simeone și ceea ce a reușit argentinianul la Atletico i-au sporit neapărat aceste ambiții lui Conte, dar tind să cred că da. Însă Atletico, dincolo de Simeone, pe care am putea să-l comparăm cu Conte la felul în care trăiește fotbalul, pe bancă și în afara ei, Atletico deci a făcut și investiții pe care Juve nu prea le-a realizat. Juve n-a cumpărat cu Conte antrenor nici un fotbalist mai scump de 15 milioane, iar acesta a fost Matri, o deziluzie totuși. Juventus e încă pe minus, în 2013 avea 163 de milioane de euro datorii la bănci, probabil că acum cifra e ceva mai mică, dar tot cu minus iese. Am spus și mai sus, un stadion nu se amortizează așa ușor și e o investiție pe termen lung.
Conte nu s-a putut pune însă în situația lui Wenger. Poate și pentru că e mai tînăr, mai dornic de performanțe. L-ar fi vrut pe Alexis Sanchez, nu s-a putut. L-ar fi vrut pe Cuadrado, nu prea se poate, l-a primit în schimb pe Evra. A solicitat în mod clar ca Vidal să nu plece și se pare că el va ajunge în cele din urmă la Manchester United. Situația lui Pogba încă e neclară, cu un impresar, Mino Raiola, predispus la scandal. Iturbe și Morata, achizițiile ce i-au fost oferite în această vară (UPDATE: Iturbe a ajuns la Roma), sînt jucători buni, de mare viitor, însă prezentul e cel care-l roade pe Conte. Nu poți concura astfel cu Real Madrid, Barcelona, Bayern, Chelsea, PSG, City sau Dortmund, care, iată!, îl cumpără pe golgeterul din Serie A chiar din Torino. Iar Conte a spus-o destul de clar: ”nu poți intra cu 10 euro într-un restaurant unde masa costă cam 100 de euro”.
Un divorț e traumatic, indiferent de situație. Odată pronunțat însă trebuie uitat, căci viitorul e cel mai important. Pentru ”Bătrîna Doamnă” viitorul are o doză mai mare de incertitudine decît acum două săptămîni. Juve e ca un avion care și-a început manevrele de decolare, a început să ruleze pe pistă, motoarele începeau să tureze spre capacitatea maximă, dar brusc, exact cînd să decoleze, comandantul frînează, parchează aeronava, coboară și pleacă, lăsîndu-i pe toți cu ochii în soare. Găsirea unui alt comandant s-a dovedit o misiune în cele din urmă simplă. De văzut cum se va descurca el cu motoarele avionului pe care tocmai l-a preluat.
Massimiliano Allegri e cea mai bună dintre cele trei variante despre care se vorbea în orele de după demisia lui Conte. Spaletti și Mancini, cu stilul lor trist, gri, nu s-ar fi potrivit. Sincer, cred că Cesare Prandelli regretă acum că s-a grăbit să semneze cu Galatasaray. Mi se pare că era opțiunea cea mai corectă. Allegri vine în buzunar cu titlul cîștigat la Milan, dar și cu eșecul sezoanelor următoare, fix cele de domnie ale lui Conte. Plus problema Pirlo, care nu e chiar cea mai simplă, căci Allegri e cel care i-a dat, cum s-ar zice, papucii lui Pirlo, chit că problema a fost de ordin financiar. Dacă Allegri i-ar fi spus lui Galliani că are nevoie în continuare de Pirlo, eu nu cred că Milan l-ar fi lăsat să plece. Allegri are contract pe doi ani cu Juve, Pirlo de asemenea, va fi interesant de văzut cum va decurge colaborarea lor.
În condițiile plecării lui Conte, Serie A devine mai interesantă. Napoli cu Benitez, Roma cu Rudi Garcia, Inter cu Mazzari, Fiorentina cu Montella, chiar și Milanul cu Inzaghi încep să-și reconsidere pozițiile, poate chiar și strategiile în mercato. Opțiunile lor cresc, în aceeași măsură cu cît șansele lui Juve se mai diminuează.
Dacă Messi ar fi marcat la acea ocazie din repriza a doua și Argentina ar fi cîștigat Campionatul Mondial, probabil că am fi citit azi rîuri de elogii la adresa fotbalistului Barcelonei. Iar trofeul acordat, în mod bizar spun și eu ca toată lumea, de FIFA n-ar mai fi fost chestionat de nimeni. Șutul lui Lionel a trecut însă la cîțiva centimetri pe lîngă poarta lui Neuer. Astfel că astăzi citim rîuri de jigniri și păreri contra starului argentinian. Care, brusc, a devenit un fotbalist de duzină, un produs de marketing, un copil al presei sportive, un cobai al industriei farmaceutice. Un neica-nimeni cum s-ar zice.
Messi are o vitrină personală de trofee ce nu încape într-o fotografie. Trofee obținute în 10 ani de fotbal la cel mai înalt nivel cu FC Barcelona. Ii lipsea și-i va lipsi încă 4 ani (cine știe dacă nu cumva îi va lipsi definitiv) această Cupă Mondială cucerită cu Argentina. Faptul că nu are acest trofeu în palmares îl transformă brusc într-un fotbalist mai puțin bun decît acum doi, trei sau patru ani? Eu unul nu cred.
