Începe Campionatul Mondial din Brazilia. Va fi o lună plină de fotbal în direct, de emisiuni despre fotbal, vom vedea cei mai buni jucători ai momentului, cu unele amendamente, luptîndu-se pentru glorie și pentru recunoașterea valorii lor. Vom vedea cele mai bune echipe naționale ale momentului, iar aici cred că nu prea există loc de discuții, disputîndu-și cel mai rîvnit trofeu rezervat ”naționalelor”.
Am văzut de curînd la TVR o serie de emisiuni despre prezențele României la turneele finale. Habar n-am dacă au fost reluări ori emisiunile au fost realizate special cu această ocazie. Nimic nu m-a putut lămuri în prezentarea lor, bănuiesc totuși că au fost reluări. Nu asta e important. Important e că am revăzut momente plăcute, cînd contam și noi, cînd apăream și noi în grupajele de știri. Vom avea, timp de 30 de zile, timp suficient să dezbatem, căci dezbaterile au devenit sportul nostru național. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Dar vom avea timp să ne gîndim și la o idee, care probabil ne va urmări: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?
Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe “dacă”, să-l reactivăm pe “parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe “poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta bine. E posibil să fi fost în stare de o surpriză. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte într-o grupă a morţii față de acum 6 ani, la Euro. Iată, dacă mai aveți chef să vi se aducă aminte, 6 ani au trecut de la ultimul nostru turneu final și 16 ani de la ultimul nostru Mondial. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.
Noi, în general, la turneele finale nu arătăm rău. O să spuneți că la Euro 2008 am arătat rău. Eu n-aş fi chiar atît de sever. A fost totuşi o grupă “a morţii”, în care, cu campioana mondială, cu vicecampioana mondială şi cu Olanda, care nu e oricine în fotbal, am făcut două puncte şi am stat într-un penalty să ne calificăm în “sferturi”. De acord, n-am jucat cel mai estetic fotbal, de acord, n-am atacat, de acord, n-am prea tras la poartă, de acord, n-am dat gol decît din întîmplare. De acord cu toate. Dar trebuie să fim de acord că nici nu mai reprezentăm mare lucru în fotbalul de azi. Dacă am reprezentat odată ceva, a fost graţie unei generaţii de excepţie, a unor conjuncturi, a şansei care ne-a ocrotit şi a lui Hagi. Pe care nu-l mai avem, la fel cum şi şansa a început să ne ocolească, la fel cum şi conjuncturile au început să ne fie defavorabile. Nu sîntem o mare putere în fotbal, nu sîntem nici măcar o mică putere în fotbal şi ar trebui să ne asumăm acest adevăr. O calificare la un turneu final ar trebui privită ca un mare premiu, nu ca o obligaţie de serviciu, aşa cum e pentru Spania, Germania, Franţa, Italia şi celelalte. Îmi amintesc cum irlandezii, acum doi ani la Euro, au putut să se bucure şi să cînte pentru echipa lor, la finalul a trei partide în care au dat un gol şi au încasat 9, au făcut-o pentru că-şi dau seama cine sînt în fotbal şi ce aşteptări trebuie să aibă.
Nu știu alții, dar eu n-am putut să revăd finalul meciului cu Suedia din 1994. În curînd se vor împlini 20 de ani de atunci. N-avem ce sărbători, căci nu prea ai cum să sărbătorești un eșec. Dar ne vom reaminti, vorba unui film care, coincidență a rulat și el zilele astea pe un program, că am fost și noi cîndva fotbaliști și tineri.
P.S.
Despre Mondial vom aveam timp să vorbim în fiecare zi, la Digi Sport Mondial. În fiecare seară, după primul meci al serii și pînă la al doilea, timp de aproape un ceas, vom încerca să vă spunem nu ce s-a întîmplat, căci asta deja o să știți, ci de ce s-a întîmplat.
Eu unul merg, în ordinea asta, pe mîna Braziliei, a Spaniei, a Germaniei și a Argentinei. Fără să exclud din calcule Italia. Mi se pare că Brazilia, ca țară gazdă, cu toate avantajele ce decurg de aici, mai ales în contextul tensionat în care se dispută acest turneu final, pleacă prima pe o ipotetică grilă de start. Chit că în atac nu strălucește ca Argentina, Brazilia are totuși o echipă echilibrată. În mod normal, cele 4 de care vorbeam mai sus ar forma semifinalistele. Surprizele sînt însă și posibile și probabile. Ba chiar, aș zice, și dorite, ca să avem și noi ce discuta.