Acum doi, trei sau patru ani, de fiecare dată cînd Messi marca un gol magic, un adjectiv se sinucidea. Au fost chiar momente de sinucidere în masă. Cineva mi-a scris că Messi a dat o căruță de goluri în fața unor adversari slabi, gen Almeria, Osasuna și așa mai departe. Eu știu că memoria, de gen feminin find, mai înșeală, dar chiar atît de repede să uităm golurile marcate de el în finalele de Champions League, de Mondial al cluburilor, în poarta lui Casillas și-n alte porți stăpînite de portari cunoscuți? Mi se pare că s-a intrat într-o dezbatere aberantă, care nu folosește nimănui, poate doar ar merge la o bere cu prietenii, ca să existe subiect de conversație și paharele să se schimbe mai cu spor.
Să ne înțelege din start. Messi n-a făcut un Mondial bun. Dar nici unul catastrofal, așa cum pretind unii. A fost activ, a participat la faza de construcție, inclusiv la cea de apărare. Atît cît l-a ținut benzina. Asta da, ar fi o problemă de dezbătut. Jose Mourinho, care a avut un job de analist la Mondial, a spus următoarele despre Messi: ”S-a sacrificat pentru echipă, ceea ce nu cred că se poate spune despre alți jucători. N-a vrut să fie golgeter ori MVP. Dacă voia să dea mai multe goluri se poziționa mai în față, alături de Higuain și aștepta o oportunitate. Însă el a jucat pe o poziție care nu e a lui, mai în spate, întotdeauna avea în față 2-3 adversari, întotdeauna trebuia să treacă peste două-trei linii”. Pe Mourinho nu-l putem bănui de o mare apropiere față de Messi, căci i-a dat destule bătăi de cap în meciurile directe. Pe Mourinho nu l-am auzit însă niciodată să spună despre Messi că e fotbalist banal, umflat de presă, de marketing și de medicamente.
Problema lui Messi n-a fost doar propria echipă. Faptul că trebuia să coboare atît de mult în teren venea și din lipsa unui alt jucător în linia de mijloc care să poată oferi o pasă decentă celor din față. Mascherano e un alt profil, Biglia la fel, Gago mi se pare o glumă proastă. Iar absența lui Di Maria a contat enorm. Problema lui Messi a venit din acea adversitate puerilă față de el, eterna întrebare dacă e mai bun decît Maradona și, deci, dacă e cel mai bun fotbalist din istorie? În ultimii ani, Messi a fost implicat în două războaie personale, unul al momentuui, cu Cristiano Ronaldo, celălalt al istoriei, cu Maradona.
Mi se pare ilogic să comparăm doi fotbaliști din epoci diferite. Așa cum Maradona nu poate fi comparat cu Pele, din aceeași cauză, nici Messi n-are cum să fie pus în oglindă cu Maradona. Au trecut aproape 30 de ani de cînd Maradona strălucea. Multe s-au schimbat în această perioadă. A compara un jucător de azi cu unul de atunci e cam același lucru cu a compara un Mercedes de azi cu unul de atunci ori un Ferrari de azi cu unul de atunci. Nimic nu mai e la fel în fotbal ca atunci. Echipamentele, mingiile, ghetele, medicamentele, tactica, marcajul, intensitatea sînt la alte dimensiuni azi. La fel cum erau altele pe vremea lui Pele sau a lui Di Stefano, pe care nimeni nu-l pune sub semnul întrebării azi, deși n-a luat niciodată un titlu mondial.
Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. ”Cutare e un bou pentru că așa vreau eu”. ”Cutărică e mai bun decît cutărescu fiindcă așa mi se pare mie”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! De multe ori, sînt convins.
Cineva îmi spunea ieri că Maradona n-a făcut meciuri slabe așa cum a făcut Messi. Iar eu l-am întrebat de unde știe. Pe vremea lui Maradona meciurile se vedeau rar, în România aproape deloc. Același cineva îmi spunea apoi că Maradona avea un caracter mai bun decît Messi. Și iar l-am întrebat de unde știe. Azi, despre Messi aflăm totul, pentru că, nu-i așa?, și presa e alta față de acum 30 de ani. Despre Maradona am aflat că e dependent de cocaină abia după 1990, deși el începuse să se drogheze încă de cînd era la Barcelona.
Ne întrebăm vreodată dacă Beethowen e mai bun ca Mozart ori Wagner? Dacă Rembrandt e mai strălucitor decît Van Gogh? De ce trebuie să ne întrebăm dacă Messi e mai bun ca Maradona? Aceeași întrebare am pus-o mai demult, cînd analizam ”războiul” mediatic dintre Messi și Cristiano Ronaldo.
Maradona a fost imens. Am revăzut de curînd pe TVR filmul lui Kusturica și m-am convins încă o dată. Mi-a rămas în cap o idee spusă chiar de el. ”Ce fotbalist puteam să fiu dacă nu apărea cocaina în viața mea!”. Avea o genialitatea personalizată, cu care n-a putut trăi și care l-a devorat. Messi e și el un fotbalist imens. Geniul său e din alt material. La fel Cristiano, Zlatan și alții din ziua de azi. La fel Zidane și Platini din ziua de ieri. La fel Di Stefano, Pele, Cruyff, Beckenbauer din ziua de alaltăieri. De ce să-i comparăm?
Peste 30 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu într-o luptă teribilă cu un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, Cristiano pe numele lui. Și într-o luptă inegală cu istoria. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!