Acum aproape 3 ani – repede mai trece vremea asta, nu-i așa?!! – am avut ocazia să stau preț de cîteva ceasuri de vorbă cu Costel Gâlcă. Eram la Barcelona, fusesem la Supercupa Spaniei, meciul retur, acela cîștigat de Barcelona lui Guardiola cu 3-2, cu golul marcat de Messi în ultimele minute ale partidei, după ce Realul lui Mourinho refăcuse un 2-0 al catalanilor. Costel a fost invitatul nostru atunci. Locuia în Spania și a venit cu mașina, chit că drumul de la Almeria, unde stătea, pînă la Barcelona nu-i deloc simplu, nici măcar pe autostrăzile lor.
Citeste mai mult …
E o perioadă de ușor calm în fotbal. Unii intra în ultima linie dreaptă a pregătirilor pentru Mondial, alții își omoară timpul în meciuri amicale mai mult sau mai puțin lipsite de importanță, numărînd zilele pînă la vacanță. Subiecte nu prea sînt, motiv pentru care asistăm, și vom asista și în continuare, la un exces de ”bombe” privind transferurile. Asta vinde întotdeauna, indiferent de anotimp, iar cu cît numele implicat e mai mare, cu atît exagerările sînt mai mari. Puține transferuri se fac cu adevărat acum, din mai multe motive. Unul ar fi că, pînă pe 30 iunie, sîntem încă, din punct de vedere fiscal vorbind, în sezonul 2013-2014 și puține cluburi mai au în balanța contabilă bani de cheltuit. Doi, poate mai important, ne aflăm înaintea unui Mondial, competiție care poate crește sau diminua considerabil cota unui fotbalist, astfel că foarte multe tranzacții se vor face după turneul final, chit că discuțiile vor începe pe parcursul său.
Am mai spus-o, sfatul meu e să luați cu multe rezerve informațiile ce vizează transferurile, știrile date drept sigure. Ele vor circula, pe undeva e normal să se întîmple asta, dar de cele mai multe ori e vorba de zvonuri ori de manipulări puse la cale de agenții de fotbaliști sau chiar de cluburi. Manipularea prin presă e o practică veche și are rolul de a influența decizile managerilor, impresarilor ori directorilor sportivi. Fiecare își face treaba, încercînd să scoată cel mai bun preț posibil, chiar dacă asta înseamnă, uneori, promovarea de piste false, atît din partea impresarilor – brusc aflăm cum un fotbalist dorit de o echipă are o avalanșă de solicitări pe cap de la alte echipe, de multe ori rivale – dar și din partea cluburilor – la fel de brusc aflăm cum o echipă ce-și dorește un fotbalist are o grămadă de alte variante la dispoziție, variante care abia așteaptă să vină la negocieri.
O să mă refer în cele ce urmează la un transfer realizat. Oficializat, aspect foarte important, apropo de ce spuneam mai sus. Transferul lui David Luiz. De la Chelsea la PSG, pentru o sumă uriașă, undeva în jur de 50 de milioane, euro sau lire, zău dacă mai contează. Suma e foarte mare pentru oricine, darămite pentru un fotbalist cu profil defensiv, chit că e unul polivalent. 50 de milioane pentru un fundaș mi se pare un capriciu mai mare decît suta de milioane plătită pentru Bale ori Neymar. Măcar ei sînt jucători de atac și te pot scoate din încurcături, ceea ce în cazul lui Bale s-a și întîmplat în două finale pe care le-a decis prin golurile sale, deși nu jucase strălucit în nici una dintre ele.
Să dai 50 de milioane pentru David Luiz mi se pare un capriciu, dar și un soi de aroganță, de vreme ce abia apăruse acea sancțiune din partea UEFA. David Luiz e un fotbalist bun, un fundaș cu potențial ori un mijlocaș închizător de calitate. Însă o astfel de sumă o plătești pentru cel mai bun fotbalist din lotul echipei de la care cumperi. Iar el nu e nici măcar titular indiscutabil la Chelsea. Mulți vorbesc de neînțelegerile pe care le avea cu Mourinho, dar să nu uităm că, înaintea portughezului, Rafa Benitez îl distribuia și el mai mult la mijlocul terenului, perechea de fundași centrali preferată și de Benitez și de Mourinho fiind Cahil-Terry. Iar în acest final de sezon, senzația a fost că dacă Matic avea drept de joc în Champions League, David Luiz cam sărea din schema inițială a lui Mourinho.
Mi se pare că șefii PSG-ului au în cap să formeze o linie de apărare sută la sută braziliană. Eventual, asta o să vedem în curînd, linia de fund a ”naționalei” Braziliei. După David Luiz ar trebui să urmeze Dani Alves și puzzle-ul e complet. Mi se pare, dincolo de capriciu unui șeic plictisit sau, vorba glumei de pe la noi, enervat de cîți bani are, un risc. O apărare Dani Alves-David Luiz-Thiago Silva-Maxwell sună bine, dar la o echipă națională, nu la una de club, unde se joacă din 3 în 3 zile. În afara lui Maxwell, ceilalți trei tind să caute mai mult protagonism în joc decît e cazul, fiecare are scăpări destul de dese, sincope de poziționare ori de marcaj. Ceea ce într-o competiție de anduranță precum Ligue 1, dar mai ales în Champions League, obiectivul parizienilor pentru sezonul ce vine, reprezintă un mare risc.
Dacă David Luiz a costat 50 de milioane, mă întreb cît ar trebui să coste Eden Hazard ori Pogba, alte obiective declarate ale celor de la PSG? Și mă mai întreb la ce-s bune toate sancțiunile date de UEFA sau FIFA, vezi și cazurile lui Manchester City și Barcelona, dacă tot nu le aplică nimeni?
La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.
O să revin la acest aspect ceva mai încolo.
Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.
Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.
Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.
De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.
Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.
Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.
Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles
Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.
Manchester United a oficializat ceea ce se discuta de multă vreme, faptul că Louis van Gaal va fi noul antrenor al echipei. Începînd, teoretic, cu 15 iulie, dar totul depinde de parcursul ”naționalei” Olandei la campionatul mondial. Nu cred că se îndoiește cineva că Van gaal, un tip meticulos și extrem de aplicat pe meserie, a început deja să lucreze pentru United încă din ziua în care s-a întîlnit, în Olanda, cu Ryan Giggs, cel care îi va fi unul dintre asistenți.
Va primi un contract pe 3 ani, o revenire la normalitate după extravaganța pe care și-a permis-o United de a-i oferi lui David Moyes o înțelegere pe 6 ani. O extravaganță costisitoare cred, la momentul despărțirii de Moyes, pe care șefii clubului au pus-o, la momentul respectiv, pe dorința de a-i crea lui Moyes un soi de liniște în perioada ce se intuia a fi convulsivă după retragerea lui Sir Alex Ferguson. Louis van Gaal n-are nevoie de un contract pe 6 ani pentru a fi liniștit. La el, acest sentiment vine din interior, din trecut, dintr-un CV, dacă vreți, ce cuprinde cluburi și performanțe. După Ajax, Barcelona, Bayern, iată-l pe Van Gaal conducînd un alt mare nume al fotbalului mondial, pe Manchester United. Va avea 65 de ani cînd va termina contractul actual, dar cine știe dacă nu cumva acești 3 ani se vor dubla ori poate chiar tripla. Fotbalul englez e diferit, oferă destule exemple de stabilitate, chiar dacă nu întotdeauna însoțite de performanțe. Vezi cazul lui Arsene Wenger, care nu a avut postul pericilitat în mod serios în toți acești ani de secetă de la Arsenal.
La Manchester United e însă un pic altfel. E puțină presiune pusă pe Van Gaal în acest moment, căci clubul vine după un sezon pe care-l dorește uitat cît mai repede. Afară din Europa, iată un bilanț trist pentru un brand a cărui politică de markenting se bazează foarte mult și pe expunerea în competițiile internaționale. Poate fi însă și un mic cîștig din acest eșec, faptul că Luis van Gaal va avea timp să respire între etape, să antreneze un concept tactic relativ nou pe care cred că va încerca să-l implementeze.
Mă gîndesc la modulul 4-3-3, pe care școala de fotbal olandeză l-a impus în fotbal acum mai bine de 40 de ani. Faptul că multă lume lipește acest 4-3-3 și conceptul de tiki-taka de FC Barcelona e o eroare ce vine din necunoaștere, adevărul find că ambele idei au fost preluate, prin intermediul lui Johan Cruyff, din școala olandeză. O schimbare de sistem nu e chiar așa de simplu de asumat într-o echipă ce a jucat ani de-a rîndul altceva, iar din acest punct de vedere faptul că United va avea multe zile libere la mijloc de săptămînă, atunci cînd vor fi etape în cupele europene, îl va ajuta pe Van Gaal. Plus că mai există un soi de ajutor și din punct de vedere al motivației, căci oameni precum Rooney, Van Persie, Mata nu vor fi sigur foarte incîntați să se uite la televizor cum alții joacă în Champions League. Am văzut în acest sezon la Liverpool și AS Roma ce beneficii s-au putut scoate din neparticiparea în cupele europene.
Să revenim la Van Gaal și la sistemul său. Nu cred că e negociabil acest 4-3-3. Cînd a venit la Bayern, a avut aceeași problemă. Găsise un club, la fel ca United astăzi, într-o ușoară degringoladă după perioada Jurgen Klinsmann. Van Gaal își amintea ulterior de discuțiile pe care le-a avut cu Hoeness în ceea ce privește acest sistem, nou atunci pentru Bayern. Hoeness era sceptic, dar rezultatele l-au confirmat pe Van Gaal. Dar a mai spus Van Gaal ceva interesant, într-un interviu dat celor de la Bild, în 2012: ”Eu întotdeauna folosesc sistemul 4-3-3, iar jucătorii care se adaptează cel mai bine acestui sistem aceia vor juca, indiferent de vîrsta și numele lor”. E un principiu pe care sigur îl va aplica și la United. De altfel, în dreptul lui Van Gaal stă un număr impresionant de tineri promovați în fotbal, de nume mari astăzi care au beneficiat de această filozofie, ”indiferent de vîrstă”. Un pic mai tărziu despre acest aspect.
De aici încolo, fiecare se poate juca după cum dorește cu o potențială formulă de echipă a lui Manchester United. Mie unul, Rooney-Van Persie-Mata îmi sună tare bine în linia de atac, dar există și posibilitatea retragerii lui Mata spre zona de creație, acolo unde United nu are azi prea multe variante. Nu are azi, dar poate va avea, căci perioada de transferări încă n-a început, iar ea se anunță destul de agitată. Linia de apărare e însă compartimentul ce reclamă intens întăriri, recondiționări. După plecarea lui Vidic, mulți se așteptau să rămînă măcar Rio Ferdinand, însă iată că nici el nu va continua. Se spune că asta a fost dorința lui Van Gaal, ce ar intenționa să-l aducă pe unul dintre cei promovați de el la ”naționala” Olandei, Bruno Martins Indi, internațional olandez de 22 de ani, născut însă în Portugalia, aparținînd de Feyenoord. Se mai vorbește de Hummels, se vorbește însă de mai mulți și se va mai vorbi de acum înainte.
Cred că Louis van Gaal e pentru Manchester United o soluție bună. Nu văd altă variantă mai viabilă pe piață. Jurgen Klopp pare a fi greu de deturnat, în această vară cel puțin, de la Dortmund. Van Gaal garantează, cel puțin asta a făcut pînă acum, și păstrarea identității clubului, căci, spuneam și mai sus, pe unde a fost a promovat tineri jucători, ajunși ulteriori mari fotbaliști. E de ajuns să ne amintim de Van der Sar, Reiziger, Davids, Seedorf, Litmanen, Overmars, Kluivert, în perioada Ajax, cînd a și cîștigat Liga Campionilor. De Xavi și Puyol în prima sa ședere la Barcelona, între 1997 și 2000. De Valdes (care i-a și mulțumit recent în scrisoarea sa de despărțire de clubul catalan), Iniesta și Thiago Motta, în al doilea episod catalan. De Jeremain Lens, Dembele și Schaar în perioada Alkmaar, unde Van Gaal a și luat campionatul Olandei, în 2009. De Thomas Muller și Badstuber, în perioada Bayern, perioadă de care eu unul aș mai adăuga și alte reușite, dacă nu debuturi, măcar ”redistribuiri”. Mă gîndesc la Alaba, poate cel mai bun fundaș stînga din lume astăzi, dar pe care Van Gaal l-a convis să renunțe la poziția de mijlocaș, mă gîndesc la Lahm, pe care Van Gaal l-a găsit la Bayern jucînd fundaș stînga și instantaneu l-a mutat în dreapta, mă gîndesc chiar și la Schweinsteiger, căruia tot el i-a oferit o poziție mai spre centrul terenului.
Cînd a fost prezentat a Bayern, Louis van Gaal a spus așa: ”Cine sînt eu? Sînt un tip onest, extrem de muncitor, de multe ori arogant și extrem de inovator. De multe ori în timpul carierei mele am reușit să-i fac pe cei cu care am lucrat să se îndrăgostească de metodele mele”.
Vă propun cîteva nume extrem de populare azi: Mourinho, Guardiola, Luis Enrique, Frank de Boer, Seedorf, Cocu. Sînt antrenori de succes, care au preluat ceva din ideile lui Van Gaal. Dar și din caracteristicile enumerate chiar de el.
E omul momentului. Antrenorul acestei perioade. ”The Special Sime-One”. Diego Simeone a reușit pînă la urmă ceea ce foarte puțini credea că se poate întîmpla, și anume să oprească monopolul pus de Barcelona și Real Madrid pe campionatul Spaniei în ultimii 10 ani. Ultimul club care izbutise asta fusese Valencia, în 2004, cu Rafa Benitez pe atunci pe bancă. Traiectoria lui Rafa o știm, traiectoria lui Cholo Simeone încă nu. Deocamdată, nimeni și nimic nu par a sta între argentinian și Atletico Madrid. Legătura pare indestructibilă, dar fotbalul e atît de imprevizibil încît niciodată nu poți folosi cuvîntul ”certitudine” fără teama că s-ar putea să te păcălești.
Atletico Madrid e echipa momentului. O campioană a Spaniei mai mult decît meritată. Serialul de mare succes ”Cînd va cădea Atleti?” a ajuns deja în fața ultimului episod. Din august se tot spune asta, din august cei care considerau că Atletico nu are forța de a duce pînă la final bătălia cu Real și Barcelona așteaptă ca evenimentele să le confirme supoziția. Și uite că nu s-a întîmplat. În mai anul trecut, Atletico lua cupa pe ”Santiago Bernabeu” în fața Realului. Acum a luat campionatul pe ”Camp Nou”, în fața Barcelonei. Ceva mai înainte, bătuse în Champions League, pe ”Stamford Bridge”, Chelsea-ul lui Jose Mourinho. Și mai înainte eliminase Milanul și Barcelona. Branduri unul și unul, care n-au putut face față noului model impus de Atletico.
Pentru că, da, Atletico a impus un model. Și Diego Simeone de asemenea. Pe care mulți vor dori să-l copieze, pentru că Atletico și Simeone au arătat că în lumea asta în care banii fac și desfac, un club cu un buget de 3 mai mic decît coloșii Real și Barcelona le poate bate pe amîndouă. Atletico a avut mai puțini bani, semnificativ mai puțini bani, dar avut mai multe iluzii, semnificativ mai multe iluzii. N-a avut bani, dar a avut fani. Anii de-a rîndul ei, fanii lui Atletico, și-au înghițit umilințele, inclusiv, sau mai ales, în anii de purgatoriu în Segunda, și-au digerat dezamăgirile și au sperat la o soartă mai bună. Multă vreme, duelurile lui Atletico cu Real și Barcelona erau mai degrabă oarecare pe harta fotbalului european. Meciuri doar de orgoliu pentru suporterii lui Atleti, obligații de serviciu pentru bogații de pe ”Bernabeu” și ”Camp Nou”. Vremurile s-au schimbat. Real și Barcelona au rămas aceleași, în schimb Atletico a crescut uluitor sub comanda lui Diego Simeone, un tip pentru care cuvîntul ”renunțare” nu există în vocabular.
În 3 ani, Simeone a transformat pe Atletico într-o mașină de cîștigat meciurile. Nu puțini au fost cei care au tot spus, de-a lungul acestui sezon, că Atletico joacă precum o echipă mică. Nu vreau să intru în această dezbatere, despre teoria meritului în fotbal am mai vorbit pe acest blog. Pot fi de acord cu această idee, cum că Atletico joacă de multe ori ca o echipă mică. Dar mă simt nevoit să aduc o completare: Simeone a făcut din acest stil o artă. Pe undeva, Atletico e cea mai mare echipă dintre cele mici.
Am vorbit mai sus despre modelul pe care-l oferă Simeone și Atletico. Nu știu însă dacă el poate fi pus în aplicare oriunde. La fel cum nu știu ce succes ar avea Simeone la o echipă presărată de vedete. Vi-l imaginați la Real Madrid antrenîndu-l pe Cristiano? Eu nu prea. La Barcelona pe Messi? Imposibil. La Manchester United? Greu de crezut. La City pe Aguero și Toure? Și mai greu. La PSG pe Ibra? Nici atît. La Bayern pe Ribery? Nici vorbă. Am scos în față marile branduri ale fotbalului actual. Singura zonă în care Simeone s-ar regăsi cred cu ușurință e fotbalul italian, a cărui filozofie o cunoaște și o îmbrășișează deseori. Inclusiv la Juventus, parcă parcă l-aș putea vedea. Sigur, ceea ce am făcut mai sus e un fel de SF, o presupunere, un joc. Deocamdată Simeone e la Atletico și cred că e cea mai bună simbioză existentă în fotbalul de azi.
Cholo a impus un nou sistem. Acela bazat pe disciplină, pe curaj, pe spirit, pe iluziile de care vorbeam. Pe ”cojones”, ca să preiau cuvîntul din spaniolă, ca să-l pot folosi ca atare. 11 fotbaliști solidari, alergînd ca apucații din primul în ultimul minut, așa a fost Atletico pe tot parcursul acestui sezon. O demonstrație a teoriei că degeaba ai staruri, dacă n-ai echipă. Marea Barcelona a lui Guardiola, la a cărei prăbușire am asistat în acest sezon, l-a avut pe Messi stelar, dar a avut și alți 10 oameni în jurul lui dispuși, ca și el în acea perioadă, să alerge cît îi țineau plămînii și să aplice ceea ce le spunea antrenorul. Erau subjugați unui concept, dar o făceau cu drag, pentru că erau convinși că e cel mai bun. Așa e acum la Atletico. Jucătorii fac exact ce le cere Simeone, pentru că și-au dat seama, au probat în atîtea situații, că Simeone știe ce spune și ce face.
”Ole, ole, ole, Cholo Simeone!”. E hitul preferat al fanilor lui Atletico. Un hit demn de Eurovision-ul fotbalului. Un răspuns dat tuturor celor care cred că banii cîștigă trofee. ”Si se cree y se trabaja, se puede ganar”. E fraza preferata a lui Simeone. Am auzit-o de atîtea ori spusă de el, mai nou a fost preluată și de jucătorii lui. ”Dacă într-adevăr crezi și muncești, poți cîștiga”. Să crezi e important, să muncești e capital. Una fără alta nu funcționează. Și a mai tot repetat Simeone ceva: ”Partido a partido”. Meci după meci. Teritoriu după teritoriu. Așa a cîștigat războiul din Primera. Mai are în față o partidă. Finala Champions League de la Lisabona. În față îi stă Real Madrid, colosul cu bani mulți și cu staruri. E o finală și se poate întîmpla orice, la fel cum, pe ”Camp Nou”, sîmbătă, dacă Messi era un pas în spate la acel gol anulat, Atletico putea pierde titlul. În august anul trecut, cînd o caracterizam pe Atletico drept ”cea mai bună echipă din lume fără mnge” atunci, mai scriam, textual: ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu”. Reformulez acum întrebarea: Vi se pare că Real Madrid e favorită în fața lui Atletico? Mie nu.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!